Parfumul scrisorilor de altădată

În memoriile sale, Nicolae Iorga relatează că, la un moment dat, prin anii ’30, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, a simţit nevoia să se adreseze tuturor şefilor partidelor politice din România – şi, deci, implicit, şi marelui istoric –, expediindu-le o scrisoare dactilogafiată în care erau expuse motivele care îl determinaseră la acest gest.
Iritarea lui Nicolae Iorga la primirea epistolei a fost pe măsura gestului mareşalului. Cum îşi permitea Averescu, socotea preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, să-i trimită o scrisoare... dactilografiată? Regulile, la un asemenea nivel, dar mai ales importanţa politică a demersului mareşalului impuneau, credea Iorga, o scrisoare personală, scrisă de mână.
Dacă marele istoric ar mai trăi astăzi, probabil că un text dactilografiat i s-ar părea ceva firesc, dacă nu cumva chiar vetust. În era „maşinăriilor” electronice, care ne sorb ideile plasându-le în combinaţii de biţi pe ecrane LCD, iritarea lui Iorga este cu totul de neînţeles.
Şi totuşi, cândva, oamenii îşi scriau scrisori. Fie ele şi pierdute şi, poate, tocmai de aceea, unele, compromiţătore, găsite, expediate sau cu „adrisant” necunoscut, cuprinzând gânduri fugare, idei pentru altădată sau notaţii eliptice, reflectând o stare de spirit, nobile sentimente sau banale informaţii despre... vremea la băi şi, de ce nu, chiar nivelul de instrucţie al semnatarului. Căci, s-a spus mereu, pe bună dreptate, de altminteri, că scrisul este oglinda sufletului şi a minţii omului. Ca istoric, vă pot mărturisi emoţia care m-a cuprins atunci când am putut vedea şi pipăi eu însumi hrisoave ale domnitorilor români, acte oficiale sau jurnale ale regilor noştri, scrisori şi rezoluţii ale mareşalilor şi generalilor care au făcut istorie. Valoarea unui document cu semnătura olografă a unei personalităţi este inestimabilă.
Am primit recent, cu prilejul zilei mele de naştere, o foarte frumoasă scrisoare de felicitare de la un personaj important. Nu o spun ca să mă fălesc, vă asigur, ci pentru a sublinia onoarea care mi s-a făcut şi mândria care m-a cuprins la citirea epistolei.
Însă am descoperit de îndată că semnătura celui care alesese acest mod de a mă onora cu urările sale era... electronică! Altfel spus, am primit un text impersonal care avea însă tot ştaiful unui act personal. Mă pregăteam să pun scrisoarea într-un loc anume, unde păstrez toate actele importante şi scrisorile de suflet, dar am renunţat tot atât de repede pe cât de grăbit fusesem să o alătur celorlalte.
Nu am fost cuprins de iritarea lui Iorga la primirea epistolei dactilografiate a mareşalului Averescu, dar am înţeles mult mai bine ce trebuie să fi simţit istoricul, al cărui profund respect pentru acte şi documente originale este bine cunoscut, în faţa unui text-şablon, care îl îndepărta iremediabil pe expeditor de destinatar.
Aşadar, măcar pe scrisori nu uitaţi să vă semnaţi manu propria cel puţin atât timp cât mai folosim imprimante... Destinatarul vă mulţumeşte anticipat!

