20 July 2009

Presa românească, astăzi

Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere.
O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie!
Îndrăznesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară iluzie!
Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea.
Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

13 July 2009

Despre respect

Intră mai degrabă sfios în încăpere şi pare că aşteaptă să-l recunosc. A ocupat, într-o vreme, o funcţie importantă şi îşi imaginează că ar trebui să mă comport faţă de el în aceeaşi manieră în care apropiaţii şi cei mai mulţi subordonaţi o făceau, cu adânci temenele, cu infinite precauţii şi spaime cuibărite în suflete stinghere că un singur cuvânt al şefului ar putea întuneca orizonturile cu nori negri, plumburii. Când unii erau siliţi să uite cu desăvârşire de misiuni şi de problemele cu care se confruntau în unităţi, verificând, înainte de toate, pentru a fi siguri că nu vor fi prinşi în neregulă de „Inchizitorul-şef”, dacă prizele şi întrerupătoarele au etichete, dacă şireturile de la bocancii militarilor sunt legate regulamentar şi dacă alinierea paturilor sau a păturilor dintr-un dormitor comun este perfectă. E chiar uşor contrariat, simt asta în privirile lui, fără să îndrăznească să o spună explicit, atunci când folosesc o formulă politicoasă, dar „civilă” de a-l saluta.
Acum este un... oarecare. Un personaj care începe să redescopere obişnuinţa de a ruga, de a aştepta, de a solicita o favoare, un sprijin, vânând gesturi de amabilitate şi aproape gudurându-se atunci când sunt abia schiţate de cei din faţa sa. Care redescoperă „anticamera”, refuzurile deferente ale unora dintre noii şefi (la promovarea cărora va fi contribuit chiar el) de a-i răspunde la telefon, „ingratitudinea” celor pe care crede că i-a ajutat în vreun fel vreodată, obidele încă nemărturisite ale celor faţă de care a fost profund nedrept şi chiar necinstit. Mirându-se şi el, poate, de cât respect pot dovedi încă unii dintre aceştia din urmă. Respect faţă de grad, foarte probabil, dar nicio urmă de consideraţie pentru personaj. În condiţiile în care respectul, la noi, pare tot mai greu de conturat într-o definiţie general acceptată.
Involuntar, mintea face o conexiune. Cu ceva vreme în urmă, intrasem cu totul întâmplător într-o unitate din ţară, alături de fostul comandant al acesteia, acum un pensionar oarecare. Un personaj respectabil, care ocupase mai toate funcţiile cu putinţă, ajungând, în cele din urmă, comandantul unităţii. Ne ştiam de multă vreme şi dialogul nostru se întemeia pe preocupările comune în cercetarea istorică. Mi-a fost însă cu neputinţă să pot discuta cu fostul comandant. Peste tot era salutat cu respect de toţi foştii săi subordonaţi şi colegi, dialogul nostru fiind „minat” de bucuria revederii şi împărtăşirea unor amintiri comune, iar unii nu au ezitat să-l strângă cu căldură în braţe. Mărturisesc că toate aceste efuziuni sentimentale autentice m-au impresionat şi mi-am spus că perioada în care acest ofiţer a fost comandantul unităţii trebuie să fie socotită de subordonaţii de altădată ca fiind una fastă, de care îşi amintesc cu plăcere.
Respectul celor din jurul nostru nu se câştigă uşor şi nici nu s-au inventat reţete universal valabile pentru aşa ceva. Nu le căutaţi pe Internet şi nici în manualele stupide de genul „Cum să...” Dar mă gândesc că nici nu ar fi bine să aşteptăm să ieşim la pensie pentru a şti dacă le-am câştigat ori nu celor din jur respectul, fiindcă s-ar putea să fie cam târziu.
Am putea însă încerca de mâine.

