La revedere, Stanford!

Tot ceea ce este minunat are, am învăţat de ceva vreme acest lucru, un sfârşit. Mă uit cu oarecare bucurie la geamantanele încă nefăcute, fiindcă par să îmi ţipe pe mai multe voci să mă întorc acasă, dar le-aş arunca bucuros pe fereastră, să nu-mi mai amintească, prin simpla lor prezenţă, că ar trebui să mă întorc.
Ce stranii sentimente îţi poate oferi o perioadă de şedere mai îndelungată în America!
Mă cuprind îndoielile. Mai am luciditatea si capacitatea de a utiliza ratiunea în asemenea împrejurări sau, cine ştie?, tocmai raţiunea să fie cea care se face „vinovată” de aceste stranii şi contradictorii sentimente?
Îmi e dor de ţară – ei bine, da, aşa cum e! –, de cei pe care i-am lăsat acolo şi la care ţin, de locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care îmi inchipui că le voi regăsi oarecum schimbate şi totuşi aceleaşi. Îmi e dor să scriu în limba mea, pe care o iubesc cu ardoare mai degrabă atunci când sunt plecat decât atunci când sunt acasă, îmi e dor să împlinesc proiectele editoriale rămase singure, părăsite pe vreun raft pe care se va fi aşternut praful, sau încolţite în minte aici, prin „adăparea” la un „izvor” minunat – Biblioteca Universităţii Stanford. Îmi e dor să aud vorbindu-se în jur o limbă română curată (ştiu că nu e întotdeauna cazul sau, cel puţin, nu într-atât pe cât mi-aş dori!), îmi e dor să mă las purtat de vise pe un vârf de munte în Bucegi sau Apuseni...
Dar, în acelaşi timp, un imens regret că plec. Fiindcă plec dintr-o lume care m-a cucerit prin politeţe, respect, normalitate, civilitate, pragmatismul comunicării, autoritatea asumată a regulii. Prin dialog autentic, prin solidaritate lipsită de făţărnicie, prin deschiderea onestă faţă de lumea din jur, prin nivelul academic al dezbaterii de specialitate. Prin lipsa de morgă (la care, de altminteri, ar putea fi indreptăţită!), careia i-a luat locul un firesc ce, de astă dată, nouă ne lipseşte, fără a-l fi înlocuit însă cu morga. Sau, poate, doar cu una de paradă, şuie şi caraghioasă, ca de bâlci prost. Noi avem încrâncenări, adjective de împărţit, sudalma gata pregatită să-l umple de bale şi zgomote pe interlocutor, fudulii stupide, mândrii de capră râioasă ieşită la soare în poiană cu coada pe sus.
Regret, în acelaşi timp, că mă despart de câţiva dintre prietenii de aici, români sau străini, oameni realizaţi în domeniile în care lucrează, care muncesc, se bucură împreună într-un spaţiu după care au tânjit, poate, cândva, ca şi mine. Care se luptă să se realizeze aici, care au cariere frumoase (cei mai mulţi în domeniile exacte). Români care tânjesc vizibil după ţara lor, ca şi mine (de care le amintesc prin simpla mea prezenţă, căci eu nu sunt „de-al lor”, ci vin „de acolo”!), dar în care preferă să se întoarcă exclusiv pentru excursii sau pentru a-şi vedea părinţii şi rudele. Cu un respect anume pentru limba română (chiar şi atunci când o îmbină, cu o naturaleţe care mă amuză, cu limba engleză!), pe care chiar dacă o stâlcesc, uneori, ştiu să se corecteze cu graţie şi umor. De unii m-am ataşat şi îmi vor lipsi în România (cu optimismul lor molipsitor şi robusteţea performanţei de zi cu zi la care i-a împins creator societatea americană, locul unde par să se fi născut pragmatismul şi eficienţa!), după cum vreau să cred că le voi lipsi şi eu.
Aşadar, o stare sufletească amestecată la păşirea, curând, pe scara avionului pe care îl voi lua spre ţară.
Sunt bucuros şi trist, în egală măsură. Ca la teatru. O mască râde, una plânge...
Dar din sala teatrului ieşi şi cugeţi la semne, cuvinte şi idei, intrând brusc în realitatea pe care o părăsiseşi cu numai câteva ore înainte.
Acum simt că măştile le iau cu mine şi le port. Cel puţin pentru o vreme...

