Crescut şi educat ca fiinţă raţională (neşansă, ar spune unii!), îmi pierd destulă vreme, recunosc, în încercări - multe eşuate - de a înţelege modul în care se comportă unii indivizi din jurul nostru. De ce acţionează într-un anume fel, de ce iau decizii proaste pentru ei (ceea ce pare evident tuturor, numai lor nu!), de ce furiile lor abia reţinute au justificări puţin credibile (ceea ce mă convinge că altele sunt, de fapt, cauzele). De ce, în fine, privim realitatea cu ochelarii iluziilor, îmbrăcându-ne, prost, fireşte, cu hainele altora.
Astăzi încerc unele explicaţii pentru două categorii distincte, dar care au un numitor comun: "adăparea" la alte orizonturi culturale şi intelectuale.
Primele "victime": studenţii/masteranzii/doctoranzii de la universităţile străine, cu precădere cele din spaţiul occidental şi, mai ales, american. Rupţi de realitatea românească, pe care, adesea, nu o decriptează atent pentru că aleg să ignore presa românească (un bun barometru, in integralitatea ei), deşi cele mai multe publicaţii pot fi citite online oriunde în lume unde ai acces la Internet, înconjoară România de astăzi şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în ţară, într-un soi de idealism păgubos, contraproductiv, transferând iluziile lor într-o realitate care nu le "înghite", scuipându-le îndată. Hrăniţi cu lecturi interbelice despre reformarea României (nu departe de idealul legionar, supraevaluat doctrinar), se scaldă în cuvinte mari şi cred că pot schimba ceva. Printr-un Forum, printr-un Simpozion, prin comitete şi comiţii, prin tot soiul de iniţiative culturale orientate spre elite sau spre un tineret pe care nu-l cunosc de fapt şi îl confundă cu ei şi performanţele lor intelectuale doar pentru că, biologic, le seamănă. O mare şi nepermisă greşeală!
Un bun prieten de la Universitatea Stanford, doctorand, îmi povestea, spre uimirea mea, cum are de făcut un text-temă pe un subiect precis, fără să apeleze la "surse", profesorul său având deplină încredere că doctorandul nu o va face. Aşa ceva în România ar fi imposibil. Tot acolo am aflat, potrivit Codului de onoare al Universităţii, că profesorii nu sunt supraveghetorii studenţilor la examen, ba, mai mult, sunt nevoiţi să iasă din sala de examen după anunţarea subiectelor pentru a nu-i deranja pe studenţi în redactarea lucrării. Mai pot intra, ocazional, pentru a oferi lămuriri, dacă sunt solicitări în acest sens.
Ar fi greu pentru un astfel de student/masterand/doctorand, transplantat aici, să schimbe nu un mod de examinare, ci un mod de gândire, care se traduce prin toţi fură, fur şi eu, toţi sunt proşti şi nu ştiu nimic, deci mă simt bine printre ei, nimeni nu face nimic, deci nu fac nici eu, dacă ăla poate orice, pot şi eu, alături de universala zicere românească, de înscris în Constituţie şi pus ca deviză pe drapelul naţional "Merge şi aşa!" Dacă inginerii şi textiliştii se ocupă de cultură şi trăiesc cu senzaţia că au supt limba română din rezistenţa materialelor, cârpe şi tipuri de oţeluri combinate, DEX-ul fiindu-le necunoscut (i-a învăţat viaţa că autoritatea e aia cu biciul, administrativă, nu CARTEA!) şi istoricii antichităţii explică iţele politicii ultracontemporane, doct geopolitici, de ce femeia de serviciu nu ar pretinde să lucreze la o editură ca redactor de carte, eventual supervizor la traduceri?
Sfatul meu pentru tinerii aceştia este unul singur: reuşita înseamnă schimbare totală şi radicală. Dacă nu sunt în stare să colonizeze toate funcţiile de decizie şi să schimbe, cu forţa dacă e nevoie, ceea ce e de schimbat, atunci să-şi caute un job bine plătit afară şi să lase România să-şi regleze conturile cu viitorul ei cum o putea mai bine.