06 July 2009

Lujerului, fostă Armata Poporului

„Urmează staţia Armata Poporului, peronul pe partea stângă”. Anunţul pe care milioane de călători îl vor fi auzit până acum pe tronsonul de metrou care străbate cartierul Militari a devenit istorie, odată cu denumirea staţiei. Armata nu mai este a poporului, par să ne spună cei de la Metrorex, iar denumirea în sine este suficient de perimată încât să nu mai corespundă noilor vremuri.
Au fost suficiente voci care au spus că nu denumirile staţiilor de metrou erau o problemă, ci mai degrabă curăţenia din acestea, condiţiile precare asigurate călătorilor care se îmbulzesc la ore de vârf în garniturile de tren suprasolicitate – încât, în curând, va fi nevoie de serviciile unor indivizi, special angajaţi, ca prin alte părţi ale lumii, pentru a-i împinge pe năpăstuiţii călători întocmai ca sardelele într-o cutie de conserve – după cum, parafrazând o zicere celebră a lui Nicu Ceauşescu (O tempora!...), abia s-a putut vărui şi întreţine ceea ce s-a realizat în anii regimului comunist, construcţia şi darea în folosinţă a unor noi tronsoane şi staţii întârziind deja nepermis de mult.
Nu cred însă că numele staţiei de metrou Armata Poporului, devenită acum Lujerului, prin decizia Metrorex, era cel mai potrivit. Înainte de toate pentru că sintagma „armata poporului” s-a înstăpânit în România odată cu instalarea regimului comunist, care dorea să facă distincţia între fosta armată regală, care era, în termenii propagandei comuniste, un „instrument de asuprire în mâna burghezo-moşierimii”, şi noua armată, sovietizată, compusă din elemente noi, muncitoresc-ţărăneşti („poporul”), devotate pe deplin noului regim instituit după 1948, şi aflate, cel puţin teoretic, în slujba poporului, deşi am putut vedea, în decembrie 1989, cât de valabilă mai era teoria în sine.
Comuna Militari – şi cartierul cu acelaşi nume al Capitalei de mai târziu – a fost, de la Palatul Cotroceni încolo, un câmp de instrucţie „asezonat” cu cazărmi la tot pasul. Noul chip al Bucureştilor, pornit în grabă spre urbanizare, i-a modificat fundamental structura şi vechile cazărmi au făcut loc unui cartier în care blocurile, cele mai multe inestetice şi rânduite aiurea, au răsărit ca din pământ mai ales după cutremurul devastator din martie 1977. Istoria comunei şi a cartierului cred că este abia cunoscută de cei care locuiesc acum acolo.
Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este că armata – a cărei contribuţie la realizarea metrolui nu este deloc de neglijat – a dispărut acum, prin decizia Metrorex, din mentalul locuitorilor cartierului. Când s-a înfiinţat, în 1975, Întreprinderea Metroul-Bucureşti, care răspundea de concepţia generală, de construirea şi punerea în funcţiune a liniilor de metrou, Nicolae Ceauşescu i-a cerut lui Ion Ioniţă, ministrul apărării naţionale din acel timp, să-i propună pentru conducerea întreprinderii un general, ceea ce corespundea viziunii dictatorului asupra lucrului militarizat în economia naţională. A fost ales generalul Petre Constantinescu, veteran de război şi ofiţer de artilerie, care îndeplinea atunci funcţia de prim locţiitor al Comandamentului Serviciilor Armatei.
Din punctul meu de vedere, Lujerului sau Păpădiei este totuna. Vechea staţie Armata Poporului putea fi denumită, simplu, Armata sau Armata României. Dar trebuie să recunoaştem că am ratat ocazia de a ne păstra un drept acolo unde alţii îl ignoră sau îl contestă. Poate altădată...

