Oglinzi pentru "experţi"

Aţi auzit cuvântul profesionist de multe ori. În toate gurile dispuse să-l pronunţe, afectat sau cu îngrijorare pentru destinul României de astăzi şi de mâine. Dar, de cele mai multe ori, termenul este invocat de politicieni. Adică, altfel spus, de cei care, de fapt, nu sunt profesionişti în nimic. Nici în meseria pentru care pretind că s-au specializat prin facultăţile de profil din ţară şi pe care nu au practicat-o niciodată, dar nici în politică, pentru că, nu-i aşa, politică, la noi, se poate face după ureche, iar asta se vede cu ochiul liber şi o simţim cu toţii în fiecare zi prin felul în care se comportă clasa politică in corpore în România.
Ceea ce încerc să înţeleg este, de fapt, altceva. Când, la noi, s-a petrecut această transformare a tuturor în specialişti în toate domeniile? De ce taximetriştii pretind că ştiu politică externă şi economie şi nu vorbesc depre bujii şi reguli de circulaţie, de ce fotbaliştii cred că ştiu cum se scrie nu ştiu ce articol şi nu cum se pasează o minge, de ce istoricii ne lasă să credem că ştiu cum se produc tot soiul de şarmante procese fizice prin reactoarele lumii şi de ce toţi "specialiştii" în relaţii publice cred că ştiu care este rostul cuvintelor, considerându-se comunicatori desăvârşiţi în mijlocul dezastrului, când ei au probleme cu limba română şi, unii, nici măcar nu ştiu despre ce vorbesc?
La noi, toţi ştiu tot. Fotbal, istorie, politică, literatură şi economie, de ce mor libelulele şi care este rolul perechilor de pinguini în laboriosul proces al clocirii ouălor cu schimbul.
Până la urmă, cred că Băsescu are dreptate. Am făcut astfel încât au intrat în facultăţi generatoare de diplome pe bandă rulantă oameni onorabili care ar fi trebuit să se implice în alte meserii decât cele spre care li s-a inoculat ideea că ar avea chemare, prin note date din burtă, la plezneală, de profesori habarnişti, indulgenţi sau corupţi de-a dreptul. Ignorând plagiatul - care, la noi, nu este asociat cu furtul, ci, în cel mai bun caz, cu o chestie pe care o face toată lumea, deci permisă -, prostia evidentă a unor studenţi sau însăşi lipsa unora de chemare pentru studii de nivel universitar.
Diploma, uşor obţinută, i-a încurajat să creadă că ştiu totul, fără a şti, de fapt, nimic. Sau... mai nimic! Iar bunul simţ, de care s-au dovedit congenital lipsiţi, nu le-a permis niciodată să-şi dea seama de ridicolul în care se plasează cu dezinvoltura imbecilului autentic.
Cred că ne putem vindeca doar punând o oglindă în faţa fiecărui "expert" de felul acesta. Arătându-i exact cine este. Tăcerea nu este o soluţie. Fiindcă bunul nostru simţ, al celor care evităm să-i spunem "expertului" că "împăratul e gol", nu va face decât să lase cale liberă tupeului lor ignar cu pretenţii de nestăpânit.
Să ne cumpărăm oglinzi! Şi să le facem să vorbească tare, foarte tare, despre toţi "experţii" din viaţa noastră!

Urmăriţi TVR Internaţional!

Astăzi, 18 martie, la TVR Internaţional, de la ora 18,20 şi, în reluare, de la ora 21,50, veţi putea vedea emisiunea "Descoperă românii", realizată de Irina Ifrimache, căreia îi mulţumesc încă o dată pentru efortul său, protagonistul, de această dată, fiind eu însumi.