Regula

După mai bine de 8 luni petrecute în SUA, mi-am pus întrebarea ce anume ar putea caracteriza cel mai bine societatea americană, folosind, în pofida diversităţii şi a complexităţii sale bine cunoscute, o definiţie cât mai restrânsă, un singur cuvânt dacă se poate. După unele deliberări, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există cel puţin un cuvânt care ar putea caracteriza destul de bine comportamentul americanului obişnuit şi acela este regula (şi, implicit, respectarea ei!).
Este, în fapt, o constatare care datează din primele contacte cu spaţiul american. Ai putea crede că o minte genială şi atotcuprinzătoare a trasat şi impus, cu o precizie matematică, fiecărui spaţiu, domeniu sau instituţii regulile de care acestea aveau nevoie pentru a putea fi viabile şi eficiente. Mai era nevoie ca indivizii să le respecte şi s-a împlinit şi acest lucru (printr-o ingenioasă combinaţie între „băţ” – a se citi amendă usturătoare – şi persuasiune galantă!), chiar dacă unii dintre ei provin din toate colţurile lumii în care domină cu totul alte norme, fie ele scrise sau nescrise.
Când vii din Bucureşti, unde traficul este ceva de care însuşi Haosul s-ar putea ruşina că nu a atins asemenea performanţe, unde pietonii fac un slalom nebun printre maşini, claxoane aiuritoare şi biciclişti, la grămadă, ai senzaţia că prichindelul de numai 5-6 ani, care a înlemnit la marginea trotuarului (deşi mingea pierdută continuă să se rostogolească pe carosabil) doar pentru că semaforul indică pietonilor să nu traverseze, pe o stradă principală dintr-un oraş obişnuit pe care, în momentul acela, nu circulă nicio maşină (!), este parte integrantă a unei alte lumi, greu inteligibile, în care ai fost transplantat la iuţeală. O lume în care, de pildă, intrarea cu bicicleta pe banda opusă sensului de mers naşte în mintea celor care circulă regulamentar o mulţime de întrebări şi de probleme, atât de vizibile în privirile lor expresive, uimite. Îndrăzneală, sfidare a regulii, necunoaştere, neatenţie, toate acestea trebuie că le trec la repezeală prin minte, dar nici măcar nu au timp să se dezmeticească pentru a-ţi atrage în vreun fel atenţia. Şi nici înjurătura nu se lăbărţează, abject, pe buzele lor. Se feresc doar ca din faţa unui nebun care strică armonia instaurată odată cu stabilirea regulii!
Când compania feroviară care asigură legătura dintre San Jose şi San Francisco a bulversat, pe neaşteptate, întreg traficul trenurilor, din raţiuni ce ţineau de repararea căii ferate şi amenajarea unora dintre gări, am avut, dintr-o dată, revelaţia vulnerabilităţii americanului obişnuit în faţa nerespectării regulii. Într-una din staţii, imaginea era dezolantă: abia s-au deschis uşile vagoanelor şi din interior s-a revărsat o mare de călători care bâiguia ceva despre nerespectarea orarului trenurilor, dorind să se evacueze grabnic din maşinăria de fier ce părea să ţină în loc mersul lumii. Mulţimea de pe peron nu s-a lăsat deloc descurajată de aceste avertismente, s-a bulucit să se urce în vagoane, ocolindu-i cu greu pe cei care abia coborau, deşi era încă nedumerită de ce trenul acela sosise cu cel puţin 20 de minute înainte de ora planificată, pe care mai toţi o ştiau pe dinafară şi care era întotdeauna respectată cu sfinţenie. Anunţurile companiei feroviare, zbierate dintr-un difuzor răguşit, nu le mai auzea nimeni...
Dar aceasta este, fireşte, excepţia. Care confirmă, cum ştim, regula.

