Gânduri de Ziua Naţională a României

Nu departe de casa mea, cineva a arborat în curtea casei sale drapelul tricolor. Mi-a părut rău ca nu am un drapel similar, l-aş fi pus în curtea casei. Promit să fac rost măcar pentru la anul.
Ce nu am reuşit eu, a făcut Google, celebrul motor de cautare online. Mulţumesc, Google România!
Totuşi, îmi e greu să spun celor pe care îi întâlnesc astăzi "La mulţi ani!" Aş putea spune, firesc, "La mulţi ani, România!", dar mă abţin să o fac faţă de cei pe care îi întâlnesc sau îmi trimit sms-uri cu acelaşi text. Mă leagă de ţară fire nevăzute şi nebănuite, mai ales ca istoric. Ştiu vârfurile, miracolele şi zbaterile istoriei noastre, după cum ştiu eşecurile, mizeriile şi trădările noastre ipocrite. Asta nu mă face mai puţin patriot şi nici mai puţin român. Ne prezentăm altora prin noi înşine, prin profesia şi competenţele noastre, abia apoi prin naţionalitate. Ceea ce e trist. Avem cu ce ne mândri, avem ce schimba. Multe, de o parte şi de alta.
Mă regăsesc în pasiunea şi încăpăţânarea celor care vor să schimbe ceva, aici, în ţară, şi mă oripilează imbecilitatea celor care pot scrie, pe soclul statuii ecvestre a lui Carol I, gata de a fi inaugurată de Ziua Naţională, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare - acolo unde îi e locul şi de unde comunistii au alungat-o, în 1948 - că ar fi trebuit să fie gata mai întâi stadionul naţional - un reproş adresat actualului primar al Capitalei, Sorin Oprescu. În 1948, în alte circumstanţe decât cele impuse de URSS, românii ar fi protestat pentru dărâmarea statuii, în 2010, la refacerea statuii, unii imbecili pun în balanţă actul în sine cu un stadion, fie el şi naţional. Doar în Roma decăzută, imună la propriul ei trecut, probabil că prăbuşirea Colosseumului ar fi fost o mult mai mare tragedie decât distrugerea statuii Lupoaicei cu cei doi copii, Remus şi Romulus.
Într-un fel, de aceea e tristă România, fiindcă nu mai are repere. Iar şcoala e prima vinovată, ca şi toţi cei care au condus sau au făcut parte din acest sistem, după 1990 mai cu seamă.
Decontul va fi însă al tuturor. Mai ales dacă nu vor mai exista tabloide, emisiuni de doi lei şi stadioane. Doamne fereşte!


P.S. E semn de orgoliu nemăsurat (sau nesimţit, ca să fiu pe înţelesul tuturor!) să crezi că nu ai de ce să te simţi mândru că eşti român, doar fiindcă maică-ta s-a "eliberat" într-o maternitate de pe aici. Că ai o problemă cu ţara şi trecutul ei, e o chestiune de educaţie sau percepţie, de acord, dar măcar familia ta, aia care a trudit şi te-a crescut aici ar trebui să o respecţi. Şi asta deja trimite la trecut şi istorie, chiar dacă individuale. Însă unii cred cu putere că istoria începe şi sfârşeşte cu ei. Îi contrazic perpetuu cimitirele...

În "război" cu... "pe"