30 June 2009

Pacepa – mai curat, mai uscat


Bântuie, cu o tenacitate uluitoare, câteva clişee însuşite întocmai, precum litera de Evanghelie, ori de câte ori vine vorba de generalul Ion Mihai Pacepa, spionul român care a defectat în SUA, în 1978, spre surpriza totală a Securităţii şi a lui Nicolae Ceauşescu. Ni se spune, acum şi prin vocea Luciei Hossu-Longin – care, după ce a epuizat subiectele referitoare la victimele regimului comunist şi eroii rezistenţei anticomuniste, atâţia câţi vor fi fost, pare lovită brusc de inspiraţia de a afla, la faţa locului, în SUA, cum mai arată şi cu ce se mai ocupă generalul defector –, despre importanta contribuţie a lui Pacepa la prăbuşirea regimului comunist din România – acel regim, să ne reamintim, la propăşirea căruia generalul pusese cu nădejde umărul din interiorul celei mai nocive instituţii transplantate de sovietici în România, nu mai puţin de... 27 de ani! – deşi vă mărturisesc că îmi este foarte greu să înţeleg de ce între fuga acestuia în SUA, în 1978, şi dispariţia regimului comunist, în decembrie 1989, vor fi trecut 11 ani! Fie că „lucrarea” generalului nu a fost suficient de consecventă, fie va fi fost complet ineficientă, mai ales dacă luăm în seamă că regimul comunist, la noi, se cam duce la vale după ce altele, similare, în ţările din jur, o cotiseră convingător şi cu ceva vreme înaintea românilor spre pluralism, democraţie şi economie de piaţă. În plus, Lucia Hossu-Longin i-a mai descoperit un merit lui Pacepa: acesta ar fi „un pionier al integrării noastre în Alianţa Atlantică”, ceea ce m-a umplut de o nedisimulată admiraţie, căci corul (întotdeauna numeros post factum) al celor care îşi arogă merite în domeniu suferea acut de pe urma lipsei unei voci mai puternice.
În al doilea rând, spirite influente în spaţiul public ne spun că Pacepa a trădat doar Securitatea şi pe Ceauşescu, pentru că nu s-ar putea pune semnul egalităţii între Ceauşescu şi România, ţara fiind, în timp, chipurile, chiar beneficiara gestului său. În consecinţă, Ceauşescu şi Securitatea apar ca nişte suprastructuri perfect independente în raport cu România (ceea ce este aberant!), iar eforturile disidenţilor rămaşi în ţară ar trebui înţelese, în aceeaşi logică, în sensul unui protest exclusiv împotriva lui Ceauşescu, privit ca un fel de dictator particular.
Mărturii interesante pentru furtuna creată în România şi în interiorul Securităţii după fuga lui Pacepa oferă un tânăr cercetător de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Liviu Ţăranu (foto), care a publicat recent, la Editura Enciclopedică, volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii”. Este de tot hazul, de pildă, că angajaţii Direcţiei Informaţii Externe – despre care vă mărturisesc că aveam o părere ceva mai bună! – făceau eforturi să „codifice” capitala Austriei – Viena – prin „Viişoara”, în schimb îşi informau şefii despre ecourile fugii lui Pacepa prin descrierea celor mai importante ziare austriece! Curată disimulare!

Foto: Adevărul

24 June 2009

Ce ne (mai) enervează în România...?

Câteva răspunsuri interesante ale lui Devis Grebu, provocate de Cristian Teodorescu pe blogul său.
Pentru că multe dintre cele semnalate de Devis Grebu mă irită şi mă sufocă zi de zi în Bucureşti, le transcriu mai jos.

C. Teodorescu: Ce nu-ţi place în România?
Devis Grebu: Americanii obisnuiesc sa raspunda – ironic - la intrebarile care trateaza subiecte sensibile sau/si dureroase: „You don’t want to know the answer”. Asa ca…Cristi, do you?… Nu-mi place lipsa totala de „civism” a imensei majoritati a populatiei. Adaugata la incultura „lumpen-proletariatului”- elita de astazi a capitalei – sau la spoiala culturala a tineretului cu studii (presupuse) superioare, provoaca marlania generalizata care ma sufoca. Aroganta celor care s-au trezit peste noapte la volanul unui Mercedes( furat sau obtinut prin speculatii frauduloase), dupa ce in ajun adormisera pe scandurile carutei trase de o martoaga. Limba romana stalcita si butucanoasa, vorbita- mai ales de tineri, dar si „afacereza” sau „calculatoreza”. Interesul generalizat pentru „fapt divers”,”barfa”, „scabros”, „manele”, „vedete”( valoroase prin impactul notorietatii mediatice, dar nule din punct de vedere cultural, stiintific sau artistic). Lipsa de pregatire profesionala, mai in toate domeniile, combinata cu descurcareala „savanta” a mai tuturor solicitarilor. Lipsa de „fair play”, ignorarea „aproapelui”, lipsa minimei politeti, dispretul provincial fata de realizarile (chiar exceptionale) de peste hotare ale celor repatriati (benevol). Ai cerut-o, draga Cristi, si as mai putea continua indelung dar voi trage concluzia tragica: tara este unica, superba, trecutul bogat, folclorul minunat, elita cu nimic inferioara celor din centrele luminoase ale occidentului, dar poporul este profund si IREMEDIABIL contaminat, fapt ce ne indeparteaza de Europa -pe zi ce trece- in loc sa ne contopeasca. Sunt dezgustat si disperat.