Hitler decapitat

Când filmul Der Untergang (tradus, la noi, „Ultimele zile ale lui Hitler”) a fost lansat în Germania, în 2004 – care prezenta unui public încă neobişnuit cu „reînvierea” dictatorului pe marele ecran, dar aflat sub influenţa traumei nazismului cu tot ceea ce acesta a reprezentat în istoria secolului al XX-lea, un portret verosimil al lui Hitler – s-au consumat mulţi nervi, în dezbateri ample, cerneala a curs din belşug în texte pro şi contra, iar „Der Spiegel” i-a dedicat peliculei chiar o copertă, apreciind mai degrabă extraordinara prestaţie a actorului Bruno Ganz care îi dăduse chip atât de veridic Führerului în ultima lună de viaţă, în buncărul din Berlin, într-un regal cinematografic în care preocuparea pentru detaliul istoric a fost, aş spune, una tipic nemţească!
Unii au observat, atunci, că apariţia filmului (al cărui scenariu relua, în linii mari, mărturiile unei dactilografe, Traudl Junge, care s-a aflat în preajma lui Hitler, şi, de aici, şi acuzaţiile că acesta ar fi fost prezentat „prea uman”!) părea să indice o anumită revenire la normalitatea receptării liderului nazist într-o Germanie cu mult diferită, capabilă să-şi asume cu luciditate şi detaşare trecutul, cu luminile şi umbrele lui.
Deşi exista la Londra, în celebrul muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds, un Hitler într-o postură eroică – explicabilă prin aceea că statuia de ceară data încă din timpul vieţii dictatorului (şi aceea suferind însă, de-a lungul vremii, destule vătămări!) – la deschiderea unei noi filiale a muzeului, la Berlin, tocmai ca urmare a controverselor care ar fi putut să apară, intuite ori deja ştiute, s-a preferat o altă postură, care amintea izbitor de filmul regizorului Oliver Hirschbiegel – transpunerea cinematografică a unui Führer vădit descompus, în ultima sa lună de viaţă – considerându-se, în parte îndreptăţit, că terenul fusese, astfel, pregătit. De data aceasta, Hitler era aşezat înapoia unui birou, gârbovit, cu faţa brăzdată de riduri, urmărind, cu o privire disperată, avansul trupelor aliate spre inima Germaniei pe o hartă situată pe unul dintre pereţii încăperii abia luminate. În plus, a fost cu desăvârşire interzisă realizarea oricărei fotografii şi atingerea exponatului, regulă impusă numai în cazul statuii lui Hitler şi neobişnuită pentru muzeu. Aşadar, suficiente măsuri de precauţie şi, cu toate acestea, s-a găsit un individ, în chiar prima zi după inaugurare, care să decapiteze statuia, fiind înlăturată din expoziţie în cele din urmă. Unii au salutat gestul, socotindu-l, în sfârşit, „atentatul reuşit” asupra liderului nazist, fie şi postum, alţii l-au considerat inutil şi deplasat.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că mă situez în această ultimă categorie. Mi se pare o ipocrizie să-ţi închipui că Hitler ar putea fi scos din istorie şi că Germania, în secolul al XX-lea, ar arăta altfel doar fiindcă statuia de ceară a dictatorului lipseşte din muzeul Madame Tussauds din Berlin. Mi se pare penibil să-ţi imaginezi că despre Hitler nu trebuie să se vorbească, apreciindu-se, astfel, că tăcerea ar putea fi o soluţie.
Dimpotrivă, statuia acestuia trebuie să fie acolo pentru perpetua aducere aminte. Mai degrabă lipsa ei ar trebui să ne neliniştească. Fiindcă riscăm să uităm sau să nu învăţăm nimic din istorie.

