Da, istoria se repetă

Pentru a ilustra relaţiile militare româno-sovietice, după săvârşirea actului de la 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Magherescu descrie, în mărturiile sale, printre altele, scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. „Acesta – scrie ofiţerul român – era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimeni nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului, sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (...) Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii – continuă Magherescu – dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume a făcut ca un personaj de talia cavaleristului Vladimir Constantinescu să se comporte în faţa unui general sovietic cu atâta supuşenie, oferind camarazilor şi subordonaţilor săi o imagine deplorabilă, transferând asupra lor propria-i umilinţă, înghiţită în fuga patrupedului pe care ştia să-l strunească atât de bine.
Sersciuk era reprezentantul ocupantului, desigur (chiar dacă, propagandistic cel puţin, poza în noul „tovarăş de arme”), şi înţelegea să-şi impună punctul de vedere, cu orice preţ, chiar dacă aceasta însemna o gravă ofensă pentru partenerul de luptă pe care îl căpătase printr-un act salutar, neaşteptat, la 23 august 1944, în continuarea războiului care era încă departe de a se fi încheiat. Generalul sovietic avea de partea sa unica regulă pe care o înţelegea, sfredelind-o în mintea tuturor: intrase într-o ţară care se predase, fără luptă, aşa încât toţi erau executanţii ordinelor sale.
Am resimţit, în ultimii ani, umilinţa de care vorbeşte colonelul Gheorghe Magherescu. Fiindcă m-am văzut, dintr-o dată, „predat”. Cu totul. De camarazi de la care aşteptam, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor, nu atât solidaritate, care ar fi trebuit să fie implicită, cât verticalitate. Ştiind să spună nu. Mai ales atunci când era evident că nu există decât acest răspuns. Aşa cum îndrăznise Lascăr Catargiu, adresându-se lui Carol I, printr-o antologică formulă: „Aiasta nu se poate, Majestate!” O negaţie fermă la impuneri care nu aveau nicio legătură cu profesia, cu regulile (prea bine ştiute, scrise sau nescrise) acceptate, asumate, acelea care fac astfel încât un organism să-şi desfăşoare existenţa în parametrii în care a fost gândit, dacă vrea să fie unul viabil. Nu-mi rămânea, în ultimă instanţă, decât să constat, cu profundă tristeţe, că un alt Vladimir Constantinescu, al generaţiei mele, însă de cu totul altă factură, nu numai că nu-şi întorcea calul, dispărând undeva pe lina frontului, acoperindu-se de ruşine, ci se întorcea spre noi, ceilalţi, explicându-ne că noii Sersciuk-i, autohtoni de această dată, trebuie idolatrizaţi cu orice preţ, câştigându-le el primul bunăvoinţa, prin obedienţă şi oportunism bălos, cu speranţa, ipotetică, a unor noi galoane sau decoraţii, rânjind agresiv a intimidare spre primii care ar fi îndrăznit să iasă „din front”. Într-un tablou penibil desăvârşit, care îşi aşteaptă pictorul îndrăzneţ cu paleta-i fetidă la îndemână, aşa cum poezia îşi căutase asiduu cretorul „mucegaiurilor” şi „putregaiurilor”, găsindu-l în cele din urmă.
Pentru mine este încă un semn că istoria îşi are festele sale. Pe care ni le joacă, provocându-ne imaginaţia. Arătându-ne că, deşi cunoaştem trecutul, trăind cu ferma convingere că este cu neputinţă a-l mai parcurge în realitate vreodată, altfel decât livresc, ne înşelăm amarnic. La fiecare colţ al istoriei ne aşteaptă o nouă experienţă. În care intrăm fără să fi învăţat din aceea pe care tocmai am părăsit-o. Nu sunt fatalist. Dar am văzut, în ultimii ani, cu ochii mei, că se poate.

De ce merge ţara asta prost. Episodul... nu mai ştiu cât

Văd că Poliţia şi-a propus să-i descurajeze pe chefliii care, înghiţind pahar după pahar, doresc să se urce apoi la volanul unei maşini, printr-un clip cu bocitoare, dintre acelea tocmite prin lumea satelor pentru a plânge profesionist morţii. Se speră că, astfel, prietenii lui Bacchus vor fi împiedicaţi în tentativele lor de a mai conduce beţi de-a dreptul sau uşor abţiguiţi, luând în mormânt, în inconştienţa lor letală, alte suflete nevinovate.
Eu vă asigur că aceasta este o cale ineficientă de a eradica un fenomen care ia amploare. Cei mai mulţi nu au a se ruşina de bocitoare. Popor născut şi crescut în băşcălie ieftină, unde totul se sfârşeşte în comedie şi "Pupat Piaţa Independenţii", se va amuza de noua campanie şi va continua să practice obiceiurile bahice amintite, cu aceeaşi speranţă a impunităţii, care îi este cultivată prin laptele matern, sintetizată în formula "Las' că merge şi aşa. Ne-om descurca noi cumva!"
Fac, aşadar, un apel la Poliţie! Regândiţi amenzile. Măriţi-le. Daţi-le din belşug. Către Fisc şi Finanţe: urmăriţi-le să fie plătite! Astfel, corul de bocitoare va putea fi angajat numai de ţăranii care mai cred în efectul bocetelor plătite. Eu voi crede doar în amenzile usturătoare date celor care ne sfidează în trafic.


Recent, am avut ocazia să-l însoţesc pe fratele meu să-şi obţină noua carte de identitate, la termenul expirării celei vechi. Din motive obiective, avea nevoie de acest act fundamental pentru fiecare cetăţean, în câteva zile. O să fiţi surprinşi: cartea de identitate, indiferent de situaţie, se obţine în acelaşi termen - 10-12 zile.
Altfel spus, statul, prin aceste servicii de evidenţă a populaţiei, nu ştie să strângă taxe. Sigur, nu e noutate pentru noi toţi acest lucru. Ce face funcţionarul de la ghişeu dacă doreşti să obţii cartea de identitate mai devreme? Îţi spune, după caz, mai amabil sau mai răstit, că nu se poate. În loc să impună o taxă de urgenţă, echivalentă cu dublul valorii unei cărţi de identitate obişnuite, care ar putea fi depusă la bugetul acela căznit de care trag toţi mai apoi, statul acesta te trimite... la notar (un privat oarecare, desigur, care percepe propria taxă!). Fiindcă dacă termenul este acelaşi pentru oricine, în orice situaţie, şi însuşi titularul nu-şi poate ridica actul de care aminteam, este musai să împuternicească pe cineva, unde altundeva decât la notar?
Ştiţi care e taxa pe care o percepe un notar pentru a-ţi permite să ridici un act în numele unui titular care nu o poate face din diverse motive? 70 de lei. Ştiţi cât costă un buletin, cu taxe cu tot? Vreo 15 de lei. În total, vreo 85 de lei.
Aşadar, în loc să intre la bugetul statului, pe lângă cei 15 lei percepuţi pentru schimbarea unei cărţi de identitate, cei eventual încă 50 sau 70 de lei care ar putea reprezenta o taxă de urgenţă, statul îi dirijează spre notari, adică spre privaţi oarecare, care fac bani din incompetenţa administraţiei publice centrale şi locale.
Vă miraţi de ce nu avem bani pentru pensii, salarii decente şi un sistem de sănătate performant? Ei bine, şi din această cauză!