Balet şi psihanaliză

Am văzut „Lebăda neagră” învingându-mi nenumărate prejudecăţi despre balet şi plictiseala care socoteam că m-ar putea cuprinde în fotoliul sălii de cinema la un asemenea spectacol, fie şi camuflat într-un film elogiat îndeajuns. Pentru că era favorit la premiile Oscar, nominalizat la categoria „Cel mai bun film”, cu o Natalie Portman excepţională în rolul principal, aveam să-mi dau seama (singura care şi-a adjudecat premiul, în cele din urmă, pentru cel mai bun rol feminin), mi s-a părut potrivit să dau curs insistenţelor unor prieteni şi aşa am avut parte de un spectacol fascinant.
Scenariul, înainte de toate, este admirabil. În esenţă, este povestea unei tinere balerine (interpretată de Natalie Portman, care a luat lecţii de balet pentru acest rol mai bine de şase luni), care trăieşte în siajul obesesiei mamei sale pentru perfecţiune, cu un program strict subordonat unui singur scop – o carieră de balerină pe cele mai importante scene ale lumii. Dar încercarea la care este supusă, atunci când i se oferă rolul principal în „Lacul lebedelor”, are toate ingredientele unui spectacol psihanalitic de calitate, de urmărit pe trei paliere: raporturile tinerei cu mama-iederă, cu ideea de carieră şi, nu în ultimul rând, cu propria-i sexualitate. Ultimele două mi s-au părut excelent construite, fiecare derulând o poveste în sine, cu un crescendo care reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură, în scene precise şi puternice, ambele cu finaluri halucinante, neaşteptate, fără să te poţi întemeia pe certitudini nici măcar la finalul filmului, deşi vom fi fost martori, la suprafaţă, la o banală şi unică poveste a montării unui spectacol de balet, pe muzica lui Ceaikovski, cu repetiţiile aferente.
Raporturile Ninei Sayers (personajul interpretat de Natalie Portman, adesea cu o expresivitate a chipului pe care camera o surprinde excelent!) cu propria carieră interferează, întregind sensurile exerciţiului psihanalitic pe care pelicula îl propune, atât cu atitudinea mamei faţă de propria fiică, dar şi cu modul în care tânăra balerină subordonează fiecare pas de dans unei dorinţe de perfecţiune împinsă la extrem, reuşind să dezvăluie tenebrele care se ascund înapoia actului de creaţie, a dăruirii depline pentru atingerea unui ţel, în cazul acesta particular modul de interpretare a unui rol care poate însemna consacrarea profesională.
Nu sunt sigur că finalul filmului este cel mai potrivit, cel puţin nu cred că soluţia pe care scenariştii (Mark Heyman, Andres Heinz şi John J. McLaughlin) şi regizorul (Darren Aronofsky) au preferat-o este aceea care să întregească sensurile pe care s-au străduit să le construiască de-a lungul întregii pelicule, cum, de altfel, nu sunt sigur, nici măcar acum, când scriu, că am înţeles exact ceea ce se întâmplă, în final, cu personajul interpretat de Natalie Portman.
Dar cum un film despre montarea unui spectacol de balet a reuşit să ne prindă, pe mine şi pe prietenii mei, în discuţii contradictorii pe marginea multiplelor scene care îşi aşteaptă încă interpretarea, mai bine de o oră după ce vom fi părăsit sala de cinema, atunci înseamnă că merită să-l vedeţi. Aş spune chiar mai mult: nu-l rataţi!