A ajuns să mă agaseze, într-un mod pe care nu mi-l imaginam altădată (e semn de îmbătrânire? Se vor fi rezolvat toate celelalte probleme, aşa încât mă dedau la "dulcegării" lingvistice? mă veţi întreba), o biată prepoziţie, în sine nevinovată, utilă ce-i drept, dar oarecum abuzată "intelectual" şi "hărţuită" verbal în fel şi chip, ca şi cum s-ar afla într-un război perpetuu cu alte surate - "la", "în", "din" - ieşite însă cam şifonate dintr-o confruntare profund inegală şi... fără miză.
"Pe surse", aud tot mai des, "ieşim pe televiziuni", rostesc gureşi tot soiul de politicieni cu frunte mică şi gură mare, "pe data", spun tot mai mulţi istorici şi indivizi care încearcă să impună temporal un episod, "pe statistici" sau "pe bursă", spun economişti trişti, transfiguraţi de prăbuşirea iminentă a României, mâine chiar, într-un cutremur economico-financiar, "pe mă-sa", între două flegme, zic şi băieţii de cartier intraţi în multinaţională după cursul scurt de plusvaloare de la ASE.
Şi totuşi, ştim "din" surse (tot mai nesigure, dacă nu sunt stenograme!), gureşii sunt de întâlnit "la" televiziuni, evenimentele sunt uşor de identificat "la"... data, ne uităm "la" statistici sau citim "în" statistici şi îi băgăm "în" mă-sa pe unii şi pe alţii din raţiuni evidente, de vreme ce tot de acolo vor fi ieşit!
"Războiul" meu cu prepoziţia este însă unul modest. Duc altele mult mai grele. DEX-ul şi DOOM-ul sunt la concurenţă cu distinsa noastră Constituţie (îmi spun unii, căci Legiuitorul va fi fost, nu-i aşa, şi lingvist, nu doar jurist!), iar când niciunul din instrumentele acestea nu funcţionează, unul se dovedeşte în cele din urmă impecabil: "Am zis!" O abordare uşor winnetouniană în limbă şi atitudine, aş spune, amintindu-mi de eroul amerindian din romanele lui Karl May. Numai că ăla ştia măcar semnele naturii, dibuia urmele oricărei vietăţi şi te îndruma pe drumul cel bun, încât erai convins că trebuie să-l urmezi.
Eu rămân totuşi "sclavul" cârcotaş al DEX-ului şi al DOOM-ului, 1, 2, 3, 4, câte au fost şi vor mai exista...
"Pe" cinstea mea!

La moartea unui poet

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de dificilă este reaşezarea României după înlăturarea regimului comunist, tocmai pentru că, de fapt, ceea ce ne place să numim pompos Revoluţia din Decembrie 1989 nu a reaşezat nimic.
În continuare, unii îl vor pe Adrian Păunescu doar un poet genial, nefiind dispuşi să ia parte la o discuţie deschisă despre rolul său complex din anii regimului comunist, iar alţii îl vor cu prisosinţă doar "poet de curte" şi "lingău ceauşist", ceea ce, evident, este o altă exagerare. Am fost martor, recent, la o pendulare penibilă între alb şi negru, poate estompată, din partea unora, doar de necesara reţinere în faţa sicriului dus cu jale spre groapă, căci, altminteri, lăturile aruncate ar fi fost mai multe, pestilenţiale.
Nu cred, cum spune Andrei Cornea, într-o intervenţie la TVR 1, că Păunescu a fost un "poet mediocru" şi "versificator", dar aş fi preferat ca Andrei Cornea să tacă. În primul rând, pentru că nu poţi vorbi despre Păunescu în termeni de tipul "adulatorul lui Ceauşescu", dacă tu însuţi nu ai făcut nimic remarcabil, în timpul regimului comunist, pentru a te opune acestuia şi liderului său. Fiindcă tăcerea nu este cu nimic mai onorabilă în aceste circumstanţe. În al doilea rând, când eşti fiul lui Paul Cornea, care a avut o poziţie importanta în domeniul cultural în anii regimului comunist, e o chestiune de bun simţ să te abţii să-l judeci pe Adrian Păunescu, cel care a trebuit să-şi amâne anii de studiu la facultate pentru trecutul liberal al tatălui său.
Ca să fiu sincer, ambele tabere, prin talibanismul lor, îmi sunt profund antipatice şi mă dezgustă. Adrian Păunescu, pentru a rămâne în literatura română, nu are nevoie nici de aplaudacii lui - sinceri sau ipocriţi - şi nici de vreun cor de adulatori. Opera lui este suficientă. Şi va rămâne. Ceilalţi, prin încercarea de a-l culpabiliza cu orice preţ pentru atitudinea politică din anii regimului comunist, vor sfârşi prin a-i ridica lui Păunescu un piedestal. Împotriva voinţei lor, desigur. Iar lipsa nuanţelor din discursul lor, familiarizat cu înfierările şi demascările publice, va sfârşi în ridicol.
Dar cel mai trist este că orice discuţie despre regimul comunist din perioada 1965-1989 pare definitiv compromisă în România. Interlocutorii se comportă ca nişte pugilişti, capabili să se lupte la nesfârşit în ring, cărându-şi pumni mai degrabă decât argumente, încurajaţi de galerii perverse, imbecile, dar zgomotoase.
Îmi pare rău să o spun, dar adevărata istorie a regimului comunist în România se va scrie abia după dispariţia fizică a generaţiilor care au trăit-o, care au pus umărul la edificarea ei sau i-au tolerat derularea, speriaţi, în "cuştile" lor din apartamente.
Până la urmă, credeţi-mă, prefer o istorie a regimului comunist scrisă ca despre un sit neolitic, decât zgomotele şi furia neproductive de astăzi.