Un Uomo universale

Dispariţia unui prieten lasă întotdeauna un gol în inima şi sufletul nostru. Perorăm împotriva nedreptăţii care ni se face, ne revoltăm împotriva unui Dumnezeu insensibil care îi ia alături de El pe cei dragi nouă, în zadar încercând să găsim vreo urmă de raţionalitate în deciziile Sale. Academicianul Florin Constantiniu, cel care m-a onorat cu o prietenie admirabilă, a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Dumnezeu l-a iubit, fără îndoială, şi i-a implinit această dorinţă, ultima, aşa cum a vrut, rapid şi uşor. În toată tragedia aceasta – tragedie pentru noi, cei care, în egoismul nostru, l-am fi vrut în continuare lângă noi, alături de noi – el este împăcat şi liniştit în Ceruri. Şi, sunt convins, veghează de acolo asupra celor pe care i-a iubit şi preţuit.
Mi se întâmplă, de câteva zile, să mă întreb, citind o ştire, parcurgând pagini din cartea pe care tocmai o recenzez, chiar ascultând o melodie, ce ar fi spus dacă am fi avut prilejul de a discuta. Pentru că fiecare dialog cu el era o şansă de a descoperi sensuri noi acolo unde te aşteptai mai puţin. O nouă interpretare a unui document, o nouă viziune asupra unui subiect despre care părea că s-a spus totul, o nouă idee într-o problemă amplu dezbătută. Apoi, eleganţa maestrului care îţi lăsa impresia că ai descoperit toate acestea singur. Rugându-te să-i permiţi să folosească într-un articol sau studiu rezultatul unei maieutici sui generis.
Întotdeauna mi-l voi aminti citind. Pentru mine, Florin Constantiniu este însăşi întruchiparea Lecturii. Despre care obişnuia să spună, scuzându-se cumva pentru lungile ceasuri în care se lăsa cufundat în paginile unei cărţi pe care o devora sau ale revistelor pe care şi le achiziţiona conştiincios la intervalele de apariţie anunţate, că este, astfel, prizonierul „lenei” intelectualului. Voluptatea descoperirii era de nestăvilit. Ţinea să împărtăşească, generos, noile informaţii şi interpretări. Am „citit”, astfel, alături de Florin Constantiniu, sute de cărţi. Le-am discutat, multe din ele, în detaliu, mai ales după ce mă prevenea că trebuie să le parcurg eu însumi pentru că sunt esenţiale pentru profesia pe care mi-am ales-o. L-am ascultat de cele mai multe ori. Şi a avut dreptate. Pe unele mi le împrumuta, semn al unei afecţiuni cu totul speciale, fiindcă Florin Constantiniu avea, în relaţie cu volumele la care ţinea, o atitudine protectoare împinsă la extrem. Cel căruia îi împrumuta o carte era, în mod sigur, bine înstăpânit în sufletul său.
Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu se numără printre ultimii enciclopedişti şi polihistori autentici de la noi. Un adevărat Uomo universale, a cărui cultură istorică era cu totul impresionantă. Uşurinţa cu care aborda teme ale istoriei universale şi româneşti, în perioade care se întindeau din zorii evului mediu până în zilele noastre, m-a fascinat întotdeauna. Fiindcă generaţia mea este una a specializării înguste. Ni s-a inculcat acest principiu. Şi poate că, într-o anumită măsură, ne este de folos într-o vreme în care explozia informaţională ne sileşte la aprofundări limitate. Dar mă gândesc mereu la enciclopedistul Florin Constantiniu de care îmi este atât de dor, şi îmi spun, opintindu-mă în procesul Cunoaşterii, că el ar fi ştiut să mă lămurească în acele probleme în care insistenţele mele nu sunt însoţite de rezultate acceptabile. Şi mi-ar fi ghidat paşii Cunoaşterii, succint, comprehensiv, în explicaţii care mi-ar fi rămas în minte pentru totdeauna. Păşesc, încă nesigur, pe un drum spinos, despărţit de cel alături de care am găsit mereu un sens chiar în dilemele cele mai dificile, cel care ştia, ca nimeni altul, să ofere, generos, motivaţia puternică de a găsi punctul de sprijin graţie căruia aş fi putut încerca să urnesc Pământul.
M-a ajutat să fixez repere profesionale solide. La conturarea lor Florin Constantiniu a lucrat continuu, cu meticulozitatea sculptorului care are în minte capodopera. Şi mă voi raporta întotdeauna la ele. Desăvârşindu-mă.

Adio, prieten drag, adio!

Cuvintele, acum, mi se par de prisos. Florin Constantiniu a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!
Am răgaz doar să-mi amintesc lungile noastre discuţii, frumoasele momente petrecute împreună, fără a uita nicio clipă că îi datorez, dincolo de prietenia admirabilă cu care m-a onorat, formarea profesională.
Lacrimile nu i-ar fi plăcut, ştiu, mi-ar fi spus "că nu sunt cătană". Iartă-mă, Florin, nu le pot opri!...
Adio, prieten drag, adio!


Florin CONSTANTINIU, 1933-2012


L-am însoţit, cu ceva vreme în urmă, la Sălcuţa, pentru a revedea casa în care a locuit, copil fiind, în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Fotografia îl înfăţişează pe prispa casei care a rămas aproape neschimbată din anii '40 ai secolului trecut.

Istorie la persoana întâi

Două personalităţi importante ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea s-au regăsit la începutul acestui an pe marile ecrane în dramatizări reuşite care au cucerit publicul şi, în egală măsură, au stârnit controverse. Este vorba de primul şi longevivul director al Federal Bureau of Investigation (FBI), J. Edgar Hoover, care s-a aflat în fruntea temutei instituţii americane mai bine de 35 de ani, şi fostul premier al Marii Britanii, în anii 1979-1990, Margaret Thatcher, prima femeie (şi, deocamdată, singura) care a ocupat o asemenea poziţie în ierarhia politică engleză.

Leonardo DiCaprio îi dă viaţă pe marele ecran directorului FBI, într-o manieră dictată mai degrabă de modul în care Clint Eastwood, în calitate de regizor, şi-a propus să-l înfăţişeze publicului pe Edgar Hoover: un adversar redutabil al comuniştilor şi anarhiştilor – în momentele dificile care au urmat Primului Război Mondial, cu un Comintern agresiv care reuşea să mobilizeze, în scopul înfăptuirii revoluţiei proletare mondiale, oameni de condiţie modestă –, dar şi un şantajist inteligent, întotdeauna bine informat, ceea ce ar putea explica performanţa de a supravieţui atâtor Administraţii prezidenţiale, păstrându-şi funcţia şi „fieful”. Cinic, arogant, plin de sine şi, deopotrivă, sensibil şi uman în împrejurări neobişnuite, Hoover rămâne şi astăzi un personaj complex, misterios, a cărui viaţă privată este prea puţin cunoscută, el care ştia cele mai intime secrete ale personalităţilor politice şi artistice ale vremii lui.

Doamna de Fier, cum a fost numită Margaret Thatcher de un jurnalist sovietic, este excelent portretizată în filmul The Iron Lady de Meryl Streep, care, pentru a intra în dificilul rol al primei femei-premier din istoria Marii Britanii, a studiat cu atenţie sute de ore de înregistrări ale discursurilor acesteia, consultându-se cu oameni politici care au cunoscut-o, în calitate de colaboratori apropiaţi sau inamici aflaţi de cealaltă parte a „baricadei” în băncile Parlamentului britanic. Premiile primite de actriţa americană pentru prestaţia sa artistică (Globul de Aur, BAFTA şi Oscar) demonstrează reuşita sa profesională, la mai bine de 30 de ani de la ultimul Oscar (pentru rolul din Sophie’s choice). Modesta fiică de băcan, prima femeie locatar în 10 Downing Street, este o poveste politică de succes a conservatorilor britanici, iar atitudinea adoptată în diverse împrejurări ale mandatului său o înfăţişează ca un om politic inovator, responsabil şi ferm (secvenţa deciziei finale în cazul Malvine/Falkland, impunându-se în faţa liderilor politici şi militari, este pilduitoare). În egală măsură, contestată şi chiar urâtă de britanici pentru ceea ce părea a fi inflexibilitatea unui politician cu sânge rece, Thatcher este admirată astăzi pentru rezultatele sale politice şi economice imposibil de negat.

Pelicule de weekend

Nu ştiu dacă titlul filmului Băiatul cu bicicleta este unul inspirat, fiindcă bicicleta aceea invocată este doar un accesoriu suplimentar al unei drame pe care puştiul Cyril o trăieşte. Abandonat de tatăl său într-un orfelinat, el este silit să descopere valori esenţiale propriei lui construcţii identitare, implicat în evenimente pe care le provoacă sau în care este atras, în căutarea iubirii unui părinte imun la nevoile sale emoţionale. Premiat la Cannes, în 2011, filmul are ceva dintr-o docudramă prin felul în care este urmărită cinematografic evoluţia lui Cyril, de la orfelinat la găsirea unui părinte-surogat, în persoana unei coafeze (Cecile de France), în scene de viaţă decupate inteligent, aparent fără legătură între ele, dar construind un personaj interesant, credibil (Cyril este interpretat de Thomas Doret, de care e probabil să mai auzim!), care ni se dezvăluie treptat, prin gesturile şi acţiunile sale, nu lipsite de o anume morală, într-o reţetă care împrumută şi un substrat psihanalitic.