1968. Scena balconului

Puţine personalităţi din istoria României se pot făli cu o posteritate atât de amestecată şi controversată cum este, de pildă, Nicolae Ceauşescu.
Lăudat şi demonizat, deopotrivă, pe bună dreptate sau mai degrabă ca urmare a persistenţei unor poveşti de tot felul al căror conţinut nu a fost niciodată analizat, după 1989, cu suficientă detaşare şi obiectivitate, Nicolae Ceauşescu este singurul lider român care, la aproape 20 de ani de la execuţia sa, lângă zidul unei cazărmi din Târgovişte, reuşeşte performanţa de a-i împărţi pe români, în mod egal, conform sondajelor de opinie, în „adulatori” şi „detractori”. Unii îl consideră încă cel mai bun conducător român, iar alţii nu ezită să-l aşeze la stâlpul infamiei, ca fiind cel mai rău. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. Nicolae Ceauşescu nu este, fireşte, nici una, nici alta. Istoria noastră recentă oferă, din nefericire, şi alte exemple care arată că nu avem capacitatea unei receptări corecte a unor personaje istorice din imediata noastră apropiere cronologică, ceea ce înclin să cred că este mai degrabă o neputinţă funciară de a pune onest în balanţă fapte, evenimente şi lideri, într-o confuzie generalizată, perpetuată parcă la nesfârşit.
Însă corul celor care doresc să minimalizeze meritele lui Nicolae Ceauşescu cu orice preţ a reuşit perfomanţa de a târî în derizoriu şi ceea ce s-ar putea numi his finest hour – discursul din 21 august 1968, când liderul comunist român a condamnat limpede, fără echivoc şi cu un curaj extraordinar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia armatei române) în Cehoslovacia. Acţiunile unui personaj istoric, la un moment dat, nu trebuie explicate şi interpretate prin evenimente ulterioare, căci, dacă ar fi aşa, nu am mai înţelege nimic, de pildă, din domnia lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, dacă am judeca-o din perspectiva felului în care acesta a fost înmormântat în necropola regală de la Saint Denis, noaptea, pe ascuns, pentru a nu fi sfâşiat de parizienii care-i sărbătoreau sfârşitul. În acelaşi fel, nu înseamnă că dacă Nicolae Ceauşescu a fost executat în decembrie 1989 şi îngropat tot pe ascuns nu putem fi în stare să analizăm cu detaşarea necesară întreaga perioadă în care acesta s-a aflat în fruntea PCR şi a României, cu bunele şi relele sale.
Sunt suficiente mărturii care arată că, în raport cu textul iniţial asupra căruia se convenise în cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un discurs dur, electrizant, în mare parte improvizat, la adresa URSS, în faţa unei mulţimi care l-a aplaudat sincer, fără să fi fost nevoie de politrucii şi agitatorii obişnuiţi, aşa cum se va întâmpla, până la greaţă, mult mai târziu. Numeroşi sunt aceia care mărturisesc, astăzi, că, fără să fi fost militari, ar fi acceptat bucuroşi atunci să poarte o armă în mână pentru apărarea ţării de o eventuală invazie sovietică.
Până la urmă contează mai puţin că, în decembrie 1989, în acelaşi balcon, discursul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul penibil. Pentru mine e important că, în august 1968, riscându-şi, de fapt, propria poziţie, acesta i-a făcut pe mulţi să fie mândri că sunt români.

La revedere, Stanford!