Graniţa (subţire) dintre două lumi

Moartea violentă şi controversată a şapte călugări cistercieni (sau trapişti, după numele unei mănăstiri din Normandia, în Franţa) de la mănăstirea din Tibhirine (Algeria), în 1996, care a impresionat opinia publică din Franţa la acea vreme, este pretextul filmului realizat de Xavier Beauvois – „Oameni şi zei”. Derulat pe fondul războiului civil din Algeria, conflictul care a opus autorităţile algeriene rebelilor islamişti, filmul, care înfăţişează perioada imediat premergătoare tragediei suferite de călugării de la mănăstirea din Tibhirine, întemeiat pe scenariul semnat de Etienne Comar şi Xavier Beauvois, s-a bucurat de succes la Festivalul de Film de la Cannes, în 2010, unde a primit Marele Premiu (al doilea ca importanţă după Palme d’Or), fiind favorit şi la César, unde a câştigat premiul pentru cel mai bun film, în acelaşi an.
Primit cu ovaţii de public în sălile de cinema din Franţa şi prezentat elogios în publicaţiile de specialitate care i-au dedicat spaţii generoase, „Oameni şi zei” mi se pare un film neputincios în faţa publicului românesc – străin complet de problema războiului civil algerian şi de rolul asumat în Algeria de comunităţile de călugări catolici, indiferent de ordinele religioase cărora le aparţin.
Pentru că moartea celor şapte călugări de la mănăstirea din Tibhirine este şi astăzi învăluită în mister (printre ipoteze se numără uciderea acestora de o grupare islamistă sau chiar de armata algeriană, într-un schimb de focuri cu rebelii islamişti, ori, poate, în mod deliberat, pentru a pune pe seama rebelilor apoi această tragedie), Xavier Beauvois şi-a propus să sugereze publicului mai multe variante, subliniind respectul de care se bucurau oamenii lui Hristos în sânul unei grupări de rebeli islamişti (şeful grupării vorbeşte cu stareţul trapist, Christian, în citate din Coran, dar unul dintre rebeli, intrat prin forţa armelor în mănăstire, întreabă, candid, unde e Papa!), ceea ce atrage suspiciunea autorităţilor şi, mai ales, a armatei algeriene. Dar Beauvois pare să fie adeptul convingerii că decapitatea unei grupări islamiste ar fi condus la ridicarea alteia şi că aceasta din urmă, orbită de fanatism şi lipsită de un lider înţelept şi autoritar, s-ar fi aflat la originea masacrării celor şapte călugări cistercieni. Opoziţia dintre adepţii ordinului creştin şi islamiştii radicali este evidenţiată, din punctul meu de vedere, printr-o risipă de timp, mijloace tehnice şi echipă de filmare, ceea ce face ca, la un moment dat, filmul să pară mai degrabă unul documentar, fără nicio miză, accentul fiind pus pe dăruirea călugărilor faţă de comunitatea arabă în mijlocul căreia vieţuiesc, pe îndoilelile care îi cuprind pe slujitorii lui Hristos, dar pe care nu ezită să şi le împărtăşească, atunci când rebelii islamişti par tot mai agresivi, şi, nu în ultimul rând, pe vocaţia martiriului.
Filmul este puternic însă prin felul în care scenariul şi camera insistă asupra conturării personalităţii fiecărui călugăr în parte, în situaţii-limită sau cu totul obişnuite, cu o scenă de forţă, bine construită, în timpul unei mese comune în care trapiştii de la mănăstirea din Tibhirine gustă un vin roşu pe muzica lui Ceaikovski din „Lacul lebedelor”.