Jurământul, inspirat dintr-o poveste reală, porneşte de la o situaţie critică: ce-ar fi dacă, într-o zi, în urma unui accident, v-aţi trezi din comă profundă fără a vă putea aminti ultimele luni sau ultimii ani de viaţă în care se vor fi petrecut evenimente importante? Paige şi Leo, deşi căsătoriţi, devin doi străini după acest nefericit incident, Leo fiind nevoit să-şi recucerească iubita cu fiecare zi care trece, în efortul de a o sili pe Paige să-şi amintească ceva din momentele minunate petrecute împreună. Fără a se bucura de prea multe premii, pelicula beneficiază, din punctul meu de vedere, de un scenariu bine construit, protagoniştii sunt convingători, lecţia iubirii necondiţionate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ţi le aşază înainte, fiind pilduitoare.

În fine, doar dacă nu aveţi ce face şi vă prisosesc banii, vă puteţi relaxa şi amuza cu a doua serie a călătoriilor fantastice verniene dedicată Insulei misterioase care mai trimite la Jules Verne doar prin câteva elemente, precum căpitanul Nemo şi celebrul lui „Nautilus”, într-un decor exotic ce aminteşte de insula pe care trebuie să o fi avut în minte prozatorul francez. În rest, dialoguri căznite, previzibile, glume nesărate, personaje caricaturale, un joc penibil de pectorali ca lecţie „matură” a tatălui vitreg către fiul său în vederea „interacţionării” cu sexul frumos, descoperiri care se vor halucinante, prost jucate, şi un amestec de „O lume dispărută”, cu şopârle uriaşe şi elefanţi pitici, cu ceva suspans care ţine de o iminentă scufundare a insulei. Descoperită în ultima clipă – cum altfel? – capodopera tehnică a căpitanului Nemo, „Nautilus”, este „alimentată” de nişte ţipari uriaşi, gata să-i poarte pe protagonişti, după peripeţiile lor, către locuri ceva mai sigure. Rămân peisajele exotice şi acelea modificate cu ajutorul computerului, dar dacă tot era vorba de natură nu-i aşa că pentru asta puteaţi sta comod la televizor, urmărind „National Geographic” sau vreunul din canalele „Discovery”? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

O prietenie neobişnuită

Este, în Cetatea Filmului de la Hollywood, un regizor care este capabil să transforme aproape orice scenariu care spune o poveste interesantă într-un film al cărui succes de casă este garantat. Numele său este Steven Spielberg şi se bucură de preţuirea publicului pasionat de a şaptea artă, care a urmărit, nu de puţine ori, captivat, emoţionat şi fascinat producţiile sale. Ultima, War Horse, reia subiectul unei poveşti pentru copii, scrisă de un britanic, Michael Morpurgo, prin anii ’80, în centrul căreia se află o relaţie strânsă stabilită între un tânăr, Albert Narracott, şi un cal, botezat Joey, pe fundalul evenimentelor premergătoare primei conflagraţii mondiale, într-o Anglie rurală, dar şi în timpul războiului, într-o dramă care avea să cuprindă întregul continent european. Marele merit al lui Spielberg este acela de a fi putut oferi o poveste emoţionantă despre prietenie, dragoste, loialitate, onestitate, perseverenţă şi credinţă, care se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor. Copiii îl vor îndrăgi pe Joey, cu siguranţă, şi vor învăţa lecţia prieteniei adevărate şi a devotamentului, chiar dacă unul din personaje este un necuvântător (scenariul oferă însă lecţia dăruirii şi a inteligenţei cailor în secvenţe sugestive, în diferite împrejurări), adulţii vor regăsi unele din valorile uitate sau asupra cărora nu au meditat îndeajuns, iar cei pasionaţi de război au parte de reconstituiri fidele ale unor realităţi dure ale Primului Război Mondial. Unii dintre cei care au criticat pelicula lui Spielberg au remarcat faptul că o poveste pentru copii ar fi putut fi ceva mai soft, din acest punct de vedere, alţii, printre care, recunosc, mă număr şi eu, spun că aceste realităţi oribile ale câmpurilor de luptă din anii 1914-1918 trebuie cunoscute de noile generaţii, „livrate” într-o poveste neobişnuită care îi va cuceri, într-o lecţie cinematografică superioară oricărui demers banal al unui profesor, fie el şi unul conştiincios, într-o sală de clasă oarecare. Multe din scene au fost dificil de realizat (de pildă, atunci când Joey aleargă printre sârme ghimpate, „învelindu-se” în ele, între două tranşee, însă computerul şi folosirea unor materiale speciale din cauciuc, imitând atât de bine sârma ghimpată, fac astfel încât scena să fie una foarte credibilă), s-au folosit nu mai puţin de 14 cai „Joey” pentru diverse secvenţe, iar lecţiile de călărie pentru mulţi actori au fost absolut necesare. Sunt însă şi unele greşeli care trădează lipsa unui consultant, specialist în istorie militară – ori, poate, filmată în acest mod, scena era mult mai hollywoodiană! –, fiindcă vedem calul alergând, la un moment dat, în tranşee, pe o distanţă apreciabilă, în linie dreaptă, silindu-i pe soldaţi să se ferească din calea lui, însă e ştiut că aceste tranşee erau realizate în zig-zag, pentru a evita rănirea unui număr mare de militari în cazul exploziilor sau a schijelor rezultate. Un film impresionant, de văzut cu întreaga familie!

De ce îmi place „Stars and Stripes”

Citesc, adesea, forma electronică a publicaţiei militare americane Stars and Stripes (S&S), care are un statut special în peisajul presei americane. Deşi reflectă activitatea armatei americane, dar şi a acţiunilor Congresului american în problemele militare şi a contractorilor armatei, acoperind zone geografice întinse, într-o multitudine de abordări şi subiecte, S&S îşi păstrează obiectivitatea şi, mai ales, independenţa alegerii temelor articolelor propuse spre publicare, în respectul informării corecte a beneficiarilor publicaţiei, fiindcă niciun oficial al Pentagonului nu poate controla activitatea editorială a publicaţiei! În plus, îmi place site-ul S&S. E suficient să aruncaţi o privire aici pentru a vă da seama de modul facil în care aveţi acces la o sumedenie de informaţii referitoare la viaţa armatei americane, într-o prezentare pe care o cultivă, prin excelenţă, presa anglo-saxonă de calitate, oferind puncte de vedede diferite, într-o abordare decentă, echilibrată, cu o preocupare reală pentru găsirea unor soluţii adecvate la probleme diverse. Fiecare articol poate fi comentat într-un forum, probabil controlat cu atenţie, într-adevăr (nu suntem deloc naivi!), dar chiar şi în aceste condiţii veţi găsi acolo puncte de vedere pertinente, civilizat exprimate, fără injurii penibile la adresa autorului/autorilor articolelor sau a altor participanţi la dezbazerile iniţiate pe forum. „The Rumor Doctor”, un fel de blog conectat la site-ul S&S, este un excelent mod de a oferi un prilej de dezbatere a unor probleme spinoase cu care se confruntă armata americană, dar în spiritul brainstormingului inteligent care îşi propune să obţină, prin iniţierea unei dezbateri, maximum de profitabilitate în vederea găsirii soluţiilor adecvate. Şi aici comentariile forumiştilor sunt de citit, completând într-un mod fericit opiniile autorilor care propun un subiect de discuţie. Am admirat, recent, un articol semnat de Chris Carroll, la mijlocul lunii ianuarie 2012, referitor la suicid, violenţă domestică şi abuzuri asupra copiilor, petrecute în familiile de militari din armata americană, discutând aceste dificile chestiuni pe baza informaţiilor oferite chiar de un oficial important al Pentagonului, generalul Peter Chiarelli. Ideea de ansamblu a articolului, cu date şi cifre precise, este aceea că în armata americană sunt unele probleme, dar există voinţa şi competenţa necesară pentru a face faţă acestora. În cuvintele generalului Peter Chiarelli, selectate de Chris Carroll: „Ştim problemele pe care le avem, vedem unde am obţinut succese şi acţionăm în toate acele domenii unde avem probleme”. Nimic din acest articol nu sugerează ideea nefericită şi păguboasă pe termen lung, atât de răspândită în alte părţi, a ascunderii sub preş a unor realităţi neconvenabile (în logica penibilă şi ineficientă a struţului cu capul adânc înfipt în nisip, în speranţa că dacă nu spunem noi, nu se va afla niciodată!), ci, dimpotrivă, afirmarea lor naşte o reacţie credibilă care sugerează că există soluţii şi armata americană face eforturi în acest sens pentru a rezolva problemele enunţate. Acelaşi articol oferă şi opinii ale unor oficiali în domeniul apărării care sunt consemnate sub rezerva păstrării anonimatului, întregind, în acest fel, credibilitatea demersului jurnalistic. Aşadar, prefer să mă întorc cât pot de des la site-ul S&S. Vă invit şi pe dumneavoastră să o faceţi!