Tot ceea ce este minunat are, am învăţat de ceva vreme acest lucru, un sfârşit. Mă uit cu oarecare bucurie la geamantanele încă nefăcute, fiindcă par să îmi ţipe pe mai multe voci să mă întorc acasă, dar le-aş arunca bucuros pe fereastră, să nu-mi mai amintească, prin simpla lor prezenţă, că ar trebui să mă întorc.
Ce stranii sentimente îţi poate oferi o perioadă de şedere mai îndelungată în America!
Mă cuprind îndoielile. Mai am luciditatea si capacitatea de a utiliza ratiunea în asemenea împrejurări sau, cine ştie?, tocmai raţiunea să fie cea care se face „vinovată” de aceste stranii şi contradictorii sentimente?
Îmi e dor de ţară – ei bine, da, aşa cum e! –, de cei pe care i-am lăsat acolo şi la care ţin, de locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care îmi inchipui că le voi regăsi oarecum schimbate şi totuşi aceleaşi. Îmi e dor să scriu în limba mea, pe care o iubesc cu ardoare mai degrabă atunci când sunt plecat decât atunci când sunt acasă, îmi e dor să împlinesc proiectele editoriale rămase singure, părăsite pe vreun raft pe care se va fi aşternut praful, sau încolţite în minte aici, prin „adăparea” la un „izvor” minunat – Biblioteca Universităţii Stanford. Îmi e dor să aud vorbindu-se în jur o limbă română curată (ştiu că nu e întotdeauna cazul sau, cel puţin, nu într-atât pe cât mi-aş dori!), îmi e dor să mă las purtat de vise pe un vârf de munte în Bucegi sau Apuseni...
Dar, în acelaşi timp, un imens regret că plec. Fiindcă plec dintr-o lume care m-a cucerit prin politeţe, respect, normalitate, civilitate, pragmatismul comunicării, autoritatea asumată a regulii. Prin dialog autentic, prin solidaritate lipsită de făţărnicie, prin deschiderea onestă faţă de lumea din jur, prin nivelul academic al dezbaterii de specialitate. Prin lipsa de morgă (la care, de altminteri, ar putea fi indreptăţită!), careia i-a luat locul un firesc ce, de astă dată, nouă ne lipseşte, fără a-l fi înlocuit însă cu morga. Sau, poate, doar cu una de paradă, şuie şi caraghioasă, ca de bâlci prost. Noi avem încrâncenări, adjective de împărţit, sudalma gata pregatită să-l umple de bale şi zgomote pe interlocutor, fudulii stupide, mândrii de capră râioasă ieşită la soare în poiană cu coada pe sus.
Regret, în acelaşi timp, că mă despart de câţiva dintre prietenii de aici, români sau străini, oameni realizaţi în domeniile în care lucrează, care muncesc, se bucură împreună într-un spaţiu după care au tânjit, poate, cândva, ca şi mine. Care se luptă să se realizeze aici, care au cariere frumoase (cei mai mulţi în domeniile exacte). Români care tânjesc vizibil după ţara lor, ca şi mine (de care le amintesc prin simpla mea prezenţă, căci eu nu sunt „de-al lor”, ci vin „de acolo”!), dar în care preferă să se întoarcă exclusiv pentru excursii sau pentru a-şi vedea părinţii şi rudele. Cu un respect anume pentru limba română (chiar şi atunci când o îmbină, cu o naturaleţe care mă amuză, cu limba engleză!), pe care chiar dacă o stâlcesc, uneori, ştiu să se corecteze cu graţie şi umor. De unii m-am ataşat şi îmi vor lipsi în România (cu optimismul lor molipsitor şi robusteţea performanţei de zi cu zi la care i-a împins creator societatea americană, locul unde par să se fi născut pragmatismul şi eficienţa!), după cum vreau să cred că le voi lipsi şi eu.
Aşadar, o stare sufletească amestecată la păşirea, curând, pe scara avionului pe care îl voi lua spre ţară.
Sunt bucuros şi trist, în egală măsură. Ca la teatru. O mască râde, una plânge...
Dar din sala teatrului ieşi şi cugeţi la semne, cuvinte şi idei, intrând brusc în realitatea pe care o părăsiseşi cu numai câteva ore înainte.
Acum simt că măştile le iau cu mine şi le port. Cel puţin pentru o vreme...

