Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!