Un film mut „rătăcit” în epoca digitală

Pentru mine, ideea de film mut este direct asociată cu Stan şi Bran, fraţii Marx şi Charlie Chaplin, chiar dacă fiecare în parte a reuşit să traverseze marele obstacol de la filmul mut la cel vorbit. Sunt numeroşi actorii al căror destin este cu desăvârşire legat de epoca filmului mut, pentru simplul motiv că, fie nu au înţeles modul în care evolua cea de a şaptea artă (astăzi, asistăm la o provocare similară, în alt registru, desigur, când, graţie efectelor speciale, se poate crea un personaj veridic, împrumutându-se doar cinetica şi chipul unui actor, vezi interesanta realizare a lui David Fincher, regia, şi Brad Pitt, actor, în Strania poveste a lui Benjamin Button), fie vocea i-a „trădat”, fiind treptat îndepărtaţi din distribuţii de studiourile de film americane, aflate în permanentă căutare de staruri noi şi cu ochii mereu aţintiţi spre cifrele cu multe zerouri furnizate de box office. O asemenea dramă trăieşte George Valentin, pe numele său real John Gilbert, actorul care se „duela” în rating pe marile ecrane cu Rudolph Valentino, şi căruia i se pare imposibilă adaptarea la filmul vorbit. Pradă alcoolului, sfârşeşte la numai 39 de ani, în urma unui atac de cord, profund dezamăgit de inovaţiile pe care industria cinematografică le pune la punct şi în care el nu credea. Nu a rămas cu totul necunoscut în posteritate, căci are propria lui stea pe Hollywood Walk of Fame şi multe din referinţele filmului mut îl invocă în prestaţia sa artistică, iar fiica sa, Leatrice Gilbert, i-a dedicat o biografie, publicată în 1985, o sursă importantă de informaţii pentru a înţelege destinul actorului George Valentin. Michel Hazanavicius şi-a propus, cu „Artistul”, să prezinte unei lumi grăbite, digitalizate, aflată în plină revoluţie a tehnologiei cinematografice, ceea ce ar putea părea un pariu de-a dreptul riscant, un film... mut despre viaţa actorului George Valentin, în interpretarea reuşită a lui Jean Dujardin, într-o încercare de a evidenţia dramele pe care, dincolo de perfecţiunea unui chip mereu surâzător, omniprezent pe afişele filmelor şi copertele revistelor, oferind viaţă pe ecran unor personaje faimoase, dobândind, la rându-i, celebritatea, le trăieşte un artist a cărui condiţie, înainte de toate, este aceea de a fi propriul său personaj, cu bunele şi relele sale. Hazanavicius nu a intenţionat să-şi descurajeze publicul prin înfăţişarea dramei actorului până la capătul ei sordid, din 1936, şi i-a oferit personajului George Valentin, prin scenariul pe care însuşi regizorul l-a construit, o şansă de a-şi regândi propria prestaţie artistică, influenţat de o veche admiratoare, devenită şi ea actriţă, Peppy Miller, interpretată de Bérénice Bejo. Favorit la Premiile BAFTA (a reuşit performanţa de a-şi adjudeca cele mai râvnite distincţii – cel mai bun film , cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu), aclamat la Globul de Aur şi la Festivalul de Film de la Cannes (unde Dujardin a luat premiul pentru cel mai bun actor), nominalizat la numeroase categorii la premiile Oscar, „Artistul” are toate şansele de a culege mai toţi laurii lumii cinematografice, într-un fel de omagiu tardiv al celor de astăzi pentru cei care au oferit strălucire marelui ecran altădată.

Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!

O zi care schimbă destine

După succesul înregistrat cu Good night, and good luck, care privea lumea politică din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, în condiţiile dificile pentru America ale „vânătorii de vrăjitoare” din epoca mccarthyistă, George Clooney, în aceeaşi calitate de regizor, dar şi de actor de această dată, explorează lumea politică în Ziua trădătorilor (The Ides of March) dintr-un unghi diferit, al staffului de campanie al unor candidaţi care se înfruntă pentru obţinerea învestiturii democraţilor la preşedinţia SUA. Pe scurt, unul dintre candidaţi (interpretat de Clooney, care nu a rezistat ispitei de a se distribui în noul său film, sub pretextul că personajul negativ căruia îi dă viaţă ar fi fost foarte greu de acceptat de alţi actori) pare întruchiparea omului politic ideal – onest, carismatic, cu un discurs inteligent, captivant, mobilizator, la obiect. Realitatea este cu totul alta şi este descoperită de unul dintre cei mai importanţi membri ai staffului său de campanie, Stephen Myers (interpretat, convingător, de Ryan Gosling), cel care îi construieşte discursurile (e de luat în seamă această distincţie, valabilă în SUA, unde discursurile nu sunt scrise de unii şi citite, fără a şti ce conţin, de alţii), şi îi asigură candidatului pe care îl susţine o bună conexiune cu principalii formatori de opinie de la publicaţiile cu tiraj impresionant, la nivel naţional. Prins în confruntarea surdă dintre două „tabere” de specialişti în imagine, desfăşurată pe un alt plan, înapoia candidaţilor care se duelează la vedere în întruniri publice, Stephen află că o simplă întâlnire „nepotrivită” te aşază în postura unui paria de care toţi vor să se dispenseze în numele aceleiaşi „credinţe”: voturile care pot fi câştigate sau pierdute prin influenţarea opiniei publice în cazul aflării unor detalii de culise. Cum întoarce Stephen în favoarea lui sorţii acestei cinice confruntări reprezintă punctul culminant, ideea pe care Clooney o sugerează, inclusiv prin afişul filmului, fiind aceea că tânărul specialist în imagine învaţă repede din mizeriile campaniilor electorale pentru a le folosi apoi în favoarea sa, transformându-se pe sine, cameleonic, în opusul celui care era. De ce Idele lui Marte? Mi-ar fi foarte greu să precizez cine este Cezar şi cine Longinus sau Brutus. Cred că nici Clooney însuşi nu ar putea-o spune. În afară de faptul că alegerile în statul Ohio se desfăşoară la 15 martie (acolo unde se petrece acţiunea peliculei), o eventuală legătură cu vestitele ide ar putea să fie doar aceea sugerată mai degrabă de traducerea românească a titlului filmului, prin „îngrămădirea” trădărilor de tot felul în aceeaşi zi. O zi care schimbă destine.