Un alt Ivan

Personalitatea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, primul ţar rus, l-a fascinat pe regizorul sovietic Serghei Eisenstein care, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, încurajat de Stalin, a plănuit o trilogie cinematografică dedicată monarhului rus, din care nu a reuşit să ducă la bun sfârşit decât primele două părţi, prima realizată în anii 1942-1944 şi difuzată în 1944, care s-a bucurat de aprecierile liderului sovietic, fiind răsplătită cu Premiul Stalin, în vreme ce a doua parte, după o îndelungată cenzură, a pătruns în cinematografe abia în 1958, la zece ani de la moartea regizorului. Dacă, în prima parte, Ivan era descris ca un erou naţinal care, sprijinit de opricinici, se confruntă cu boierii trădători de ţară, ceea ce nu putea decât să slujească imaginii pe care Stalin o dorea asupra personajului său istoric favorit cu care se identifica, în cea de a doua parte, Eisenstein a ales să înfăţişeze un ţar căzut într-un soi de misticism periculos, iraţional în decizii, crud şi răzbunător. Stalin a interzis filmul.
Niciun alt regizor până la Pavel Lungin nu s-a mai încumetat în URSS şi în Rusia post-sovietică la o evaluare cinematografică a unui personaj atât de controversat în istoria marii puteri răsăritene, cum este Ivan al IV-lea cel Groaznic. Interpretarea fericită a ţarului de către Piotr Mamonov, un actor excepţional în acest rol, prin mimica, gesturile, atitudinea, manifestările sau chiar şi prin tăcerile lui absconse, face din acest film unul pe care trebuie neapărat să-l vedeţi.
Chiar dacă unii comentatori, cu precădere din Vest, au susţinut că filmul lui Pavel Lungin aminteşte de alte pelicule consacrate conflictului dintre puterea temporală şi cea religioasă („A man for all seasons”, o fericită ilustrare cinematografică a confruntării dintre Lordul Cancelar Thomas More şi Henric al VIII-lea Tudor, sau „Becket”, în care regelui englez Henric al II-lea i se opune, apărând Biserica – fără să fi fost un slujitor autentic al ei, de vreme ce fusese numit în acel post de monarh – arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket), regizorul rus a declarat că a filmat „Ţarul” având în minte mai degrabă Rusia lui Stalin şi accentul pus pe opricinici şi fărădelegile lor îl confimă în bună măsură. Motivele care îl aduc pe mitropolitul Filip, la puţină vreme de la înscăunarea sa, în opoziţie faţă de ţarul pravoslavnic sunt plasate într-un plan secund în raport cu acţiunile opricinicilor.
Sunt mulţi cei care au subliniat originile ţariste ale poliţiei politice sovietice (CEKA, NKVD, KGB) referindu-se la crearea Opricininei în 1565 (de fapt, un domeniu separat, supus autorităţii exclusive a ţarului, controlat prin intermediul acestor opricinici). Într-un spaţiu politic rupt de restul Rusiei, Ivan a pus în acţiune un corp de administratori de aproape 6.000 de oameni, devotaţi lui trup şi suflet, care răspândeau groaza: erau îmbrăcaţi complet în negru, călăreau cai negri şi arborau ca arme un cap de câine şi o mătură atârnând de armătura şeii (care sugerau adulmecarea şi îndepărtarea oricărei trădări). Ca şi în Rusia lui Stalin, actele de trădare existau doar în mintea opricinicilor şi a ţarului lor. Este şi motivul pentru care întreg Novgorodul a căzut victimă acestor dezlănţuiţi sadici, locuitorii fiind aproape masacraţi într-o baie de sânge, în 1570. Amintirea crimelor lor era atât de puternică în Rusia, încât victimele NKVD-ului stalinist îşi numeau torţionarii opricinici.
Filmul lui Pavel Lungin s-a bucurat de o frumoasă primire atât în Rusia, cât şi în afară, intrând în competiţie la Festivalul de Film de la Cannes, din 2009, la secţiunea Un Certain Regard.

Lumea văzută prin ochii unui „egoist”

În aparenţă, o reţetă distructivă: un dramaturg bătrân, blazat şi cinic, privindu-i pe cei din jur prin microscopul vieţii sale, ironic şi dispreţuitor, nu poate fi deloc amuzant şi nici interesant.
Dar piesa lui Jean Anouilh, „Egoistul”, ultima scrisă de dramaturgul francez, în 1981, cu o puternică încărcătură autobiografică, tradusă şi regizată la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” de Radu Beligan, merită o consemnare aparte. La 92 de ani, maestrul Beligan îşi onorează meseria şi pe spectatorii care îl preţuiesc şi îl aplaudă minute în şir, la scenă deschisă, printr-un joc impecabil. Îi vine atât de bine haina bătrânului dramaturg Leon Saint-Pe, tapat de bani de fosta soţie, de copii, de un fost coleg de şcoală, ironizat de amanta care consideră că nu a primit sprijinul pe care conta pentru a se lansa în lumea teatrului, o lume meschină stăpânită de logica împlinirii exclusive a intereselor personale, prin care „egoistul” Saint-Pe trece cu umor şi dezinvoltură, când grav şi reflectând la spectacolul patetic oferit de cei din imediata sa apropiere în încercarea lor de a găsi întotdeauna altora defecte şi neputinţe, mai puţin lor înşile.
Sprijinit la propriu (actorii ajută decent şi bine justificat în economia piesei deplasările maestrului Radu Beligan dintr-un punct în altul al scenei, înlăturând posibila monotonie care s-ar putea instala la un spectacol care se petrece în acelaşi decor până la sfârşit), dar şi la figurat, prin replicile oferite de partenerii săi, Radu Beligan face un rol de excepţie. Este o piesă care se joacă de mai bine de patru ani (între timp, distribuţia a mai suferit unele modificări), cu casa închisă. În rolul subretei, doamna Boudard, Sanda Toma face un joc viu, acoperind cu umor, prin „ieşirile” şi lamentaţiile ei continue, monologurile dramaturgului Saint-Pe.
Cei care s-au lăsat convinşi, prin rândurile de mai sus, că spectacolul merită văzut o pot face duminică, 16 ianuarie, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, la Sala Amfiteatru, începând cu ora 19.