Pentru cei interesaţi să citească tot interviul, va recomand blogul lui C. Teodorescu.

16 June 2009

Comunicare modernă

M-aţi chemat, şefu’? Da, bă, pe unde umbli? Păi nu m-aţi trimis dumneavoastră...? Lasă, bă, că te-am trimis, până acum trebuia să fie gata. Păi, şefu’, traficu'... Iote, bă, acu’ eşti şi agent de circulaţie! Nu sunt, şefu’, dar e o nebunie să circuli în Bucureşti şi dumneavoastră... Ce e cu mine, bă? Am vrut să spun... Lasă, bă, nu mai spune, că mă uit eu singur în oglindă. Hârtiile alea le-ai făcut? Care hârtii, şefu’? De ţi le-am dat acum o oră să le trimiţi ştampilate la direcţie. Păi, am încercat să le termin şi m-aţi trimis... Băi, eu aveam de nevoie de ele acum, că mă strigă ăia înnebuniţi să le trimit odată şi tu mângâi bordurile prin Bucureşti? Le termin acum. Nu mai termini nimic, bă, că e târziu, nu am nicio bază în tine. Bă, sunt 1 000 la poartă care aşteaptă să vină să lucreze aici gratis, iar eu mă rog de tine să faci ce-ţi zic. Lasă, mă, că vine notarea aia de serviciu şi mai vedem noi... Şefu’, dar am încercat să fac exact... Băi, să-ţi scoţi din minte exactitatea asta. Trebuie să fii maleabil, să te îndoi ca trestia aia gânditoare şi să simţi pulsul evenimentelor. Trebuie să ai intuiţie, domnule, să te adaptezi, altfel te duci dracului, auzi? Înainte să mă duc, nu credeţi că ar fi bine... Bă, te văd cam dezinvolt, ce cred eu că e bine, e bine, auzi? Nu-mi spui tu ce e bine şi ce nu e bine, că am ani de armată cât nu apuci tu să numeri de acum până la pensie. Învârţi şi tu cinci hârtii în fiecare zi şi vii să-mi spui mie ce şi cum? Şefu’, eu doar încercam să văd dacă... Bă, vezi, asta e problema ta, tu doar încerci, nu eşti. Asta e diferenţa. Tu încerci, eu sunt. Tre’ să mă descurc de fiecare dată singur, mama ei de viaţă, că mai bine plec şi vă las dracului baltă... Zi-mi de aplicaţia aia, eşti gata cu documentele? S-au făcut, mai trebuie... Bă, vouă mereu vă mai trebuie ceva. Ba aia, ba ailaltă, vă trebuie cineva să vă gâdile, să vă scarpine... Nu, şefu’, e vorba despre... Lasă, bă, că vă ştiu eu, nu sunteţi în stare de nimic. Dacă nu fac eu, nu iese nimic bun. Să-mi aduci hârtiile alea să le văd. Păi le aveţi aici... A, astea, nu sunt bune de nimic. Pot să mă şterg la cur cu ele. Dar nu pot folosi hârtie d-asta... Ia-le şi refă-le până la sfârşitul programului. Dar nu ziceaţi că trebuie să mă duc...? Nu trebuie nimic. Du-te şi refă-le şi mai vorbim. Şi pune şi tu trei becuri pe holul ăla, nu vezi că ne băgăm degetele în ochi? Păi, nu sunt... Ce nu sunt? Pune, mă, de la tine, că de aia te plăteşte armata, nu vezi că e criză? Ce, vrei să pun eu? Că de la mine pun tot timpul. Trei becuri oi fi şi tu în stare să cumperi...
După o oră
Şefu’, hârtiile... Care hârtii? Aplicaţia... Lasă, bă, aplicaţia, te-ai dus acolo? Unde, şefu’? Unde te-am trimis. Păi nu aţi zis să termin... Bă, nu se poate face nimic cu tine. Eşti pierdut pentru orice formă inteligentă de comunicare. Bă, tu de comunicare modernă ai auzit?

P.S. Orice asemănare cu dialoguri de ieri, de azi şi de mâine este, fireşte, cu totul întâmplătoare.