America pentru uz sovietic

Când, în toamna anului 1935, Ilf şi Petrov s-au hotărât să ia calea Statelor Unite ale Americii - una dintre cele mai importante puteri „imperialiste”, aşa cum îi învăţase propaganda leninist-stalinistă să o definească - pentru a le cerceta, la bordul unui automobil, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, ei se bucurau de notorietate în Uniunea Sovietică şi nu am nicio îndoială că demersul lor, mai degrabă al unor reporteri curioşi, avea de la bun început o miză politic-ideologică. America interbelică trebuia să arate potenţialilor cititori ai reportajului celor doi scriitori sovietici nu atât performanţa ei tehnic-industrială, cât mai degrabă profundele inechităţi sociale care o caracterizează, mocnind de revoltă împotriva „exploatatorilor”. America fascina – îmi amintesc cum descrie diplomatul George Duca, în memoriile sale, nerăbdarea care le cuprinsese pe regina Maria şi pe fiicele sale, în 1926, înaintea călătoriei în SUA –, iar Ilf şi Petrov, se vede bine din paginile acestei cărţi, tradusă în SUA îndată după apariţia ei în Uniunea Sovietică (cu un titlu care amintea de „Viţelul de aur” – „Little Golden America”) au descoperit, adesea cu umor şi ironie fină (e amuzant să vezi câteva constante ale comportamentului americanilor, printre care şi banalele formule de salut, „decriptate” în zeflemea de cei doi scriitori), o lume care nu avea cum să-i lase indiferenţi. Ştiind că vor publica însemnările lor în patria proletariatului, îmi dau seama că îşi vor fi cenzurat multe din observaţiile care, altminteri, ar fi reprezentat, poate, un plus al acestui amplu reportaj. E de spus că, în vreme ce în America această lucrare este mai degrabă necunoscută, ea a fost multă vreme în URSS, pentru omul obişnuit, calea de cunoaştere a principalului inamic al superputerii sovietice în perioada Războiului rece. Deşi Ilf a surprins, cu aparatul său de fotografiat, câteva instantanee în cele două luni şi jumătate (noiembrie 1935 – ianuarie 1936) în care au străbătut SUA de la Est la Vest, trecând prin Marele Canion, aceste fotografii nu au apărut în prima ediţie rusească, vreun politruc vigilent şi cenzor îndoctrinat sesizând la timp, probabil, că nu este potrivit ca proletarul-cititor să ia contact cu această lume a „decadenţei imperialiste” fie şi prin frânturi de imagine. Am parcurs cu interes mărturiile celor doi scriitori sovietici despre America şi din raţiuni personale. Eu însumi am străbătut California, de la San Francisco spre Los Angeles, mergând apoi spre Las Vegas şi Marele Canion, la bordul unui automobil închiriat, în decembrie 2007 – ianuarie 2008, la 72 de ani de la însemnările lui Ilf şi Petrov, pe care nu le ştiam, descoperind o lume pe care am regăsit-o în foarte mare măsură în observaţiile celor doi autori. Numai că în vreme ce eu am admirat „etaje” de autostrăzi şi un Golden Gate (încă) impresionant, la intrarea în Golful San Francisco, Ilf şi Petrov se bucurau de şoselele largi „cu patru benzi” şi de mărimea cablurilor de oţel împletite sub ochii lor pentru ceea ce avea să devină Golden Gate. Oamenii par însă neschimbaţi. Lectura Americii fără etaje a fost bucuria receptării livreşti a unor confraţi de condei, alături de care, rară ocazie, am avut şansa de a călători din nou în aceeaşi Americă, dar în cu totul altă epocă istorică.

Mulţumesc!

Nu-mi place să las cititorii să caute o postare care i-ar putea interesa. Şi pentru că un anumit text - din 2009, să ne înţelegem, ca istoric ţin la... cronologie! - a fost citat recent într-un anumit context, sporind substanţial numărul celor interesaţi de acest blog, îl reproduc mai jos. Contextul de care vorbeam mi-a prilejuit o mai bună cunoaştere a unor prieteni apropiaţi, dar mi-a oferit, în egală măsură, surprize foarte plăcute. Mesajele de solidaritate - multe - m-au bucurat, dovedindu-se reconfortante. Vă mulţumesc tuturor!
Presa românească, astăzi
Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie [2009] – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere. O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie! Îndrăzesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară deziluzie! Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea. Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Cifre uluitoare

Citesc, pe site-ul "Adevărul", câteva cifre uluitoare de-a dreptul. În buna intenţie de a face publicitate propriului site, cei de la cotidianul amintit publică numărul de accesări ale câtorva site-uri româneşti în luna octombrie. Fireşte, www.adevărul.ro este pe primul loc, cu 2.487.269 de vizitatori. La mică diferenţă se află site-ul unui post de televiziune, Pro TV, şi, surpriză, pe locul al treilea este... www.cancan.ro. V-aţi imagina, pesemne, că în cazul acestui site avem nişte cifre modeste, chiar dacă se află pe locul al treilea. Ei bine, nu, pe site-ul cancan.ro au intrat, în luna octombrie a acestui an, nu mai puţin de 2.293.870 de curioşi, amatori de cancanuri şi mondenităţi stupide.
Cred că orice analiză a felului în care gândeşte acest popor şi a nivelului său de educaţie trebuie începută cu aceste cifre.
Tristă realitate!

Două opinii despre Imnul naţional. Judecaţi singuri!

Prima îi aparţine lui Andrei Pleşu şi a fost publicată în Dilema veche, nr. 397/22-28 septembrie 2011, îndemnând, practic, la o schimbare a Imnului naţional, ceea ce a prilejuit cotidianului Adevărul lansarea unei dezbateri pe această temă în paginile sale:

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cânte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea", al unui destin care seamănă cu iadul pe pământ? Căci, deşi are aerul unui cântec de goarnă care sună adunarea, Imnul nostru pare, mai curând, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.

A doua opinie aparţine Anei-Maria Brânză, campioană mondială la scrimă, cea care, situată prima la o competiţie sportivă europeană de profil, în Marea Britanie, a coborât de pe podiumul de premiere în semn de protest atunci când organizatorii au pus în difuzoare fostul imn al republicii comuniste de până în decembrie 1989:

Eu nu vreau să se schimbe Imnul, nu înţeleg de ce s-ar schimba. Cu imnul ăsta am fost crescută şi cu ăsta vreau să mor. Să-l cânte, să mi se cânte «Deşteaptă-te, române!» şi atunci când m-or duce la groapă. Nu mi se pare normal să se găsească patru-cincipersoane care se trezesc că vor să schimbe Imnul. Vor să pună vreo manea sau ce? Sau dacă vor ceva mai săltăreţ, atunci să pună o sârbă. E absurd, în felul ăsta o să ajungem să ne schimbăm Imnul odată la doi-trei ani, cred că noi încă ne mai căutăm indentitatea.

Judecaţi dumneavoastră înşivă!

P.S. Ar mai fi fost de adăugat aici şi opinia lui Adrian Cioroianu, chestionat întotdeauna de toate televiziunile şi jurnaliştii noştri "harnici", la unison, când vine vorba de vreun subiect de istorie (fie că omul se pricepe, fie nu), cam ce părere are şi Domnia Sa, dar eu prefer să mă limitez la cele de mai sus, pentru că de când istoricul Adrian Cioroianu crede că Ziua Naţională trebuie stabilită în strânsă comuniune cu meteorologii şi prostimea veselă care vrea la picnic, consider că nu are rost să ne pierdem timpul, ascultându-l vorbind despre simboluri naţionale.

Ne plouă cu Ceauşeşti... a toamnă!