"Marea conspiraţie" împotriva armatei şi a generalului Chiriţă

Citesc, pe forumuri, după trecerea în rezervă şi arestarea celor doi generali de la M.Ap.N. - Chiriţă şi Marian - tot soiul de intervenţii care justifică, într-un fel sau altul, "marea conspiraţie" împotriva armatei, a imaginii ei, un fel anume de a pune cu botul pe labe o instituţie atât de credibilă - vezi sondajele alea mereu invocate - încât, în cele din urmă, am convingerea că până şi viitoarea mea descindere pentru nevoi specifice la toaletă nu este altceva decât o perfidă manipulare şi o conspiraţie: dacă anume am fost împins să mănânc, la patiseria din colţ, prin tehnica flăcării violete, vreo merdenea cu rol purgativ, astfel încât să fiu indisponibil atunci când m-a sunat un nevinovat pe care conspiraţioniştii vroiau să-l îndepărteze de mine?

Adevărul este că, dincolo de onorabilitatea indiscutabilă a stelelor de general, care există până la proba contrară, pentru mine, unul, contează faptele. Conspiraţie sau nu, un general care îşi freacă buzunarele cu bani daţi pe sub mână în schimbul unor subiecte care asigură intrarea într-o instituţie militară de învăţământ şi care este şi bine amplasat în mijlocul unei adevărate reţele create şi unse întru impostură nu este altceva decât un borfaş oarecare. Stelele de general sunt o garanţie a onorabilităţii, dar obţinerea lor ar trebui să fie condiţionată de o minima moralia. Este de întrebat cum a ajuns Chiriţă să capete două stele pe umăr - ca şi în cazul celuilalt -, dar este o întrebare la care nu o să încerc să caut răspunsul aici. O las pentru mai târziu, pentru cărţile de analiză istorică a epocii trăite. Dar întrebarea în sine ar trebui să ne bântuie pe toţi, fiindcă Mihai Chiriţă nu a fost ales în poziţia ocupată printr-un scrutin, ci a fost numit. Ceea ce implică o anume responsabilitate extinsă.

Dar aduc aici propria mărturie. În conflict administrativ fiind cu un fost şef, subordonatul lui Chiriţă, a cărui incompetenţă profesională evidentă am denunţat-o într-o publicaţie de specialitate, generalul Chiriţă mi-a zâmbit şmechereşte, în biroul lui, când mi se aducea la cunoştinţă raportul comisiei de el numită (care, de fapt, spre ruşinea ei, nu făcuse nicio investigaţie reală pentru a lămuri motivele disputei mele cu acel şef, acoperindu-se astfel de ridicol, în condiţiile în care soţia lui Chiriţă era angajata şi subordonata celui cu care mă aflam în litigiu!!), spunându-mi că "mai bine ne dădeam un cap în gură", eu şi acel şef, rezolvându-ne conflictul, decât să-l "umplem" pe el de rapoarte (după ce îmi explicase, cu subînţeles, că ar fi trebuit să trec pe la el înainte de a "tulbura apele" cu rapoartele mele!). Chiriţă era, atunci, şeful Doctrinei şi Instrucţiei! Penibil este doar un eufemism care ar putea descrie, deocamdată, comportamentul acestui personaj aflat într-o asemenea poziţie importantă.
Nu pot spune că am fost bucuros la aflarea veştii arestării lui Chiriţă. Pentru mine, era, într-un fel, o confirmare a ceea ce eu intuisem în vremea nefericitelor mele raporturi directe cu el. M-a mâhnit însă nespus felul în care o culpă individuală - ruşinoasă - era aruncată acum asupra unei întregi instituţii care nu merita această palmă. Opinia publică discută, din cauza unor astfel de nefaste personaje, oarecum la grămadă. Iar Armata, ca instituţie, nu merită asta. Fiindcă este mai presus de noi, cei care, temporar, slujim în uniformă.