30 May 2009

Poveşti dintr-un imperiu de altădată (1)


Am fost, pentru aproape 10 zile, în împrejurări favorabile pe care mi le doream şi imaginam de foarte multă vreme, într-o călătorie prin inima Imperiului Habsburgic de altădată. Îmi doream să văd Budapesta şi Viena, mai ales, dar paşii (sau roţile maşinii, mai degrabă!) m-au purtat şi spre posesiunile dinspre Balcani ale Imperiului de odinioară, Slovenia, cu a sa superbă Lublijana, şi Croaţia, cu litoralul său dalmat care m-a cucerit definitiv.
O primă idee se impune: trăim într-o ţară foarte tristă, murdară şi coruptă, cu escroci îmbrăcaţi în toate uniformele serviciilor (nu secrete, nu la ele mă refer!) pe care le plătim mult mai scump decât face.
O primă constatare, cunoscută de mulţi dintre cei care obişnuiesc să meargă cu maşina în ţară şi în străinătate: 500 km, în România, sunt un calvar pentru orice şofer, cu drumuri întortocheate, mai bine sau mai prost asfaltate şi cu neghiobi vitezomani şi plini de sine, robii fierătăniilor de lux în care îşi plimbă cururile de fiţe, aprinzând farurile tot atât de des precum clipesc pentru a te "evapora" din calea lor dacă se poate (între noi fie vorba, o condiţie esenţială pentru supravieţuire este să-i laşi să se ducă spre ceea ce vor: un pat de spital, un pat de scânduri şi flori deasupra, ma rog, după mintea fiecăruia!). Prin contrast, în Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia, autostrăzi largi, bine marcate, benzinării şi puncte de repaus excelent şi ingenios amenajate, fără şoferi de fiţe, fără faruri aprinse în curul maşinii tale pentru a te da la o parte din calea bolizilor pe patru roţi, în fine, taxe (deloc modice), dar transport civilizat şi de calitate. Sute de kilometri făcuţi în siguranţă în câteva ore. Cel puţin până la generalizarea autostrăzii cu autovehicule puse pe pilot automat sau opţiunea cvasiaccesibilă a teleportării individuale sau în grup!
În fond, am înţeles de ce România nu are autostrăzi şi acesta ar fi trebuit să fie episodul 3 din ciclul pe care l-am inaugurat acum câtva timp, "De ce merge ţara asta prost".
Pai merge prost şi pentru că, la noi, nu numai că licitaţiile pentru autostrăzi nu prea au existat (vezi celebrul caz Bechtel), dar şi pentru că dacă statul român organiza licitaţii corecte în care un investitor primea spre lucru, prin concesiune, o autostradă, acesta trebuie să o realizeze, să o întreţină şi să-şi amortizeze cheltuielile într-un timp oarecare prin taxe, fără ca nişte "băieţi deştepţi", dar escroci cu gulere albe, să mai obţină comisioanele grase care ar fi reieşit din bucăţi şi bucăţele de autostradă, licitate la preţuri exorbitante. Noi, capra râioasă şi fudulă a estului Europei, am preferat şosele pe care circulă oricine, de la căruţe la tractoare şi limuzine, fără taxe, sau, dacă se poate, fără roviniete, iar când sunt, puse în vânzare şi neverificate prin controale prin camere de supraveghere (ca în Austria, de pildă!) dacă sunt sau nu achiziţionate. De aia nu avem autostrăzi, de aia nu avem bani la buget, dar toţi merg pe şosele fără nicio problemă, plângându-se la nesfârşit de starea lor impracticabilă. Din nou am fost păcăliţi de o clasă politică imbecilă şi coruptă, şi culmea este că tot nu ne dăm seama de asta pentru a o sancţiona usturător!