Al doilea grup de "victime": cei care au deschis ochii asupra tarelor româneşti nu numai trăindu-le pe propria piele, ci observând cum învaţă şi lucrează alţii, în alte ţări (din nou occidentale şi, mai ales, SUA), cum înţeleg să modifice din mers un parcurs spre beneficiul tuturor, fie că vorbim de cercetare ştiinţifică, fie de administraţie publică sau privată. Ei s-au întors însă în sistem, dar neputinţa de a schimba mecanismele defecte şi tarele sistemului este evidentă, pentru că sunt înghiţiţi de un malaxor mult prea puternic, înconjuraţi de indivizi pentru care fiecare vânt de schimbare le dă fiori (şi-ar pierde privilegiile de care se bucură, ar uita guduratul şi linsul palmei stăpânului pe care îl asociază cu iluzia lor că pot fi utili, în multe feluri, ar fi speriaţi că evaluarea corectă a performanţelor profesionale le-ar da grave bătăi de cap ş.a.). Unii aleg să uite ceea ce au văzut şi înţeles ca fiind funcţional în alte zări, alţii pur şi simplu lasă să putrezească în CV un trecut încărcat de "contacte", care rămâne ceea ce este: un trecut uitat, îngropat, plin de pilde inutile.
Am şi o menţiune specială: şcoliţii în marketing şi economie, în comunicare şi relaţii publice, în management cultural şi politic, care iau lecţii pe-afară. Uită, când se întorc, doldora de strategii şi învăţături croite pe un public de o cu totul altă factură, că ţaţa Leana, unchiul Hristache şi, fireşte, nelipsitul Dorel (generic, dar mulţi!, asta suna un pic altfel, dar am "îndulcit-o"!) abia au bani să cumpere ulei şi făină şi că stau cu ochii pe prima pomană ivită în cale (dar speculată politic), cu berea în faţă la "pub"-ul comunal, deşi se prăbuşeşte totul în jurul lor, că publicul românesc este inert civic şi că nicio strategie de comunicare nu-l "loveşte" (ştie el mai bine cum e cu conspiraţiile şi "manipulărili" astea), curul şi celulita vreunei vedete şi divorţurile paraşutelor gonflate cu silicoane şi botox fiind mult mai atrăgătoare, iar orice demers cultural decent este o înjurătură sinistră dacă nu are melodicitatea unei manele gingaşe şi gustul extatic al unui bairam cu pierdevară, curve, peşti şi cocălari "înlănţuiţi", pentru care, cu dispensă, fondul principal de cuvinte al limbii române, alea 3.000 sau câte or fi fost vreodată, s-a redus, doar pentru ei, la numai cinci cuvinte, uşor de ţinut minte şi de întrebuinţat în orice ocazie: super, maxim, naşpa, distracţie şi mişto (combinaţiile, tot pentru ei, în mod excepţional, au fost permise: supermaxim, supermişto, naşpa/mişto distracţie, naşpa la maxim şi, nu în ultimul rând, e maxim de super).
Celor două categorii de "victime" le sugerez să plece, în orice evaluare, de la acest background. Este mai util pentru ei şi iluziile lor.
P.S. Domnului colonel (r) Ion Petrescu, preocupat de "limitarea" postărilor mele, îi dau o veste bună. Iată, am revenit!
2 comments:
Daca incepi sa scrii un articol la doua luni... inseamna ca esti foarte ocupat. Daca esti foarte ocupat inseamna ca nu mai ai timp liber suficient. Unde-i "la joie de vivre" de altadat'? :) Mi-e dor sa ciocnim o bere, crezi ca se poate anul asta? :D
Ei bine, da, unde sunt vremurile de altadata? S-au cam dus, asta se poate observa usor. Cum le reactivam? Cu putina bunavointa... Putin mai multa, din partea mea, desigur!
Post a Comment