Regula

După mai bine de 8 luni petrecute în SUA, mi-am pus întrebarea ce anume ar putea caracteriza cel mai bine societatea americană, folosind, în pofida diversităţii şi a complexităţii sale bine cunoscute, o definiţie cât mai restrânsă, un singur cuvânt dacă se poate. După unele deliberări, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există cel puţin un cuvânt care ar putea caracteriza destul de bine comportamentul americanului obişnuit şi acela este regula (şi, implicit, respectarea ei!).
Este, în fapt, o constatare care datează din primele contacte cu spaţiul american. Ai putea crede că o minte genială şi atotcuprinzătoare a trasat şi impus, cu o precizie matematică, fiecărui spaţiu, domeniu sau instituţii regulile de care acestea aveau nevoie pentru a putea fi viabile şi eficiente. Mai era nevoie ca indivizii să le respecte şi s-a împlinit şi acest lucru (printr-o ingenioasă combinaţie între „băţ” – a se citi amendă usturătoare – şi persuasiune galantă!), chiar dacă unii dintre ei provin din toate colţurile lumii în care domină cu totul alte norme, fie ele scrise sau nescrise.
Când vii din Bucureşti, unde traficul este ceva de care însuşi Haosul s-ar putea ruşina că nu a atins asemenea performanţe, unde pietonii fac un slalom nebun printre maşini, claxoane aiuritoare şi biciclişti, la grămadă, ai senzaţia că prichindelul de numai 5-6 ani, care a înlemnit la marginea trotuarului (deşi mingea pierdută continuă să se rostogolească pe carosabil) doar pentru că semaforul indică pietonilor să nu traverseze, pe o stradă principală dintr-un oraş obişnuit pe care, în momentul acela, nu circulă nicio maşină (!), este parte integrantă a unei alte lumi, greu inteligibile, în care ai fost transplantat la iuţeală. O lume în care, de pildă, intrarea cu bicicleta pe banda opusă sensului de mers naşte în mintea celor care circulă regulamentar o mulţime de întrebări şi de probleme, atât de vizibile în privirile lor expresive, uimite. Îndrăzneală, sfidare a regulii, necunoaştere, neatenţie, toate acestea trebuie că le trec la repezeală prin minte, dar nici măcar nu au timp să se dezmeticească pentru a-ţi atrage în vreun fel atenţia. Şi nici înjurătura nu se lăbărţează, abject, pe buzele lor. Se feresc doar ca din faţa unui nebun care strică armonia instaurată odată cu stabilirea regulii!
Când compania feroviară care asigură legătura dintre San Jose şi San Francisco a bulversat, pe neaşteptate, întreg traficul trenurilor, din raţiuni ce ţineau de repararea căii ferate şi amenajarea unora dintre gări, am avut, dintr-o dată, revelaţia vulnerabilităţii americanului obişnuit în faţa nerespectării regulii. Într-una din staţii, imaginea era dezolantă: abia s-au deschis uşile vagoanelor şi din interior s-a revărsat o mare de călători care bâiguia ceva despre nerespectarea orarului trenurilor, dorind să se evacueze grabnic din maşinăria de fier ce părea să ţină în loc mersul lumii. Mulţimea de pe peron nu s-a lăsat deloc descurajată de aceste avertismente, s-a bulucit să se urce în vagoane, ocolindu-i cu greu pe cei care abia coborau, deşi era încă nedumerită de ce trenul acela sosise cu cel puţin 20 de minute înainte de ora planificată, pe care mai toţi o ştiau pe dinafară şi care era întotdeauna respectată cu sfinţenie. Anunţurile companiei feroviare, zbierate dintr-un difuzor răguşit, nu le mai auzea nimeni...
Dar aceasta este, fireşte, excepţia. Care confirmă, cum ştim, regula.