Basm de criză

Când, în stradă, în decembrie 1989, românii cereau înlăturarea regimului comunist personificat de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu aveau decât o idee vagă referitoare la ceea ce înseamnă capitalism, economie de piaţă, liberă iniţiativă şi remunerarea corectă în bani a unei idei altfel decât prin laude de la partid sau în diplome fără valoare. După cum e tot atât de adevărat că puţini români mai credeau că e atât de putred capitalismul încât stă să se prăbuşească, aşteptând doar lovitura de graţie din partea comunismului biruitor, aşa cum ne învăţau politrucii profesionişti sau de ocazie.
Au trecut aprope 20 de ani de atunci şi lucrurile s-au schimbat, în unele privinţe spectaculos, în altele mai deloc, infirmând inclusiv mult înjurata previziune a oracolului din Dămăroaia – care pare să se fi înşelat el însuşi în predicţiile sale! –, dar în mod cert un anume comportament, asociat indisolubil economiei de piaţă, a câştigat drept de cetate în mentalul colectiv al românilor: totul se plăteşte! Altfel spus, nu prea mai e loc de laude, de diplome, de evidenţiere în faţa „colectivelor de oameni ai muncii”, de cuvinte frumoase adresate de şefi care ştiu să aprecieze eforturile angajaţilor, împărţind dreptatea cu balanţa corect ţinută în mâini. Nu cred că este chiar cea mai de apreciat transformare care s-ar fi putut petrece, pentru că niciodată nu am crezut că totul se poate reduce la bani, dar era într-un anume fel inevitabil pentru noi, păşind din nou în copilăria capitalismului uşor sălbatic şi „de cumetrie” (ca să citez o zicere celebră a unui fost preşedinte), să redescoperim valoarea exclusivă a banului care mişcă orice.
Din acest punct de vedere, armata, ca parte a societăţii din care face parte, nu putea face excepţie. Militarii au un simţ al datoriei dezvoltat, se ştie – nu mai e nevoie, presupun, să aduc aici dovezile necesare care să susţină o asemenea afirmaţie – şi îşi asumă necondiţionat sarcini dificile şi riscante, unele chiar mortale. O fac din momentul în care îmbracă uniforma militară, fără prea multe întrebări şi comentarii. Tradiţiile militare ale armatei române moderne, de la Războiul de Independenţă şi până astăzi inclusiv, o demonstrează cu prisosinţă.
Schimbarea indusă de logica economiei de piaţă de care aminteam anterior se face însă tot mai simţită în felul în care militarii îşi percep propria condiţie, mai ales în contactul cu militarii din statele membre NATO în misiuni internaţionale sau prin raportarea, firească, la alte structuri ale sistemului de apărare. Ei pot fi o vreme nişte cenuşărese rufoase, meditând la răsplata de a-şi întâlni destinul favorabil şi de a participa la marele bal fără să le fie ruşine de condiţia lor, dar dacă basmul se încăpăţânează să-şi uite happy end-ul salvator, mă tem că cenuşăresele vor refuza să mai creadă în poveşti.
După cum îmi e greu să cred că reducerea soldelor prin ajustări generate de criză, fie şi temporar, ar putea contribui în vreun fel la consolidarea convingerii că efortul militarilor este corect remunerat. Pentru că despre performanţă – e limpede! – aici nu mai încape nicio vorbă în plus!

Pedepse... expirate

Sistemul militar se întemeiază pe recompense şi pedepse şi nu am să vă pot contrazice dacă îmi veţi spune că acesta este un truism. Pentru că este. Dar, de îndată ce aprofundăm domeniul, ne îndepărtăm tot mai clar de zona truismelor şi intrăm pe un teren destul de accidentat şi imprevizibil, generat de eterna noastră obişnuinţă de a „negocia”, cu talente vivace de pişicheri, litera regulamentului sau a legii.
Nu o să mă refer aici la recompense, de care, de foarte multe ori, mai degrabă uităm, ca şi cum ele nu ar exista sau nu ar fi pedeplin meritate de colegii sau subordonaţii noştri decât în situaţii extreme, cu totul nefericite. M-a interesat întotdeauna mai mult problema pedepselor, tocmai pentru că şi acestea au un potenţial educativ deloc de neglijat dacă sunt corect şi întemeiat folosite. Un potenţial ignorat, uneori, din neputinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, dar şi din incapacitatea de opta, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru soluţia cea mai potrivită unei împrejurări apărute din raţiuni care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale comandanţilor care au deschis rar sau deloc o carte de psihologie.
Nicolae Iorga spunea cândva că suntem educaţi, prin aceste locuri, încă din fragedă pruncie, în logica pervertită a interdicţiei. Marele istoric susţinea că, de fapt, copiii sunt învăţaţi mai degrabă ce nu le este permis decât ceea ce trebuie şi pot să facă, punând imposibilitatea ieşirii lor, ca adulţi, din tiparele convenţionale pe seama acestei nefaste convertiri timpurii.
Sistemul pedepselor a cunoscut, în istoria armatei române, o evoluţie care este indisolubil legată de aceea a societăţii româneşti, de la bătaia administrată copios ţăranului român adus să servească patria în uniformă până la privarea de libertate a oricărui militar, indiferent de grad, de cea din urmă pedeapsă eliberându-ne, salvator, abia după decembrie 1989.
Unul dintre foştii mei şefi a fost, în întreaga sa carieră militară, adeptul convins al utilizării exclusive a recompenselor. Un dezechilibru, fireşte, veţi putea spune, pe un ton moralizator. Dar, în opinia sa, aplicarea pedepselor dezvăluia mai degrabă neputinţa comandantului de a-şi utiliza capacitatea de persuasiune şi nepriceperea flagrantă în a-şi motiva subordonaţii. Vă mărturisesc că l-am admirat sincer pentru convingerea sa pe care şi-a respectat-o întotdeauna cu perseverenţă.
Am avut însă posibilitatea de a afla, înainte de a fi putut spune că le-am văzut chiar pe toate, de acel comandant, cu totul rarisim, care descoperă sistemul pedepselor după regulamentul ieşit din uz de ceva vreme al disciplinei militare! Să nu ştii că a fost abrogat regulamentul pe care îl invoci, cu încruntări de operetă, într-o încercare penibilă de a-ţi impune autoritatea şi care sfârşeşte într-un ridicol desăvârşit, spre amuzamentul tuturor subordonaţilor, ei bine, da, asta aş numi eu adevărata contraperformanţă a utilizării instrumentului educaţional implicit al pedepselor!