Un cetăţean... (încă) sovietic

După ce a constatat, cu o sagacitate uluitoare, care nu poate decât stârni invidii puternice, nemărturisite, imensele „pericole” pe care le reprezintă pentru propria-i republică cetăţenii săi „adăpaţi” la miracolele învăţâmântului de dincoace de Prut, prin bursele şi stagiile de pregătire oferite în România, Vladimir Voronin şi-a amintit, printr-o şugubeaţă capacitate de selecţie a memoriei sale, că ziua de 22 iunie are o semnificaţie istorică pe care nu o poate trece cu vederea. Cum era de aşteptat, preşedintele Republicii Moldova nu putea comemora duminică, la Chişinău – aşa cum ar fi trebuit, de fapt – eforturile armatei române de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, începute la 22 iunie 1941, după ce cu numai un an înainte, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii fuseseră ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică.
Vladimir Voronin a ales să comemoreze însă declanşarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, formula rusească opusă Operaţiunii „Barbarossa” prin care este desemnată invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică. Foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului mai sus amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană, s-au trezit, dintr-o dată, la 22 iunie 1941, adversari. Selectiv, cum, pesemne, crede că îi şade bine, preşedintele Republicii Moldova a trecut rapid cu vederea celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin care a funcţionat, fără disensiuni majore, aproape doi ani şi a simţit nevoia politică să verse o lacrimă pe mormântul celor care s-au trezit peste noapte cu germanii în bătătură.
În discursul său, Vladimir Voronin a descoperit profunda semnificaţie a evenimentului: „În această zi, pentru noi, Uniunea Sovietică, cetăţenii sovietici, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Formula, în sine, dacă am face abstracţie de contextul în care a fost rostită şi de persoana care a enunţat-o, ar putea părea desprinsă din vreun manual sovietic de istorie sau decupată dintr-o declaraţie consemnată vreodată a unui oficial al URSS. Dar, surprinzător, această zicere îi aparţine lui Vladimir Voronin, în iunie 2008, preşedintele unei republici independente, desprinsă prin propria voinţă de fosta Uniune Sovietică – pe când încă nu-şi dăduse cu totul duhul –, care susţine oriunde ideea statalităţii, avertizând asupra pericolelor la care aceasta este supusă prin pretinsele acţiuni „destabilizatoare” ale României.
Faptul că Vladimir Voronin se consideră încă „cetăţean sovietic” ar putea să pară doar o nostalgie în plus a unuia care, într-un fel lesne de înţeles, refuză să-şi contemple propriul trecut altfel decât în limitele apoteotice ale fostei Uniuni Sovietice în care s-a format şi pe care a cunoscut-o atât de bine din interiorul structurilor sale de forţă. Dar pentru independenţa Republicii Moldova, al cărei preşedinte este, declaraţia sa nu este decât o nouă şi nefericită ironie.
Ca multe altele pe care le oferă Istoria!

Istoria din „cufăr”

Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!

Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)

Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.

No country for... Oscar stupid movies!

Am aşteptat să treacă nebunia Oscarurilor din acest an, pentru a putea vedea, în tihnă, câteva dintre filmele care s-au înfruntat pentru obţinerea statuetelor mult-râvnite.
Cu patru Oscaruri câştigate, „No country for old men”, al fraţilor Joel şi Ethan Coen, a fost filmul cel mai aplaudat. Este bine să-l vedeţi, mai degrabă ca exerciţiu de înţelegere a idioţeniei care a lovit lumea bună a cinematografiei americane, dacă a fost capabilă să acorde acestei pelicule imbecile patru premii. Un film fără cap şi fără coadă, cu oarecare tensiune, e adevărat, dar unul dintre cele mai proaste din câte mi-a fost dat să văd până astăzi, blagoslovit însă de celebra Academie Americană de Film (AMPAS) cu laurii învingătorului (fiindcă a fost socotit cel mai bun film!).
În ceea ce ne priveşte, mai degrabă cred că ar trebui să punem la graniţă un afiş uriaş, inspirat de titlul filmului: „No country for... Oscar stupid movies”!