P.S. Gestul lui Traian Băsescu de a se prezenta la căpătâiul poetului dispărut, în pulover albastru şi cămaşă deschisă la culoare, mi s-a părut inadmisibil. Iar românii, "buni creştini", care fac cozi şi se calcă în picioare pe la toate moaştele sfinţilor, mustind de o religiozitate afişată cu ostentaţie, au călărit la propriu crucile şi mormintele altora din Cimitirul Bellu pentru a nu pierde un loc mai în faţă la reprezentaţia funebră gratuită care li se oferea prin înmormântarea lui Păunescu în vecinătatea unor mari scriitori. Nu ştiu cum e cu Legea Educaţiei, dar cred că educaţia sau, mai bine zis, reforma ei, trebuie începută din altă parte şi mult mai de jos...

O autobiografie ratată

Andrei Ujică a strâns şi a pus cap la cap câteva mărturii filmate, de-a lungul timpului, despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român şi a statului român, în speranţa că acestea vor vorbi prin ele însele despre un personaj istoric ce încă ne bântuie (dacă judecăm după sondajele de opinie care arată că românii încep să privească altfel spre anii de dinainte de 1989, spre disperarea anticomuniştilor de serviciu). Pentru că, previn spectatorii, nu există nici urmă de comentariu şi nici vreo precizare temporală sau indicaţie biografică, tocmai pentru a contura imaginea unei întreprinderi cinematografice detaşate, obiective (mă întreb însă cum ar putea tinerii de azi sau unii spectatori occidentali neavizaţi să recunoască perioadele istorice şi unele personaje din nomenclatura comunistă care apar în imaginile selectate!).
Dar secvenţele selectate de Andrei Ujică (care semnează scenariul şi regia) şi montate de Dana Bunescu în acest film documentar sui generis sunt cele înregistrate de cameramanii oficiali, selectaţi cu rigurozitate, şi ale căror producţii erau atent controlate de structurile de propagandă comuniste. Ceauşescu nu este surprins în intimitate decât rareori, în sânul familiei, mai degrabă în gesturi tandre faţă de copiii săi, într-un veritabil film mut, dar color, sau aşezat comod, alături de consoarta sa, în fotolii de interior plasate în mijlocul unei pajişti verzi, probabil la una din vilele de protocol ale PCR. Din acest motiv, acel Ceauşescu care poartă pe umeri, alături de alţi lideri comunişti, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej, în 1965, mi se pare la fel de sincer îndurerat şi atunci când poartă pe umeri sicriul mamei sale, Alexandrina, la Scorniceşti, în 1977, deşi cele două evenimente trebuie să fi fost, în mod evident, mult diferite pentru Nicolae Ceauşescu. Secvenţele acestea ar vrea să vorbească despre omul Ceauşescu, în încercarea de a conferi trăsături umane personajului politic, dar, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru, tocmai pentru că ele sunt surprinse de cameramanii oficiali în împrejurări cât se poate de oficiale. Este şi o secvenţă teribilă cu cei doi - Nicolae şi Elena - jucând volei cu indivizi din anturaj sau, poate, cu securiştii de serviciu. Sunt penibili amândoi, nu doar prin faptul că habar nu au să joace - sunt singurele secvenţe care smulg hohote de râs în sala de proiecţie -, ci pentru că el trage şmechereşte de fileu ca să poată trece o minge în careul advers, ceea ce îmi aminteşte de felul în care, aflat în închisoare, în tinereţea lui revoluţionară, vroia cu tot dinadinsul să câştige un concurs de şah, şi acolo tot atât de penibil, prin fraudă, după mărturia lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002).
Ujică a făcut ce a putut, în vreo trei ore de film documentar, dar cu grave erori de montaj (în sens istoric, nu tehnic), pentru că îmi e greu să cred că are minusuri în privinţa unei minime cunoaşteri cronologice – pe care se întemeiază, în esenţă, filmul –, după cum speram să nu fie atât de tributar clişeelor omniprezente în discursul general despre Nicolae Ceauşescu (eternele vânători, dar cu un Ceauşescu rezervat, fără excese cinegetice, vizitele în România ale unor lideri occidentali importanţi şi vizitele liderului comunist român în China şi Coreea de Nord, vizitele de lucru din ţară) încât să producă o reconstituire făcută după chipul şi asemănarea anticomuniştilor cu securea şi ciocanul în dinţi. E suficient, deocamdată, să precizez că imaginile cu demolările din cartierul Uranus şi construcţia deja celebrei Case a Poporului (sau Casa Republicii), în Bucureşti, sunt plasate în siajul unor imagini din capitala Coreei de Nord, Phenian, sugestia fiind, astfel, implicită, în vădită contradicţie cu realitatea istorică.
Celor care, totuşi, se vor osteni până la sălile cinematografelor, pentru a viziona filmul lui Andrei Ujică, le atrag atenţia asupra a două lucruri care reies cu prisosinţă din imaginile filmate altădată şi repuse acum în circuitul cinematografic. Întâi de toate, priviţi cu atenţie cum arată publicul din Cehoslovacia la mitingul prilejuit de vizita lui Nicolae Ceauşescu în această ţară, în 1968, şi conferinţa de presă din aceeaşi ţară. Sunt grăitoare pentru spiritul care avea să ducă la Primăvara de la Praga. În al doilea rând, observaţi cum arată şi se comportă conducerea de partid în anii 1965-1975 şi în anii 1980-1989. Sunt diferenţe vizibile, semnificative. Măcar pentru acestea, filmul lui Andrei Ujică îşi are rostul său.