12 May 2009

Care 9 mai?

Ziua de 9 mai – a cărei semnificaţie principală pentru neamul românesc este determinată de proclamarea Independenţei de stat a României, printr-o moţiune adoptată, în 1877, de Adunarea Deputaţilor, după ce ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, îşi va fi rostit celebrul său discurs în care spunea că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – pare să fi intrat în calendarul nostru aniversar sub o zodie nefastă, parcă perpetuu umbrită de alte evenimente plasate asfixiant în proximitatea sa.
Între 1866 şi 1947, în perioada monarhiei constituţionale, ziua de 10 mai (aducerea domnitorului Carol pe tronul Principatelor, în 1866) a fost cea mai importantă sărbătoare naţională, într-un caz fericit, desigur, căci această regalitate de sorginte germană a fost admirabilă, cel puţin prin primii ei reprezentanţi, Carol I, care a asigurat propăşirea şi modernizarea României, şi Ferdinand I, de numele căruia se leagă frumoasa pagină a întregirii naţionale în 1918.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre ziua de 8 mai care marca, în anii regimului comunist, crearea, în 1921, a Partidului Comunist, în deplina obedienţă a Internaţionalei Comuniste, a cărei secţie era, sub controlul Rusiei bolşevice. O adunare de bezmetici vanitoşi şi oportunişti, unii semianalfabeţi, aduşi pe deplin la putere în 1948 prin voinţa exclusivă a Uniunii Sovietice, lăsându-ne, astăzi, după aproape 50 de ani de experiment nefericit, o moştenire traumatizantă din punct de vedere politic, economico-social şi mai ales moral.
Dar dacă proximitatea sufocă, suprapunerea generează noi legitimări, unele fericite, altele cu totul străine de adevărul istoric. După intrarea României în Uniunea Europeană, ziua de 9 mai, care devenise încă din 1985 Ziua Europei pentru ţările din vestul continentului, a căpătat o nouă semnificaţie, prin suprapunere, pe care noi, într-un mimetism de care nu ducem lipsă şi mereu tributari condiţiei de neam cu memorie istorică scurtă, am adoptat-o imediat, ignorând cu desăvârşire profunda semnificaţie a devizei Europei unite care trimite, într-o formulă sintetică, la forţa pe care o conferă unitatea prin conservarea diversităţii. Este şi motivul pentru care mulţi tineri, întrebaţi fiind de semnificaţia zilei de 9 mai vă vor răspunde, dintr-o suflare, că este Ziua Europei, fără a pomeni un cuvânt despre independenţa naţională cucerită prin efortul armatei române la sud de Dunăre. Nu insistaţi inutil să aflaţi de la ei şi anul!
Dar, în 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania nazistă capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
9 mai? Da, 9 mai: Independenţă naţională şi europenism. Adică celebrarea diversităţii care conferă forţă întregului.