Masturbation Celebration à la Stanford!...

În replică la campania „No masturbation for a week”, vă ofer o iniţiativă a celor de la Universitatea Stanford, ca să nu vă mai întrebaţi continuu ce se mai întâmplă prin campusurile americane!
Este cat se poate de autentică manifestarea (nu mă întrebaţi dinainte cum o să fie, aşteptaţi cuminţi la locurile voastre că vine vremea să vă istorisesc!), dar ceea ce ştiu sigur e că o asemenea „întâmplare” în România ar intra în atenţia profesorilor, studenţilor de la „Noua Dreaptă", părinţilor grijulii nevoie mare, BOR, babelor evlavioase şi frustraţilor perpetuu nemângâiaţi, strâns uniţi într-un cor de bocete sinistre despre halul în care a decăzut învăţământul românesc şi „oribila” perversitate care se insinuează subversiv, măcinându-l temeinic în fibra lui autentic pură şi viguroasă!
Şi, dacă tot m-am dovedit atât de „imoral” în această postare, îmi impun, drept „penitenţă”, trei zile de recluziune în Biblioteca Stanford, cu aer condiţionat, la cele peste 35 de grade (Celsius!) câte sunt acum afară şi care creează panică printre californieni! (Cineva trebuie să aibă iniţiativa şi să propună lui Arnold Schwarzenegger, guvernatorul Californiei, un instructaj rapid pentru locuitorii statului american de pe coasta de Vest, util, desigur, în vremuri atât de dificile, în autobuzele fără aer condiţionat ale RATB din capitala României, în lunile iulie şi august, şi marşuri regulate, în aceeaşi perioadă, pe asfaltul încins al aceleiaşi blagoslovite - de politicienii ei - Capitale! Mă gândesc serios la asta!)

Un spot „defect”. Şi un P.S.