În mă-sa şi cu specialiştii ăştia!

Un specialist în istorie militară, la o emisiune de radio, se pronunţă într-o problemă în care este cunoscător. Supravieţuitorul epocii despre care se vorbeşte, cocoţat în fruntea unei organizaţii, se indignează până peste măsură de opiniile exprimate şi cere să-i fie "reperată" onoarea pe cale administrativă, plângându-se forurilor militare. Aşa se scrie istoria post-comunistă. Şeful specialistului în istorie militară, căci orice specialist îşi are şeful său, nu dă doi bani pe ipoteza că ar putea fi nevoie să asculte cu urechile sale şi să judece cu mintea sa zicerile incriminate, ci se bucură ca de tort de ziua lui, că a simţit doar suflul "bombei" pe lângă pălărie. Pălăria lui şi a specialistului. Care nu mai contează. Pentru că titlurile şi recunoaşterile sunt inutile. Ele se întind în CV şi contează numai dacă trebuie uns fotoliul călduţ de demnitar în care te-a aşezat pronia cerească şi e musai să începi să fii vizibil-agresiv prin competenţe şi titluri.
Supravieţuitorilor le place să spună ce vor despre ceea ce au trăit. Istoricilor însă doar ceea ce cred ei, după confruntarea surselor. Care, spre norocul nostru, al tuturor, nu sunt scrise de acelaşi supravieţuitor!


P.S. Nu ştiu dacă să pun titlul ăsta. Ultima oară când am scris aşa ceva într-o publicaţie mi s-a reproşat că e o înjurătură. Şi "noi" nu înjurăm. "Noi" suntem decenţi. Dar numai când scriem. În rest... "dă-le-n mă-sa"...
Update. Adevărul este că nu e un caz singular. Una alt personaj, a cărui incompetenţă profesională evidentă a fost public prezentată într-o publicaţie de specialitate, a găsit aceeaşi formulă a plângerii administrative. Cum de nu se plâng unii că nu ştiu carte, dar ocupă funcţii publice?

Ca în America...