Mărturia mea este o formă de eliberare şi, într-un fel, de (re)asigurare. Nu, nu suntem la fel, chiar dacă facem parte din aceeaşi instituţie şi purtăm aceeaşi haină kaki. Nu m-am simţit deloc reprezentat de oameni precum Chiriţă, nici când era în activitate şi nici acum. Însă, prin natura meseriei, am cunoscut mulţi oameni în uniformă şi acesta este motivul pentru care sunt încrezător în ziua de mâine şi în destinul acestei instituţii.

Fracturi

Am văzut „Medalia de onoare”, filmul lui Călin Peter Netzer, mai degrabă împins de aprecierile multora dintre cei care au trecut pragul cinematografelor reuşind să se entuziasmeze mulţumitor încât să mă convingă să fac, la rândul meu, acelaşi pas.
Scenariul inteligent, al lui Tudor Voican, are însă „fracturi” care au reuşit să mă convingă, în cele din urmă, că ideea, deşi interesantă şi bine conturată în aparenţă – un veteran de război primeşte o medalie de onoare pe care, apoi, trebuie să o restituie – sfârşeşte în clişee care se vor amuzante şi succesiuni de evenimente neverosimile.
Este salvator jocul magistral al lui Victor Rebengiuc, al lui Ion Lucian şi chiar al lui Radu Beligan (cu o scenă de forţă, deşi modestă în economia scenariului), dar mi-a fost cu neputinţă să înţeleg cum poate o femeie, care nu vorbeşte vreme de şase ani cu soţul ei, să înceapă, dintr-o dată, să-şi reconsidere atitudinea (fără un incident declanşator puternic, întocmai ca acela care, probabil, i-a produs refuzul de a mai dialoga cu partenerul conjugal), după cum tot atât de greu de acceptat sunt scenele caricaturale care construiesc interacţiunea veteranului Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) cu o isterică (gravidă) de la registratura Ministerului Apărării Naţionale, dar şi relaţiile „amestecate” dintre liderul Asociaţiei Veteranilor şi secretara sa, tuşe mult prea groase, anume făcute să forţeze cu tot dinadinsul râsul spectatorilor.
Scena din final este una memorabilă şi merită cu prisosinţă elogiată. Felul în care se privesc tatăl şi fiul (veteranul Ion I. Ion – Victor Rebengiuc – şi Cornel, interpretat de Mimi Brănescu), în gălăgia mesei de familie, animată de subiecte banale, subliniază cu ingeniozitate drama eroului principal şi un conflict între generaţii care se pliază perfect pe istoria României recente.
Sunt şi greşeli sau erori de plasare în timp, care, în SUA mai ales, sunt vânate cu pasiune de împătimiţii celei de a şaptea arte. Semnalez şi eu aici câteva, pentru amatorii de astfel de descoperiri: deşi scenariul ne trimite în decembrie 1995, ni se înfăţişează Monumentul Infanteriei din Bulevardul Kiseleff (inaugurat însă în anul 2000), veteranul Ion I. Ion trece, la un moment dat, prin faţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (cum se citeşte în dreapta intrării principale), deşi, în 1995, aceeaşi instituţie se numea Academia de Înalte Studii Militare, după cum liderul veteranilor de război, interpretat de Ion Lucian, propune o intervenţie la Televiziunea Română pentru un mesaj în cadrul emisiunii militare de televiziune pe care o numeşte „Pro memoria”, în loc de „Pro patria”.
„Medalia de onoare” mi se pare un film făcut din cristale autentice şi resturi de geamuri sparte.

Bravo, dom' Stoenescu! Felicitări!