Hitler decapitat

Când filmul Der Untergang (tradus, la noi, „Ultimele zile ale lui Hitler”) a fost lansat în Germania, în 2004 – care prezenta unui public încă neobişnuit cu „reînvierea” dictatorului pe marele ecran, dar aflat sub influenţa traumei nazismului cu tot ceea ce acesta a reprezentat în istoria secolului al XX-lea, un portret verosimil al lui Hitler – s-au consumat mulţi nervi, în dezbateri ample, cerneala a curs din belşug în texte pro şi contra, iar „Der Spiegel” i-a dedicat peliculei chiar o copertă, apreciind mai degrabă extraordinara prestaţie a actorului Bruno Ganz care îi dăduse chip atât de veridic Führerului în ultima lună de viaţă, în buncărul din Berlin, într-un regal cinematografic în care preocuparea pentru detaliul istoric a fost, aş spune, una tipic nemţească!
Unii au observat, atunci, că apariţia filmului (al cărui scenariu relua, în linii mari, mărturiile unei dactilografe, Traudl Junge, care s-a aflat în preajma lui Hitler, şi, de aici, şi acuzaţiile că acesta ar fi fost prezentat „prea uman”!) părea să indice o anumită revenire la normalitatea receptării liderului nazist într-o Germanie cu mult diferită, capabilă să-şi asume cu luciditate şi detaşare trecutul, cu luminile şi umbrele lui.
Deşi exista la Londra, în celebrul muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds, un Hitler într-o postură eroică – explicabilă prin aceea că statuia de ceară data încă din timpul vieţii dictatorului (şi aceea suferind însă, de-a lungul vremii, destule vătămări!) – la deschiderea unei noi filiale a muzeului, la Berlin, tocmai ca urmare a controverselor care ar fi putut să apară, intuite ori deja ştiute, s-a preferat o altă postură, care amintea izbitor de filmul regizorului Oliver Hirschbiegel – transpunerea cinematografică a unui Führer vădit descompus, în ultima sa lună de viaţă – considerându-se, în parte îndreptăţit, că terenul fusese, astfel, pregătit. De data aceasta, Hitler era aşezat înapoia unui birou, gârbovit, cu faţa brăzdată de riduri, urmărind, cu o privire disperată, avansul trupelor aliate spre inima Germaniei pe o hartă situată pe unul dintre pereţii încăperii abia luminate. În plus, a fost cu desăvârşire interzisă realizarea oricărei fotografii şi atingerea exponatului, regulă impusă numai în cazul statuii lui Hitler şi neobişnuită pentru muzeu. Aşadar, suficiente măsuri de precauţie şi, cu toate acestea, s-a găsit un individ, în chiar prima zi după inaugurare, care să decapiteze statuia, fiind înlăturată din expoziţie în cele din urmă. Unii au salutat gestul, socotindu-l, în sfârşit, „atentatul reuşit” asupra liderului nazist, fie şi postum, alţii l-au considerat inutil şi deplasat.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că mă situez în această ultimă categorie. Mi se pare o ipocrizie să-ţi închipui că Hitler ar putea fi scos din istorie şi că Germania, în secolul al XX-lea, ar arăta altfel doar fiindcă statuia de ceară a dictatorului lipseşte din muzeul Madame Tussauds din Berlin. Mi se pare penibil să-ţi imaginezi că despre Hitler nu trebuie să se vorbească, apreciindu-se, astfel, că tăcerea ar putea fi o soluţie.
Dimpotrivă, statuia acestuia trebuie să fie acolo pentru perpetua aducere aminte. Mai degrabă lipsa ei ar trebui să ne neliniştească. Fiindcă riscăm să uităm sau să nu învăţăm nimic din istorie.

Un cetăţean... (încă) sovietic

După ce a constatat, cu o sagacitate uluitoare, care nu poate decât stârni invidii puternice, nemărturisite, imensele „pericole” pe care le reprezintă pentru propria-i republică cetăţenii săi „adăpaţi” la miracolele învăţâmântului de dincoace de Prut, prin bursele şi stagiile de pregătire oferite în România, Vladimir Voronin şi-a amintit, printr-o şugubeaţă capacitate de selecţie a memoriei sale, că ziua de 22 iunie are o semnificaţie istorică pe care nu o poate trece cu vederea. Cum era de aşteptat, preşedintele Republicii Moldova nu putea comemora duminică, la Chişinău – aşa cum ar fi trebuit, de fapt – eforturile armatei române de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, începute la 22 iunie 1941, după ce cu numai un an înainte, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii fuseseră ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică.
Vladimir Voronin a ales să comemoreze însă declanşarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, formula rusească opusă Operaţiunii „Barbarossa” prin care este desemnată invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică. Foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului mai sus amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană, s-au trezit, dintr-o dată, la 22 iunie 1941, adversari. Selectiv, cum, pesemne, crede că îi şade bine, preşedintele Republicii Moldova a trecut rapid cu vederea celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin care a funcţionat, fără disensiuni majore, aproape doi ani şi a simţit nevoia politică să verse o lacrimă pe mormântul celor care s-au trezit peste noapte cu germanii în bătătură.
În discursul său, Vladimir Voronin a descoperit profunda semnificaţie a evenimentului: „În această zi, pentru noi, Uniunea Sovietică, cetăţenii sovietici, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Formula, în sine, dacă am face abstracţie de contextul în care a fost rostită şi de persoana care a enunţat-o, ar putea părea desprinsă din vreun manual sovietic de istorie sau decupată dintr-o declaraţie consemnată vreodată a unui oficial al URSS. Dar, surprinzător, această zicere îi aparţine lui Vladimir Voronin, în iunie 2008, preşedintele unei republici independente, desprinsă prin propria voinţă de fosta Uniune Sovietică – pe când încă nu-şi dăduse cu totul duhul –, care susţine oriunde ideea statalităţii, avertizând asupra pericolelor la care aceasta este supusă prin pretinsele acţiuni „destabilizatoare” ale României.
Faptul că Vladimir Voronin se consideră încă „cetăţean sovietic” ar putea să pară doar o nostalgie în plus a unuia care, într-un fel lesne de înţeles, refuză să-şi contemple propriul trecut altfel decât în limitele apoteotice ale fostei Uniuni Sovietice în care s-a format şi pe care a cunoscut-o atât de bine din interiorul structurilor sale de forţă. Dar pentru independenţa Republicii Moldova, al cărei preşedinte este, declaraţia sa nu este decât o nouă şi nefericită ironie.
Ca multe altele pe care le oferă Istoria!