Ceauşescu este o marcă pe care niciun comerciant cu brumă de carte sau cu mintea plină de macroeconomie nu a avut inspiraţia să o înregistreze, astfel încât, graţie ei, să vândă. (Aproape) Orice. De la chiloţi şi prezervative la maşini de spălat, TV LCD-uri şi frigidere sau telefoane mobile. La prezervative, de pildă, un promo interesant ar putea suna aşa: "Nici atunci, nici acum!", iar la LCD-TV şi frigidere ceva de genul "ce n-aţi văzut atunci, vedeţi acum!".
Cum s-ar explica această abundenţă de Ceauşeşti pe posturile de televiziune de la noi? Să încercăm, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii.
În primul rând, foştii "tovarăşi". Cei din vârful puterii. Stăteau smirnă în faţa lui Ceauşescu şi nu îndrăzneau să crâcnească. Civili, mulţi dintre ei, ajunseseră să-i spună, în şedinţele CPEx (pentru prichindeii post-decembrişti, Comitetul Politic Executiv), utilizând o formulă împrumutată din mediul kaki "vă raportez, tovarăşe secretar general...", invariabil urmată de un convingător şi milităros "Am înţeles!", semnul deplinei angajări în executarea ordinelor primite. Fără comentarii, altminteri scaunul moale, călduţ, săpat în privilegii, le-ar fi fugit de sub curul binişor bombat de traiul bun.
După 1989, cei mai mulţi l-au găsit (doar) pe Ceauşescu vinovat. De situaţia ţării şi a lor, de chinurile familiilor lor, plângând şi ei, caragialesc adesea, pe umărul celor care se bucuraseră la vederea cadavrelor ciuruite ale celor doi Ceauşeşţi în 25 decembrie 1989. Ceauşescu singur era vinovat de toate. Un fost activist de prim rang, devenit celebru prin formula rostită la un proces, ne uimise spunând, deschis, că a fost un dobitoc. Părea să regrete. Dar nici la el nu se înţelegea dacă fusese dobitoc urmându-l pe Ceauşescu "neabătut" sau dacă se alinta cu acest apelativ pentru că nu înţelesese la timp marile virtuţi ale democraţiei pe care românii o descopereau, inovativ şi fooooooooarte personificat, după tristele evenimente. În rest, tăcere. Şi justificări. Despre cum au acţionat alţii(prost, fireşte!), nu ei, care au făcut "atâta bine".
Acum, mulţi dintre "tovarăşi" ne spun că Ceauşescu era "inteligent", "muncitor", "capabil să conducă", "vizionar", "gospodar", "econom" (nu a plătit el, domnule, datoriile României? El sau Noi? Se dezbate încă!), un autentic "spirit practic" şi, fireşte, un onest om de stat (nimic nu-i aparţinea!) şi iubitor de consoartă, din vorbele căreia "îndrăznea" să iasă (deci, iată, om de curaj şi atitudine, domnule!), dar şi de copii (doar ai săi!). Ei, bine, nu am aflat astea toate din gura lor în decembrie 1989, pentru că nici ei nu ar mai fi apucat să trăiască după ce le-ar fi rostit. Linşajul le-ar fi garantat o stea roşie pe mormânt, într-un cimitir comun. Cu plăcuţă lămuritoare: "Criminalii". Mă rog, poate cu un vexatoriu "c" mic.
Acum însă nu mai prididesc cu laudele. Nu chiar ca atunci când trăia şi spânzura faimosul răposat, dar nici nu-s foarte departe. Amnezie? Senilitate? Ipocrizie? Poate, cel mult, cabotinism. Pentru că vorbesc de dezastrul ţării de astăzi, uitând de dezastrul ţării de ieri. Însă ieri e istorie, azi poate fi un vot în plus. Pentru unii. Şi orice vot contează, ştim deja asta!
Aici intră în joc o altă categorie: retrodizidenţii. Mulţi. Pe cât de PUŢINI vor fi fost ei în TIMPUL regimului comunist, pe atât de MULŢI s-au descoperit DUPĂ căderea regimului. Ei între ei. Inventându-şi, unii, un CV adecvat. Alţii oferind cârtelilor din bucătăria personală, la două pahare de vin de casă şi un cârnat prăjit la lumânare, aura unei dizidenţe epocale şi riscante. Fiinţe pline de "curaj", au înfruntat dictatura cu burse de studii şi mici trişerii cu Securitatea, care, nu-i aşa, avea şi "oameni deştepţi, domnule!" Sau au tăcut. A dizidenţă. Şi sunt mândri de tăcerea lor de aur, în concordanţă cu numele poleit al Epocii.
Au strigat însă, DUPĂ 1989, "Jos comunismul", tot aşa cum, dacă Ceauşescu rămânea bine mersi la putere, ar fi patronat corul scrisorilor de mulţumire adresate secretarului general al PCR (tot pentru prichindeii post-decembrişti, aka Nicolae Ceauşescu), aflate la loc de cinste şi onoare în "Scânteia", pentru că a "înăbuşit" în faşă "provocările imperialiştilor" şi "golănelile" timişorenilor. Şi au venit să dea lecţii de la înălţimea "dizidenţei" lor. Chiar lui Paul Goma, pentru ca obrăznicia şi tupeul lor incalificabil să fie complete.
"Poporul" - ăla pe umărul căruia plânge caragialean tot politrucul de azi - abia s-a alăturat revoluţiei. Greu, după ce o mână de oameni l-a somat să iasă de prin casele neîncălzite pe post de gloată revoluţionară. Vorba cuiva: cu o mână de salam, nişte pâine, puţină căldură şi vreo 10 ore de TV (cu emisiuni de tipul "Te pui cu activiştii?"), revoluţia română nu s-ar fi născut DECÂT prin cezariana serviciilor secrete occidentale şi ruseşti.
Aşadar, unei asemenea gloate, insensibile la stimuli macrorevoluţionari, părea un nonsens să-i vorbeşti despre comunism şi capitalism. Pe primul îl trăise "descurcându-se", pe celălalt îl vroia trendy, privindu-l languros dinspre deviza "radeţi tot de pe rafturi" de tip "hypermarket" evoluat. O struţo-cămilă, dacă se putea, între grija statului socialist pentru principiul "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" şi "miracolul" îmbuibat al statului capitalist. Primul murea, al doilea se năştea, poleindu-şi hidoşenia cu odraslele lui nefericite: goana după bani cu orice preţ, călcând pe cadavre, corupţie cât cuprinde, mită, sărăcie, crimă organizată, droguri, prostituţie, lipsa locurilor de muncă.
Păi gloata asta - spera cineva - urma să cânte, în asemenea condiţii, pe partitura tismăneană a unui raport de condamnare a comunismului de care însuşi condamnatorul-şef mai uită uneori, dezicându-se, spre luarea aminte a omului de rând?
Fireşte, nu.
Şi, uite aşa, gloata a devenit cam nostalgică. L-ar vota pe Ceauşescu la alegeri, acum (dar dacă l-ai ciuruit, e cam greu de înviat!), îi compătimeşte familia (cât de nefericită a fost, supravegheată de Securitate şi de "maştera-şefă" Elena) şi crede că "era (mai) bine pe vremea lui". Când nu aflai de la o televiziune drama Zoicăi, ştiai chinurile lui Nicu (obligatoriu intervievat NUMAI de un intervievator salvator care ne-a restituit înţelepciunea personajului peste vreme), pentru ca imediat să pluseze cineva cu un Valentin Ceauşescu, om de caracter şi de fotbal. O pledoarie completă, păcat că familia asta epocală nu a avut decât trei copii.
Propagandiştii-şefi au sesizat că gloata are comportamente nocive civic şi bulversante electoral, astfel încât această cădere în nostalgie s-ar putea dovedi periculoasă. Şi şi-au aruncat iscoditor ochii prin budoarele primei familii comuniste a ţării, pentru a contrabalansa, alături de silicoanele la vedere ale unor anorexice botoase, dialogurile inepte dintre nişte chivuţe intens colorate şi amorurile filmate ale vreunei piţipoance din "lumea mondena", setea cancanieră neostoită a unui neam de ţărani veşnic aflaţi cu capul între fustele şi izmenele vecinilor, sorbind cu nesaţ poveşti de alcov. Păi, vezi bine, Ceauşeasca era cam "rea de muscă", zic unii (între noi fie vorba, securiştii ăia care se laudă că ştiau budoarul Elenei pe de rost, cred că, de fapt, schimbau anvelopele la maşinile cuplului prezidenţial pe vremea aia, fără să îndrăznească să ridice ochii din pământ la trecerea augustei perechi prezidenţiale, dar fac acum figură de mici Pacepa plasaţi în funcţii-cheie!), iar copiii cuplului prezidenţial nu erau atât de "inocenţi" pe cât ar dori unii să ni-i prezinte.
O mascaradă mai mare nici că se putea. Într-o ţară în care istoria se scrie prin rapoarte prezidenţiale, după of-urile personale ale unui potentat sau ale altuia, şi în care, periodic, se ia în cătare un subiect istoric de "mare anvergură" patriotico-naţională asupra căruia se pronunţă foşti taximetrişti omniscienţi, sindicalişti rataţi şi instalatori de frâne în emisiuni în care moderatorii ştiu numai cum se dă pauza de publicitate, atunci e limpede că bietul Ceauşescu şi familia lui continuă să fie subiect de circ. Naţional. Şi, în plus, ne oferă dimensiunea exactă a unei drame a poporului ăsta: tragedia şi epopeea devin comedia şi băşcălia de zi cu zi.
Şi peste un tablou atât de vesel în drama lui se poate aşterne, salvator, un sfânt şi cuprinzător "Pupat toţi Piaţa Endependenţii!"

Semnificaţia cuvântului „acasă”