O ştire m-a umplut de uimire. Alex Mihai Stoenescu, specializat în tot soiul de lovituri de stat şi detalii conspiraţioniste numai de el ştiute despre Revoluţia din Decembrie 1989, este dovedit acum a fi fost informator plătit al Securităţii (vezi aici), cu peste 70 de note informative, pentru unele fiind stipendiat cumsecade de Securitate.
M-a amuzat "vigilenţa revoluţionară" a lui Stoenescu, la 12 aprilie 1984, când, aflat prin Piaţa Amzei, a identificat "cu mândrie patriotică" un individ "periculos" pentru stabilitatea regimului comunist în încercarea lui de a fotografia o coadă cinstită la nişte produse alimentare devenite tot mai exotice prin galantarele goale, fotografiile urmând să fie oferite postului de radio "Europa liberă". Aşa credeau domnul Stoenescu şi cei de la Securitate care îl vor fi anchetat pe bietul nefericit. Iată cum distinsul domn Stoenescu făcea "relaţii publice" pentru regimul comunist, încă înainte ca ele să fie "inventate" în regimul democratic pe care avea să-l slujească tot cu osârdie şi după 1989, fiind, o vreme, chiar purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale şi şeful Direcţiei Relaţii Publice (DRP) în aceeaşi instituţie (aşa se ajunge şef la DRP, domnule Stoenescu?). Atunci poza în locotenent-colonelul exigent, dar acoperit de ridicol în încercările sale de a scoate basma curată "vrăjelile" de culise ale Operaţiei de tristă amintire "Ţigareta".

Vă propun să vedem în continuare cum vigilentul Stoenescu urmărea "pericolele" grave la adresa regimului comunist, în Piaţa Amzei, în anul de graţie 1984, aşa cum reiese din raportul unui ofiţer de Securitate: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat. În continuare, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] s-a deplasat la IGM unde a dat relaţiile necesare şi unde a aflat că individul a cerut să părăsească ţara şi că ar fi recidivist".
În urma reclamaţiei, se arată în articolul din "Cotidianul", cazul a ajuns la Securitatea Municipiului Bucureşti, la locotenentul major Cioclan. Acesta a trecut la anchetarea persoanei care a fotografiat oamenii care stăteau la rând şi a ajuns la concluzia că pozele erau făcute cu intenţia de a fi trimise peste graniţe, la postul Radio Europa Liberă. Pentru informaţia furnizată, Alex Mihai Stoenescu a fost recompensat cu suma de 500 de lei. „Pentru modul cum a acţionat în vederea prinderii unui infractor care făcea fotografii în Piaţa Amzei în scopul trimiterii lor postului de radio Europa Liberă, precum şi pentru informaţiile furnizate, propun stimularea informatorului «Gavrilescu Adrian» cu suma de 500 de lei", se arată în nota ofiţerului. Primirea banilor este certificată de chitanţa din 4 mai 1984, semnată cu numele olograf Gavrilescu Adrian: „Am primit suma de 500 de lei din partea M.I. pentru sprijinul acordat".

Bravo, dom' Stoenescu, felicitări! Curat vigilent istoricul şi marele specialist în comunicare Stoenescu!

P.S. Domnul Alex Mihai Stoenescu este, printre altele, membru în Consiliul Ştiinţific al revistei "Vitralii", care reuneşte "crema rezervistă" a serviciilor de informaţii de pe la noi. Să înţeleg, aşadar, că a fost o bună şi necesară reunire (acum la vedere, deh!) sau, mai degrabă, un exemplu de linşaj al celor care şi-au oferit atât de "dezinteresat" serviciile Securităţii?

Un fals ordinar

Recent, am fost martorii unei făcături - un pretins "document" care ar atesta intenţia lui Ion Iliescu, transpusă într-un text scris de mână şi semnat, de a-i graţia pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în decembrie 1989 -, un fals ordinar care are cu totul alte scopuri decât acela de a contribui la elucidarea aspectelor necunoscute ale Revoluţiei din decembrie 1989.