A stârnit oarecare zarvă interzicerea de către CNA a difuzării unui spot TV realizat pentru Antena 3, al cărui slogan final este: „Alege-ţi stăpânii cu grijă!”. Acesta sugerează, în linii mari, că „oile” sunt conduse de „lupi” şi că, până la urmă, stând cu capul plecat şi, fireşte, în turmă, ele şi-ar merita soarta. Decizia CNA a fost motivată prin aceea că spotul este „antisocial”, „fascist” şi „negativist”, că ar face „apologia comunismului”, că „se referă la preşedinţii ţării, dar acum e campanie pentru alegeri locale”, că „nu îndeamnă explicit la vot”, nefiind o producţie asumată de cineva şi difuzată ca atare în emisiuni electorale.
Ideea de a interzice difuzarea acestuia este, trebuie să o spun de la bun început, nefericită. Pentru că se creează iluzia că CNA nu veghează la buna şi corecta desfăşurare a campaniei electorale în emisiunile de televiziune (fiindcă vorbim de un spot TV), ci pare a fi guvernat de interese obscure. Este, până la urmă, problema lor dacă preferă această imagine!
Nu vreau să comentez, aici, nici calitatea grafică a realizării, nici melodia aleasă (penetrantă, dar complet nerelevantă pentru publicul românesc care nu cunoaşte de ce a fost aleasă această melodie, ce reprezintă ea şi de ce este folosit un cântec rusesc care nu are legătură cu bolşevismul şi URSS!), ci mai degrabă doresc să subliniez o seamă de inconsecvenţe logic-cronologice care ar fi trebuit să fie ele însele suficiente motive pentru ca supervizorii spotului să fi cerut refacerea lui înaintea difuzării.
1. Modul grafic de realizare şi omniprezenţa drapelelor roşii trimit mai degrabă la adunările naziste decât la cele comuniste (poate doar clădirea Palatului Parlamentului în fundal, pe care oricât am încercat să o rebotezăm, după 1989, schimbându-i imaginea, rămâne perfect identificată cu regimul comunist şi Ceauşescu), dar ideea de a sta în rând, renunţând la propria individualitate pentru a deveni parte integrantă a „maselor”, este mai degrabă una caracteristică pentru toate regimurile totalitare. Are aşa-zisa democraţie românească, astăzi, trăsături specifice totalitarismului, astfel încât mesajul spotului să pretindă a aduce în prim-plan un avertisment major asupra unui asemenea pericol? Cu toate tarele ei, democraţia românească, oricât de originală s-ar putea dovedi, nu cred ca întruneşte elementele de identificare a unui regim totalitar. Poate doar CNA, prin interdicţie, să asigure, fără să o vrea, o astfel de posibilă interpretare.
2. „Oile” pe care le vedem defilând în turmă, iniţial, înainte de a face loc cu respect unui „lup” maiestuos care trece printre ele, au scrise pe spate grupurile de litere „XX” şi „XY”. E greu de spus ce au avut în minte realizatorii spotului, dar dacă aceasta este o referire la structura cromozomială, atunci este foarte dificil de înţeles ce anume ar putea determina o structură, genetic programată, la acte „independente”, în sensul unei alegeri sau a alteia, aşa cum o indică sloganul final.
3. Ne aflăm în campania electorală pentru alegerile locale şi, din acest motiv, pare neclar de ce sunt plasate aici Palatul Parlamentului şi, în biroul aşa-zisului lider, portretele preşedinţilor României, într-o ordine cel puţin ciudată. Apare, astfel, o primă legitimare a Republicii prin Nicolae Ceauşescu (primul preşedinte al Republicii Socialiste România, din 1974), dar, apoi, în succesiune (însă fără nicio legătură plauzibilă!) Emil Constantinescu, Ion Iliescu şi, ultimul, Traian Băsescu. Aşadar, logica realizatorului spotului ne spune că „oile” au început să aibă „alegeri” proaste, în 1974, prin Nicolae Ceauşescu (deşi el a fost ales preşedinte de Marea Adunare Naţională, parlamentul comunist, nu prin vot universal, ca ceilalţi!), au continuat cu Emil Constantinescu (cronologic, dar şi structural, este o tâmpenie, pentru că în afară de numele de republică, între cea „socialistă”, în anii 1965-1989, şi cea proclamată după decembrie 1989 sunt diferenţe fundamentale, oricât de analfabet în domeniul ştiinţelor politice te-ai putea dovedi!). I-ar urma lui Emil Constantinescu, astfel, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, ceea ce respectă succesiunea de după 1996, însă nu pe aceea corectă, după decembrie 1989.
4. În fine, sloganul spotului este o imbecilitate. Mulţi au remarcat, corect, că „stăpânii” nu se aleg. În democraţie, poporul legitimează prin vot propriii săi reprezentanţi în funcţii publice şi care au datoria de a lucra în folosul şi pe temeiul cerinţelor celor care i-au ales. Ei nu sunt „stăpâni”, ci lideri, cu mandat precis, temporar, asupra căruia au de dat socoteală, cel puţin teroretic, la încheierea lui, cu privire la modul în care s-au achitat de sarcinile şi programele asumate. Sunt limitaţi, în acţiunile lor, de o supraveghere încrucişată a puterilor statului, niciodată conferite, în democraţie, în exclusivitate, nelimitat, unei singure persoane. Atunci, despre ce vorbeşte spotul difuzat de Antena 3? Este România în pericolul de a oferi unei singure persoane toate puterile, fără vreun control? Nu cred că e cazul.
Interesant este că pe site-ul youtube.com, există şi o variantă în limba engleză a sloganului „Alege-ţi stăpânii cu grijă” – „Choose your leaders wisely” – care este, paradoxal, mult mai bună decât varianta românească, dar complet incorectă în raport cu aceasta. Pentru că traducerea în limba română a acestei variante englezeşti ar fi „Alege-ţi liderii cu înţelepciune”, ceea ce reprezintă cu totul altceva şi ar putea fi perfect integrat ideii de a alege conştient liderul, oricare ar fi acela!
Însă traducerea corectă în limba engleză pentru sloganul spotului ar fi „Choose your masters carefully”, dacă ar fi să respectăm întocmai sensul avut în vedere în limba română, şi, în cazul acesta, consider că este la fel de neacceptat.