Cei care se aşteptau la o nouă ecranizare a romanului lui Pierre Boulle, după una primită foarte rece de critica de specialitate, în 2001, a lui Tim Burton, au avut o surpriză. Scenariul semnat de Rick Jaffa şi Amanda Silver se inspiră din romanul scriitorului francez, dar, în realitate, îl precede în logica acţiunii, în sensul că filmul lui Rupert Wyatt încearcă să explice cum s-a ajuns la povestea pe care o imaginase Boulle în 1963 şi care avea apoi să capteze atenţia producătorilor de film.
Cei care îşi amintesc romanul şi prima ecranizare (în 1969, atunci când costumele şi machiajul s-au aflat pe lista nominalizărilor la premiile Oscar), ştiu că acolo Pământul, într-un alt timp istoric, este colonizat de maimuţe războinice vorbitoare, oamenii înşişi fiind în postura de „animale” de muncă, destinate, deopotrivă, unor primitive cercetări ştiinţifice. În filmul lui Rupert Wyatt (maimuţele, aici, capătă trăsături, priviri sugestive şi mişcări umanoide graţie computerului, prin „împrumutarea” cineticii unor actori), experienţele mult mai avansate dintr-un laborator de specialitate din San Francisco (încurajate de o dorinţă personală a unui angajat, Will Rodman, interpretat convingător de James Franco, de a-şi salva tatăl de consecinţele maladiei Alzheimer) conduc la apariţia unui tip de cimpanzeu, botezat Caesar, cu o inteligenţă deosebită, capabil, în cele din urmă, de organizarea unei revolte a maimuţelor (ele însele „înţelepţite” prin administrarea aceluiaşi tip de tratament de care avusese parte cândva Caesar, acum îmbunătăţit) şi a unei presupuse invazii a planetei de către ele, ceea ce conduce, inevitabil, spre povestea lui Boulle de care aminteam.
Filmul este bine construit, efectele speciale sunt reuşite, povestea închegată şi convingătoare (discuţia dintre două maimuţe, aflate la un centru zoologic, menit să furnizeze „cobai” pentru experienţe, care vorbesc pur şi simplu, deşi îşi fac tot soiul de semne, mi s-a părut totuşi neverosimilă!), aşa încât vă asigur că merită să vedeţi această peliculă.
Dincolo de poveste, filmul mi se pare a fi şi un nou avertisment referitor la intruziunea noastră brutală în tot ceea ce înseamnă viaţă pe Pământ, modificând şi adaptând, cu voinţă şi iluzii de Creator, organisme a căror existenţă o punem în pericol, antrenând în cascadă consecinţe neprevăzute. De aceea, cuvintele cimpanzeului Caesar, atunci când, în sfârşit, vedem şi în actul vorbirii performanţele sale intelectuale, mi se par pilduitoare. Cine stabileşte, în cele din urmă, ce înseamnă pentru fiecare componentă a ecosistemului nostru termenul „acasă”?
Planeta maimuţelor: Invazia este mai mult decât un film bun, cu efecte speciale spectaculoase. Include un mesaj profund asupra căruia mulţi din cei implicaţi în prezervarea vieţii pe această planetă vor trebui să reflecteze îndelung.

Aş vrea să ştiu...

...dacă sunt eu obosit, fizic şi intelectual, şi nu mai am luciditatea percepţiei, dreapta măsură şi acuitatea vizuală, absolut necesară, pentru a înţelege ce se întâmplă în jur:

• Radu Mazăre, primar de Constanţa, e tot mai des la Antene, în prezenţa unor domnişoare gonflate şi golaşe (unele, inevitabil, blonde şi afectate), pe post de toreador (abia aici penibilul grosier m-a invadat) în cu totul alte posturi decât acelea care ar putea consacra un edil serios. Pe margine, câteva fiinţe, care par onorabile, îşi fac poze cu el, fotografiază de zor caravana cu nebuni şi sunt satisfăcute că s-au aflat în preajma lui Mazăre. Şi o declară ca atare. E celebru, sigur că-l ştim, spune o doamnă. Fără să mă topesc de simpatie pentru Elena Udrea, am senzaţia că era foarte decentă când încăleca ea, susţinută, câte un căluţ şi juca tenis cu Năstase în buricul Parisului pe banii noştri. În schimb, era demonizată la Antena 3 de zor. Radu Mazăre, ni se sugerează, e popular şi simpatic. Vreau să-l cunosc pe editorul ştirilor de la Antena 3...
• ...şi pentru că adoră să ofere, în prime time, ştiri cu nunţi ţigăneşti. Oripilat am fost cu adevărat la vederea unei cravate din aur la gâtul unui neica nimeni de vreo 16-17 ani. Şi asta era tot un fel de ştire la "Observator" şi Antena 3, la principalul jurnal de ştiri. Nu, nu cred, totuşi, că vreau să-l cunosc pe editorul-şef al ştirilor de la Antene...
• ...lipsa argumentelor aduce în prim plan tot felul de ignoranţi cu tupeu nesimţit. Observaţi, din ce în ce mai des, că argumentele au murit, că nimeni nu se mai jenează să ţipe (scrisesem "să explice", dar am tăiat, nu era potrivit aici) că face într-un anume fel fiindcă şi alţii fac la fel, că aşa "vrea muşchii lui" (atitudine din ce în ce mai răspândită şi în administraţia publică, centrală şi locală!), că la români a fura, de foame, un ou, o raţă, o pâine este un gest scuzabil, fără să ştiu de la ce obiect/sumă în sus încape în mintea noastră, în toată grozăvia ei, ideea de furt. De aici pleacă şi percepţia noastră asupra plagiatului, a diplomei fără rost, obţinută între două joburi, cu bani, dar fără valoare, a copiatului la examene şi a micii îmbrânceli, simpatic denumite "dat din coate" (cu folos).
• ... că niciun post de telviziune de la noi nu mai discută contextul internaţional şi că singurele ştiri "externe" sunt plecările Monicăi Gabor în SUA şi venirile lui Mutu la echipa naţională, inevitabil relatate de la Otopeni, iar in "Cancan" de aşa-zişi jurnalişti de investigaţii pentru care averile dubios dobândite ale unor politicieni şi marile acte de corupţie nu există?
• ... că ştirile din sport sunt mondenităţi ridicole despre iubitele şi fufele fotbaliştilor, competiţiile sportive autentice şi câştigătorii lor lipsind cu desăvârşire din aceste jurnale stupide?
  
• ... că scopul suprem al salariatului român la stat este ieşirea cât mai rapidă la pensie, indiferent cum?
• ... că felul în care ni se adresează tot soiul de indivizi, la service, în piaţă, la casele de marcat, în taxiuri şi în servicii, în general, este o tutuială de prost gust, greţoasă până la vomitătură (cu "frate", "prietene" - deh, ăştia sunt fanii lui Mircea Badea, cred -, "tipule", "omule", "nene", "băi nene", "vere", "şefu' "), asociată cu cercul restrâns al membrilor unei familii tembele, care se tot măreşte, din sânul căreia eu nu ştiu cum să mai scap?
• ... că oameni de foarte bună calitate profesională şi morală nu sunt de găsit la TV şi în tabloide de doi bani, dar nici în alte publicaţii mari, cu oarecare ştaif, pentru simplul motiv că încă mai au... bun simţ?
• ... că ţara asta nu mai are şanse de redresare morală şi că devine din ce în ce mai evident că democraţia, în modul ei de manifestare postdecembristă, este falimentară?
• ... că deţinuţii politici au început să regrete regimul comunist care i-a încarcerat, cerând dreptul la eutanasiere în democraţie, în faţa corului de anticomunişti cu emblemă de pionier pe frunte şi carnet de partid în buzunar, amintind doct altora "ce era comunismul" la a cărui edificare şi prezervare vor fi pus şi ei umărul cu nădejde, din frică, laşitate sau oportunism?
• ... că libertatea de exprimare este un moft şi că ne-am întors la anii de dinainte de 1989, când unele cuvinte puteau fi folosite, altele nu, când unii puteau să apară în paginile publicaţiilor sau să fie tipăriţi în edituri, alţii nu, doar fiindcă aşa vrea vreun potentat care uită cât de vremelnic este, în corul de lingăi şi pupincurişti sinştri, ahtiaţi după funcţii şi onoruri la fel de vremelnice?
• ... că prostia ucide, iar ignorarea ei, dacă devine fenomen de masă, ucide în mod absolut?
• ... a... să nu uit... aş vrea să ştiu - ajutaţi-mă, vă rog, este de nesuportat această ignoranţă a mea, de care sunt conştient, şi care îmi procură tot soiul de coşmaruri - profilul moral, intelectual, social şi etnic, vârstele şi ocupaţiile celor care sorb cuvintele lui Dan Diaconescu la OTV...

Update... Un personaj care mai vizitează blogul meu din când în când lasă un prim comentariu. Mă întreabă dacă sunt portocaliu. Este tot ce a înţeles din postarea mea. Chiar că nu mai e de făcut nimic în ţara asta...