Încerc, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii cu privire la acest document care a inflamat mass-media zilele acestea.
1. Teodor Mărieş nu a fost capabil să declare tranşant, până în prezent, că acest document este autentic. Tot timpul a oferit celor interesaţi doar o copie, ceea ce face imposibilă, deocamdată, analiza documentului original (dacă acesta există!). Teodor Mărieş pretinde (fiind invitat la telefon în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV de astăzi, 11 decembrie, că şi acest document exprimă controlul pe care Moscova l-ar fi exercitat asupra lui Ion Iliescu. Reamintesc aici celor care nu ştiu, declaraţia lui Valerii Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991), care mărturisea că Gorbaciov a fost uimit de vestea execuţiei lui Ceauşescu. Gorbaciov a confirmat, cu prilejul recentei sale vizite în România, că nu a ştiut nimic de această decizie, luată la Bucureşti, cum, de altfel, susţine în continuare Ion Iliescu.
2. E de neînţeles, apoi, cum a putut rămâne acest document necunoscut mai bine de 20 de ani de la întocmirea lui. Este imposibil ca autorul/autorii lui să fi păstrat tăcerea în această privinţă. Cine l-a scris? Cine l-a păstrat şi de ce? De ce este prezentat publicului abia acum? Rămân întrebări fără răspuns.
3. Timp de mai bine de 20 de ani, Ion Iliescu a fost acuzat că are mâinile pătate de sânge prin actul săvârşit la 25 decembrie 1989, când cei doi soţi - Nicolae şi Elena - au fost executaţi într-o cazarmă din Târgovişte. Fostul preşedinte ar fi putut, în repetate rânduri, să invoce în apărarea sa acest document, tocmai pentru a arăta că a fost avută în vedere şi o soluţie de comutare a pedepesei capitale pronunţate atunci. Iliescu nu a făcut-o însă niciodată, asumându-şi această decizie. Şi este consecvent: afirmă că documentul prezentat de Mărieş este o "făcătură mizerabilă".
4. Ion Iliescu nu s-a văzut pe sine ca fiind un interimar pentru funcţia de preşedinte al României, ci, în cel mai bun caz, preşedinte al FSN, al CFSN, "emanaţie a revoluţiei". Este dificil de înţeles de ce, în acest document, este întărită titulatura sa de preşedinte al CFSN prin aceea că "asigură interimatul funcţiei de preşedinte al României". Pentru proununţarea unei pedepse capitale şi pentru comutarea ei nu era nevoie, în condiţiile prăbuşirii tuturor structurilor de putere ale regimului comunist, de apelul la această "sursă de autoritate", în fapt inexistentă. Până la urmă, Ion Iliescu devine "preşedinte al României" abia în mai 1990, după alegeri, în vreme ce Nicolae Ceauşescu fusese "Preşedinte al Republicii Socialiste România".
5. Argumentul invocat pentru comutare este ridicol: "Condamnatul Nicolae Ceauşescu a luat parte activă la încetarea luptelor din partea tuturor trupelor de securitate, printr-un ordin ferm dat în acest sens", pentru a "stopa vărsarea de sânge". Să revedem însă capetele de acuzare din sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, din 25 decembrie 1989:
" - Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal."
E greu de spus că la asemenea capete de acuzare se putea invoca "stoparea vărsării de sânge" printr-o cooperare "activă" a "condamnatului" Ceauşescu care ar fi dat un ordin... inexistent!
6. Dacă motivarea în vederea comutării pedepsei capitale îl are în vedere doar pe Nicolae Ceauşescu, ce caută, în acelaşi document, Elena Ceauşescu? De ce nu sunt invocate aceleaşi argumente şi pentru ea, deşi sentinţa de condamnare îi viza pe amândoi?
7. Graba cu care au fost executaţi cei doi, la Târgovişte, îndată după proces, arată că nu exista posibilitatea unei eventuale opţiuni mai blânde - "detenţia pe viaţă".
8. Ştim că grupul de decizie care a fost transportat la Târgovişte pentru proces avea deja sentinţa "în buzunar", Ceauşescu trebuia condamnat la moarte, mascarada de proces nu trebuia decât să asigure "spectacolul juridic" necesar, astfel încât să ofere linşajului final o oarecare pretenţie de legalitate (chiar dacă nu tocmai legalitatea a fost punctul forte al celor care au participat la farsa de proces din 25 decembrie 1989). Să ne amintim de ridicolul de care s-au acoperit Dan Voinea şi avocaţii Lucescu şi Teodorescu în timpul procesului, ca să înţelegem mai bine contextul în care s-au desfăşurat evenimentele.

Cred că sunt destule argumente pentru ca acest petic de hârtie să fie socotit ceea ce este: un fals ordinar.
În ceea ce mă priveşte, prefer stenogramele regimului Băsescu. Sunt mai interesante!