P.S. Interesant este însă faptul că CNA nu a decis să interzică spotul cu un poliţist luat în tărbacă de ţăranii pe care i-a apucat o subită dragoste de limba franceză şi par să nu mai suporte muzica populară tradiţională (vorbă să fie!). Ei se ridică din mizeria propriei condiţii, atingându-l, sublim, pe Voltaire (haida de!), bând licori cu ştaif, în timp ce poliţaii rămân ceea ce ei, noii franţuziţi a la coana Chiriţa, nu mai vor să fie, adică... „nişte ţărani!” Însă în loc să fie rezolvată problema generalizării (pentru că ea există, oricât se face CNA că nu vede, inclusiv detaliile de uniformă!), căci, în loc de „Nişte ţărani”, săteanul aşezat la o masă ar fi putut spune „E-un ţăran!” şi, mai apoi, estompate elementele de uniformă, care doar să sugereze meseria celui vizat, CNA a preferat să lase spotul să zburde nederanjat!
Îmi aduc aminte însă că CNA a fost mult mai atent atunci când, în cadrul unei campanii anticorupţie, un spot publicitar făcea referire, mai degrabă prin uniforme abia sugerate, la medici, poliţişti şi vameşi. Cred că judecata de atunci este valabilă şi în cazul acesta.

Mai jos, puteti vedea spotul interzis de CNA, preluat de pe youtube.com. Spre deosebire de alţii, eu nu am să-l reproduc însă aici pe cel aprobat de CNA, din respect pentru poliţiştii oneşti şi pentru ceea ce ei reprezintă.

Manual de "agăţat". Sugestie: cu "Fata fără zestre"!...

Presa românească (ah, sensibilă mică ce eşti!) a luat repede la ochi o apariţie editorială inedită în Rusia, un fel de manual pentru fetele "sărace" (sper că s-au gândit numai la poşetele lor, nu şi la umplutura căpşorului lor delicat-drăgălaş!) de "agăţat" milionari. Nu-i vorbă, că aveam noi speciile noastre care, cu temeinic ajutor calificat din partea vreunui scriitor talentat, ar fi putut pune pe hârtie instrucţiuni mult mai inteligente şi mai pragmatice decât ale "omoloagelor" lor din Rusia. Mai ales că, spre deosebire de Rusia, unde chiar umblă milionarii cu covrigi în coadă, în România ei sunt cam puţintei şi destul de Harpagoni ca să te gândeşti la o viaţă lipsită de griji lângă ei. Fie şi ca obiect de muzeu sau, după plac, ... devotat "animal de companie"!
Însă ceea ce cred că au uitat editorii ruşi (şi le dau, deci, gratuit, treacă de la mine, o sugestie şi celor români dacă le trece prin cap ideea năstruşnică de a publica impresiile crude ale vreunei fete "inteligente", ieşită la agăţat lovele lipite ferm pe purtător) este să însoţească fiecare volum tipărit cu un DVD (că tot e la modă!) cu filmul "Fata fără zestre", al lui Eldar Riazanov, după o piesă a lui Aleksandr Ostrovski.
Le-ar ajuta mult, fiindcă dacă cititul oboseşte, aşa cum cred cele mai multe, vreo două ore pot sta fără felii de castraveţi pe ochi, urmărind pe vreun perete LCD filmul cu pricina...