Două categorii de "victime"

Crescut şi educat ca fiinţă raţională (neşansă, ar spune unii!), îmi pierd destulă vreme, recunosc, în încercări - multe eşuate - de a înţelege modul în care se comportă unii indivizi din jurul nostru. De ce acţionează într-un anume fel, de ce iau decizii proaste pentru ei (ceea ce pare evident tuturor, numai lor nu!), de ce furiile lor abia reţinute au justificări puţin credibile (ceea ce mă convinge că altele sunt, de fapt, cauzele). De ce, în fine, privim realitatea cu ochelarii iluziilor, îmbrăcându-ne, prost, fireşte, cu hainele altora.
Astăzi încerc unele explicaţii pentru două categorii distincte, dar care au un numitor comun: "adăparea" la alte orizonturi culturale şi intelectuale.
Primele "victime": studenţii/masteranzii/doctoranzii de la universităţile străine, cu precădere cele din spaţiul occidental şi, mai ales, american. Rupţi de realitatea românească, pe care, adesea, nu o decriptează atent pentru că aleg să ignore presa românească (un bun barometru, in integralitatea ei), deşi cele mai multe publicaţii pot fi citite online oriunde în lume unde ai acces la Internet, înconjoară România de astăzi şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în ţară, într-un soi de idealism păgubos, contraproductiv, transferând iluziile lor într-o realitate care nu le "înghite", scuipându-le îndată. Hrăniţi cu lecturi interbelice despre reformarea României (nu departe de idealul legionar, supraevaluat doctrinar), se scaldă în cuvinte mari şi cred că pot schimba ceva. Printr-un Forum, printr-un Simpozion, prin comitete şi comiţii, prin tot soiul de iniţiative culturale orientate spre elite sau spre un tineret pe care nu-l cunosc de fapt şi îl confundă cu ei şi performanţele lor intelectuale doar pentru că, biologic, le seamănă. O mare şi nepermisă greşeală!
Un bun prieten de la Universitatea Stanford, doctorand, îmi povestea, spre uimirea mea, cum are de făcut un text-temă pe un subiect precis, fără să apeleze la "surse", profesorul său având deplină încredere că doctorandul nu o va face. Aşa ceva în România ar fi imposibil. Tot acolo am aflat, potrivit Codului de onoare al Universităţii, că profesorii nu sunt supraveghetorii studenţilor la examen, ba, mai mult, sunt nevoiţi să iasă din sala de examen după anunţarea subiectelor pentru a nu-i deranja pe studenţi în redactarea lucrării. Mai pot intra, ocazional, pentru a oferi lămuriri, dacă sunt solicitări în acest sens.
Ar fi greu pentru un astfel de student/masterand/doctorand, transplantat aici, să schimbe nu un mod de examinare, ci un mod de gândire, care se traduce prin toţi fură, fur şi eu, toţi sunt proşti şi nu ştiu nimic, deci mă simt bine printre ei, nimeni nu face nimic, deci nu fac nici eu, dacă ăla poate orice, pot şi eu, alături de universala zicere românească, de înscris în Constituţie şi pus ca deviză pe drapelul naţional "Merge şi aşa!" Dacă inginerii şi textiliştii se ocupă de cultură şi trăiesc cu senzaţia că au supt limba română din rezistenţa materialelor, cârpe şi tipuri de oţeluri combinate, DEX-ul fiindu-le necunoscut (i-a învăţat viaţa că autoritatea e aia cu biciul, administrativă, nu CARTEA!) şi istoricii antichităţii explică iţele politicii ultracontemporane, doct geopolitici, de ce femeia de serviciu nu ar pretinde să lucreze la o editură ca redactor de carte, eventual supervizor la traduceri?
Sfatul meu pentru tinerii aceştia este unul singur: reuşita înseamnă schimbare totală şi radicală. Dacă nu sunt în stare să colonizeze toate funcţiile de decizie şi să schimbe, cu forţa dacă e nevoie, ceea ce e de schimbat, atunci să-şi caute un job bine plătit afară şi să lase România să-şi regleze conturile cu viitorul ei cum o putea mai bine.
Al doilea grup de "victime": cei care au deschis ochii asupra tarelor româneşti nu numai trăindu-le pe propria piele, ci observând cum învaţă şi lucrează alţii, în alte ţări (din nou occidentale şi, mai ales, SUA), cum înţeleg să modifice din mers un parcurs spre beneficiul tuturor, fie că vorbim de cercetare ştiinţifică, fie de administraţie publică sau privată. Ei s-au întors însă în sistem, dar neputinţa de a schimba mecanismele defecte şi tarele sistemului este evidentă, pentru că sunt înghiţiţi de un malaxor mult prea puternic, înconjuraţi de indivizi pentru care fiecare vânt de schimbare le dă fiori (şi-ar pierde privilegiile de care se bucură, ar uita guduratul şi linsul palmei stăpânului pe care îl asociază cu iluzia lor că pot fi utili, în multe feluri, ar fi speriaţi că evaluarea corectă a performanţelor profesionale le-ar da grave bătăi de cap ş.a.). Unii aleg să uite ceea ce au văzut şi înţeles ca fiind funcţional în alte zări, alţii pur şi simplu lasă să putrezească în CV un trecut încărcat de "contacte", care rămâne ceea ce este: un trecut uitat, îngropat, plin de pilde inutile.

Am şi o menţiune specială: şcoliţii în marketing şi economie, în comunicare şi relaţii publice, în management cultural şi politic, care iau lecţii pe-afară. Uită, când se întorc, doldora de strategii şi învăţături croite pe un public de o cu totul altă factură, că ţaţa Leana, unchiul Hristache şi, fireşte, nelipsitul Dorel (generic, dar mulţi!, asta suna un pic altfel, dar am "îndulcit-o"!) abia au bani să cumpere ulei şi făină şi că stau cu ochii pe prima pomană ivită în cale (dar speculată politic), cu berea în faţă la "pub"-ul comunal, deşi se prăbuşeşte totul în jurul lor, că publicul românesc este inert civic şi că nicio strategie de comunicare nu-l "loveşte" (ştie el mai bine cum e cu conspiraţiile şi "manipulărili" astea), curul şi celulita vreunei vedete şi divorţurile paraşutelor gonflate cu silicoane şi botox fiind mult mai atrăgătoare, iar orice demers cultural decent este o înjurătură sinistră dacă nu are melodicitatea unei manele gingaşe şi gustul extatic al unui bairam cu pierdevară, curve, peşti şi cocălari "înlănţuiţi", pentru care, cu dispensă, fondul principal de cuvinte al limbii române, alea 3.000 sau câte or fi fost vreodată, s-a redus, doar pentru ei, la numai cinci cuvinte, uşor de ţinut minte şi de întrebuinţat în orice ocazie: super, maxim, naşpa, distracţie şi mişto (combinaţiile, tot pentru ei, în mod excepţional, au fost permise: supermaxim, supermişto, naşpa/mişto distracţie, naşpa la maxim şi, nu în ultimul rând, e maxim de super).
Celor două categorii de "victime" le sugerez să plece, în orice evaluare, de la acest background. Este mai util pentru ei şi iluziile lor.

P.S. Domnului colonel (r) Ion Petrescu, preocupat de "limitarea" postărilor mele, îi dau o veste bună. Iată, am revenit!

Fără limite

Nu aş putea spune de ce şi prin care mecanism, neinteligibil pentru noi, oamenii, Creatorul nu ne-a îngăduit să folosim prea mult din capacitatea creierului nostru, deşi studiile antropologice insistă asupra diferenţei majore între creierul australopitecilor, să spunem, ori Homo Faber, şi acel Homo Sapiens ai cărui urmaşi suntem, în contextul nenumăratelor controverse asupra aşa-zisei verigi-lipsă într-un lung lanţ evolutiv.
Limitless (sau Dincolo de limite cum a fost tradus la noi) propune un scenariu care se încadrează perfect în dorinţa noastră veche de a forţa limita biologică ce ne-a fost impusă şi de a sili creierul să lucreze la capacitatea maximă. În era industriei farmaceutice, în care pilula-minune pare să rezolve toate problemele pe care corpul nostru le-ar putea avea din motive diverse, de ce nu s-ar crea şi acea pilulă care să dea peste cap orice măsurătoare a nivelului inteligenţei umane, cu consecinţe imediate, vizibile, asupra carierei şi relaţiilor interpersonale?
Scenariul semnat de Leslie Dixon, întemeiat pe romanul lui Alan Glynn, propune o astfel de viziune, într-un film captivant, interesant, fără prea multă filozofie, construit prin îmbinarea SF-ului de calitate cu thrillerul autentic, în măsură să provoace curiozitatea şi să capteze atenţia.
Finalul abia pune în discuţie, schematic, dar oferind prilejuri de reflecţie, problema moralităţii şi a egalităţii de şanse într-o lume care începe să fie guvernată după alte criterii decât cele ştiute: ce reuşesc să facă acele persoane care, sub influenţa acestei neşteptate viagra pentru potenţa exclusivă a creierului, dobândesc abilităţi prin care îşi impun controlul asupra celorlalţi?
Limitless este un film reuşit, antrenant, ingenios construit. Nu-l rataţi!