Ajung, spre seară, după o zi de muncă, la un medic, pentru câteva reţete pentru părinţii mei. Asistenta e vizibil iritată de ora la care am ajuns - deşi, teoretic cel puţin, programul de consultaţii este până la ora 20 şi ceasul indică doar ora 19,15 -, afară o aşteaptă soţul cu copilul răcit. Este îngrijorată femeia şi, evident, izbucneşte atunci când îşi dă seama că medicul intenţionează să mă treacă în registru şi să-mi dea reţetele. "În America nu e aşa, doamnă, îi zice doctoriţei, dacă nu ai programare nu vii, nu intri. Aici, fiecare vine când vrea..."
Îi explic politicos că vin de la serviciu, ceea ce era perfect adevărat. Mă scuz, aşadar, că am venit în timpul programului afişat pe uşă, nu-i aşa? Se apucă să scrie reţeta. Nu ştie unele substanţe, nu ştie clasificarea bolilor şi doctoriţa îi dictează cu răbdare. Una din reţete tot o greşeşte. Îmi dau seama abia la farmacie, când individa opacă din spatele ghişeului meschin - rămăşiţă a ghişeului mic-mic-mic de altădată - îmi explică de ce nu îmi poate elibera medicamentele. Una din substanţele scrise are codul unei alte boli. Teoretic, trebuie făcută cale întoarsă la medic pentru corectarea reţetei şi ştampilarea suplimentară.
Adevărul e că în America, unde îi place dumneaei, ea era cel mult femeie de serviciu într-un dispensar pentru animalele fermierilor, judecând după cunoştinţele sale. Dar şi acolo ar fi trebuit să ştie unde poate da cu mopul şi unde nu. De aia rămâne în România, îmi zic, şi nu pleacă în America aia la care râvneşte tuta. Aici e asistentă medicală. Pentru semenii ei. Pe banii şi nervii mei, ai tăi, ai părinţilor tăi şi bunicilor tăi. Care nu au nicio vină că incompetenţa a devenit uşa deschisă pentru promovarea oricui. Pentru ca, apoi, să emită pretenţii de onorabilitate profesională. Că "aşa e în America"!

Îşi fac vânt curului...

Un foarte bun prieten m-a binedispus, într-o seară mohorâtă de toamnă, cu o zicere care circula pe vremea când până şi înjurăturile aveau un oarecare ştaif sau cei care le ziceau socoteau că săvârşesc o impietate dându-le glas, căci aşa ceva nu se putea rosti fără să roşeşti. Să-ţi faci "vânt curului", mi-am zis, iată o formulă excelentă pentru ageamiii băgători de seamă, pentru curioşii nepoftiţi care au mereu câte o idee, niciodată aplicabilă, pentru "creatorii" de Nimic, etern îndepărtaţi de logica oricărui zvâcnet creator.
Am râs cu poftă, dar mi-am dat seama că astăzi, nicio înjurătură nu face abstracţie de organele genitale feminine sau masculine, cu toate că tind să cred că organul sexual masculin este omniprezent, mai ales în gura celor care nu-l au, dar, vorba lui Freud, e o nostalgie de înţeles, psihanalitic vorbind. E un semn de falocentrism firesc într-o societate în care femeile încă orbecăie în drumul spre marea carieră şi idealul egalităţii între sexe, plasându-se, dezinvolt si complet interesate, în postura unor Barbie de consum, ahtiate după bani şi maşini fără muncă, dar cu eforturi de aşternut (pentru că, sincer vorbind, e dificil să mimezi plăcerea sexuală acolo unde nu este şi nici nu poate fi!), dar, până la confirmarea impresiilor mele, printr-un sondaj de calitate (sper că, nefiind cu procente de partide, alegători şi candidaţi, măcar astea să fie corecte!) ar putea oferi date certe într-o asemenea importantă dezbatere.
Aţi văzut, sunt convins, inşi care-şi fac "vânt curului", pentru că sunt o specie cu vădite calităţi de multiplicare în orice condiţii. Sunt indivizii care par că sunt, deşi nu sunt. Sunt prezenţi fizic, dar absenţi, sunt gălăgioşi, dar nu spun nimic, par să ştie totul, dar au mintea goală şi par mereu încărcaţi de responsabilităţi, deşi nu-şi asumă nicio responsabilitate. Se vântură în ochii şefilor exact în alea 5 minute în care trebuie să fii văzut (unii militari au făcut o adevărată profesie din asta!), chiar dacă eforturile şi rezultatele lor sunt cuantificabile în valori care adesea se zbat să sară ceva mai sus de zero; par informaţi, dar nu ştiu nimic precis, ştiu cum să scrie, dar asudă vârtos când e să lege trei cuvinte într-o frază inteligibilă într-un text banal, au o sumedenie de prieteni care îi ajută la nevoie, dar afli cu stupoare că aia - prietenii - habar nu au de ei sau abia dacă îşi aduc aminte la care reuniune, între două salate, cinci pateuri şi o cafea, îşi vor fi strâns mâinile, spunându-şi banalităţi, pentru a schimba apoi, rapid, fiecare, interlocutorul.
Se învârt printre noi cu uşurinţa cu care îţi schimbi ciorapii, se prezintă sofisticat numai pentru a da greutate propriei persoane, se trezesc critici acolo unde părerile sunt oricum împrumutate de la ultimul interlocutor pe care l-au contrazis vehement cu ideile penultimului. Sunt obişnuiţii "cercurilor de prieteni", dar nu au prieteni, sunt contestatarii de serviciu, dar se ascund mereu înapoia unei nevoi casnice, urgent de îndeplinit, un martiriu pe care şi-l asumă cu trăsături de Iisuşi crucificaţi, întorcând şi celălalt obraz, însă iute de găsit la o bere cu amicii când te aştepţi mai puţin.
Dacă îi identificaţi în jurul vostru, oferiţi-le toată compasiunea de care sunteţi în stare. În definitiv, a-ţi face vânt curului, ei bine, e şi ăsta un efort...