Istoria din „cufăr”

Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!

Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)

Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.

No country for... Oscar stupid movies!

Am aşteptat să treacă nebunia Oscarurilor din acest an, pentru a putea vedea, în tihnă, câteva dintre filmele care s-au înfruntat pentru obţinerea statuetelor mult-râvnite.
Cu patru Oscaruri câştigate, „No country for old men”, al fraţilor Joel şi Ethan Coen, a fost filmul cel mai aplaudat. Este bine să-l vedeţi, mai degrabă ca exerciţiu de înţelegere a idioţeniei care a lovit lumea bună a cinematografiei americane, dacă a fost capabilă să acorde acestei pelicule imbecile patru premii. Un film fără cap şi fără coadă, cu oarecare tensiune, e adevărat, dar unul dintre cele mai proaste din câte mi-a fost dat să văd până astăzi, blagoslovit însă de celebra Academie Americană de Film (AMPAS) cu laurii învingătorului (fiindcă a fost socotit cel mai bun film!).
În ceea ce ne priveşte, mai degrabă cred că ar trebui să punem la graniţă un afiş uriaş, inspirat de titlul filmului: „No country for... Oscar stupid movies”!

Masturbation Celebration à la Stanford!...

În replică la campania „No masturbation for a week”, vă ofer o iniţiativă a celor de la Universitatea Stanford, ca să nu vă mai întrebaţi continuu ce se mai întâmplă prin campusurile americane!
Este cat se poate de autentică manifestarea (nu mă întrebaţi dinainte cum o să fie, aşteptaţi cuminţi la locurile voastre că vine vremea să vă istorisesc!), dar ceea ce ştiu sigur e că o asemenea „întâmplare” în România ar intra în atenţia profesorilor, studenţilor de la „Noua Dreaptă", părinţilor grijulii nevoie mare, BOR, babelor evlavioase şi frustraţilor perpetuu nemângâiaţi, strâns uniţi într-un cor de bocete sinistre despre halul în care a decăzut învăţământul românesc şi „oribila” perversitate care se insinuează subversiv, măcinându-l temeinic în fibra lui autentic pură şi viguroasă!
Şi, dacă tot m-am dovedit atât de „imoral” în această postare, îmi impun, drept „penitenţă”, trei zile de recluziune în Biblioteca Stanford, cu aer condiţionat, la cele peste 35 de grade (Celsius!) câte sunt acum afară şi care creează panică printre californieni! (Cineva trebuie să aibă iniţiativa şi să propună lui Arnold Schwarzenegger, guvernatorul Californiei, un instructaj rapid pentru locuitorii statului american de pe coasta de Vest, util, desigur, în vremuri atât de dificile, în autobuzele fără aer condiţionat ale RATB din capitala României, în lunile iulie şi august, şi marşuri regulate, în aceeaşi perioadă, pe asfaltul încins al aceleiaşi blagoslovite - de politicienii ei - Capitale! Mă gândesc serios la asta!)