Personalitatea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, primul ţar rus, l-a fascinat pe regizorul sovietic Serghei Eisenstein care, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, încurajat de Stalin, a plănuit o trilogie cinematografică dedicată monarhului rus, din care nu a reuşit să ducă la bun sfârşit decât primele două părţi, prima realizată în anii 1942-1944 şi difuzată în 1944, care s-a bucurat de aprecierile liderului sovietic, fiind răsplătită cu Premiul Stalin, în vreme ce a doua parte, după o îndelungată cenzură, a pătruns în cinematografe abia în 1958, la zece ani de la moartea regizorului. Dacă, în prima parte, Ivan era descris ca un erou naţinal care, sprijinit de opricinici, se confruntă cu boierii trădători de ţară, ceea ce nu putea decât să slujească imaginii pe care Stalin o dorea asupra personajului său istoric favorit cu care se identifica, în cea de a doua parte, Eisenstein a ales să înfăţişeze un ţar căzut într-un soi de misticism periculos, iraţional în decizii, crud şi răzbunător. Stalin a interzis filmul.
Niciun alt regizor până la Pavel Lungin nu s-a mai încumetat în URSS şi în Rusia post-sovietică la o evaluare cinematografică a unui personaj atât de controversat în istoria marii puteri răsăritene, cum este Ivan al IV-lea cel Groaznic. Interpretarea fericită a ţarului de către Piotr Mamonov, un actor excepţional în acest rol, prin mimica, gesturile, atitudinea, manifestările sau chiar şi prin tăcerile lui absconse, face din acest film unul pe care trebuie neapărat să-l vedeţi.
Chiar dacă unii comentatori, cu precădere din Vest, au susţinut că filmul lui Pavel Lungin aminteşte de alte pelicule consacrate conflictului dintre puterea temporală şi cea religioasă („A man for all seasons”, o fericită ilustrare cinematografică a confruntării dintre Lordul Cancelar Thomas More şi Henric al VIII-lea Tudor, sau „Becket”, în care regelui englez Henric al II-lea i se opune, apărând Biserica – fără să fi fost un slujitor autentic al ei, de vreme ce fusese numit în acel post de monarh – arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket), regizorul rus a declarat că a filmat „Ţarul” având în minte mai degrabă Rusia lui Stalin şi accentul pus pe opricinici şi fărădelegile lor îl confimă în bună măsură. Motivele care îl aduc pe mitropolitul Filip, la puţină vreme de la înscăunarea sa, în opoziţie faţă de ţarul pravoslavnic sunt plasate într-un plan secund în raport cu acţiunile opricinicilor.
Sunt mulţi cei care au subliniat originile ţariste ale poliţiei politice sovietice (CEKA, NKVD, KGB) referindu-se la crearea Opricininei în 1565 (de fapt, un domeniu separat, supus autorităţii exclusive a ţarului, controlat prin intermediul acestor opricinici). Într-un spaţiu politic rupt de restul Rusiei, Ivan a pus în acţiune un corp de administratori de aproape 6.000 de oameni, devotaţi lui trup şi suflet, care răspândeau groaza: erau îmbrăcaţi complet în negru, călăreau cai negri şi arborau ca arme un cap de câine şi o mătură atârnând de armătura şeii (care sugerau adulmecarea şi îndepărtarea oricărei trădări). Ca şi în Rusia lui Stalin, actele de trădare existau doar în mintea opricinicilor şi a ţarului lor. Este şi motivul pentru care întreg Novgorodul a căzut victimă acestor dezlănţuiţi sadici, locuitorii fiind aproape masacraţi într-o baie de sânge, în 1570. Amintirea crimelor lor era atât de puternică în Rusia, încât victimele NKVD-ului stalinist îşi numeau torţionarii opricinici.
Filmul lui Pavel Lungin s-a bucurat de o frumoasă primire atât în Rusia, cât şi în afară, intrând în competiţie la Festivalul de Film de la Cannes, din 2009, la secţiunea Un Certain Regard.
No comments:
Post a Comment