Umor, haz de necaz, băşcălie

Enumerarea din titlu îşi are rostul ei. Se spune că suntem un popor plin de umor, capabil, în situaţii critice, să facă haz de necaz. Este, psihologic vorbind, o posibilitate de a trece peste greutăţi de tot felul, peste obstacole inimaginabile. Îţi trebuie, chiar ca individ, un foarte bun echilibru psihic pentru a putea ieşi din împrejurări care provoacă întreaga ta fiinţă.
Românii adoră să spună despre ei înşişi că sunt ospitalieri şi că au umor, ceea ce, până la un punct, este adevărat. Bulă este un personaj care, în sondaje, în ceea ce priveşte popularitatea de care se bucură, ar depăşi, detaşat, fără nicio îndoială, orice alt contracandidat.
Cred, ca mulţi alţii, că umorul, în situaţii critice, este necesar. Este, se ştie, o dovadă de inteligenţă capacitatea de a te amuza la o glumă bună, chiar şi atunci când subiectul unei povestiri cu haz eşti tu însuţi. Pentru că umorul de bună calitate implică inteligenţa construirii unei situaţii hazlii. Inventivitatea în materie de bancuri ar putea fi sport naţional cu campionate în toată regula şi cred că Bulă însuşi ar trebui înregistrat ca brand naţional, înainte să o facă alţii.
Băşcălia este însă altceva. Este o subspecie a umorului. O coborâre în derizoriu. Un mod penibil de a apela la sordid, care nu-ţi lasă, în final, nicio bucurie a spiritului. Este o modalitate de a te bucura cu rânjete sinistre de vreo meteahnă a cuiva sau de o neputinţă a altcuiva. Este un fel de umor de mahala în care totul e permis, numai că poanta lipseşte. Nici nu are cum să fie. Băşcălia se face fără poante. Fără perdea. Este grobiană şi incultă. Cam "râde ciob de oală spartă", în hăhăieli groteşti. Are "autori" şi "consumatori". Pentru că toţi râd, la grămadă sau pe "neamuri", nu înseamnă că avem de-a face cu umorul. Nu ar trebui să ne înşele acest lucru.

Am citit, când încă nu mă pregătisem să îmbrăţişez cariera de istoric, cărţi care vorbeau de luptele dintre hughenoţi şi catolici în Franţa Vechiului Regim. Un film care refăcea admirabil celebra Noapte a Sfântului Bartolomeu ("Regina Margot") m-a impresionat profund. Am înţeles mai bine, atunci, grozăviile pe care ura (mai ales cea motivată religios) le poate naşte. Şi am fost trist că ziua mea de naştere coincidea cu debutul acestui masacru. Poate şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit în minte evenimentul.
Reflectând apoi la ceea ce au însemnat războaiele religioase în Occidentul creştin european, am observat că oamenii erau capabili să moară şi să ucidă pentru o idee. Este tot un construct mental occidental care presupune respectul faţă de o seamă de principii pe care ţi le-ai asumat. Nu (mai) contează faptul că aceste războaie s-au purtat în numele lui Hristos (bietul Hristos!), ci faptul, istoric demonstrat, că, în Occidentul european, unii sunt capabili de gesturi supreme (martiri sau criminali) în numele ideilor în care cred.
Poate că nu întâmplător ortodoxia, la noi, nu a generat înfruntări categorice între adepţii unor idei contrarii în interiorul aceleiaşi credinţe religioase, continuate cu masacre şi conflicte. Unii văd în asta o virtute. Eu văd mai degrabă tranzacţionismul nostru perpetuu, de care vorbeşte Răzvan Theodorescu, un fel particular de a te raporta la ideile celuilalt într-un mod dual (una zici şi alta faci/crezi!), totul încheindu-se cu un "dă-l în mă-sa" salvator. Aşadar, în Occident, unii îşi ucid adversarii sau mor pentru o idee, în timp ce, la noi, hazul de necaz şi ruda sa mai nefericită - băşcălia - încheie orice dispută cu un "dă-l în mă-sa", tandru şi complice, un "pupat toţi piaţa endependenţi", vorba marelui Caragiale.
Eu cred că toate eşuările noastre în băşcălie - nu un refugiu în umor, ceea ce eu cred că este altceva - sunt o modalitate prin care ne eliberăm de revoltă. Ne împrăştiem furiile şi ne lăsăm călcaţi în picioare până la următorul conflict de mucava, încheiat, inevitabil, la fel, cu "pupat toţi piaţa endependenţi"...
Băşcălia e nocivă, umorul este salvator. Dar, pe termen lung, ne costă. Fiindcă orice refugiere din faţa realităţilor care cer o soluţie precisă, corectă şi durabilă, ne costă: o viaţă irosită în lamentări inutile, în cazul nostru, şi compromiterea viitorului copiilor noştri, cărora le dăm viaţă - aş spune inutil şi chiar periculos. La ce bun să-i naştem aici dacă nu facem nimic pentru ei decât efortul de a-i creşte în cuşca din care mai apoi vor dori să scape numai prin evadare?
De distrugerea cuştii şi construcţia unui spaţiu decent şi respirabil nu le vorbim. Nu-i învăţăm cum să o facă. De frică, din prostie, din neputinţă, dar cu băşcălie ieftină zi de zi, ca un "dar" compensatoriu, otrăvit însă.
Mi se face dor, uneori, de o noapte a Sfântului Bartolomeu. Doar o noapte. O noapte fără umor, fără haz de necaz, fără băşcălie. O noapte gravă şi roşie, roşie, roşie...

La 40 de ani...

Nu ştiu ce înseamnă 40 de ani. E mult, e puţin? Habar nu am. Se cheamă, cum ar spune unii "amici", care se bucură că nu mai eşti tânăr - cum nici ei nu mai sunt! -, că îngroşi rândurile unei anumite vârste. Că eşti, aşa, cam ... între două vârste. Sau, altfel spus, abia trecut de prima jumătate a vieţii. Da, dar nu în România, fireşte, unde speranţa de viaţă nu are cum să fie de 80 de ani. Mai nou, după ce am văzut la Maternitatea Giuleşti, abia dacă trece de o lună-două..., nu-i aşa?
Am auzit, în repetate rânduri, despre aşa-zisa criză a bărbatului, la 30, la 40 sau la 50 de ani. Nu ştiu ce este "criza bărbatului la... ani", pentru un motiv simplu, şi o să vă rog să nu mă credeţi ipocrit: nu am avut nicio "criză", nici la 30 de ani, nici la 40. Nu m-a vizitat niciuna, deşi aveam uşile sufletului larg deschise.
Poate că vârsta este mai degrabă o stare de spirit. Un fel de a te percepe pe tine însuţi într-o formă fizică şi psihică pe care ceilalţi o văd însă prin prisma altor argumente decât cele pe care ţi le administrezi singur. E bine să te uiţi în oglindă, dar nu să şi disperi. E bine să încerci să schimbi ceea ce e de schimbat, dar să nu faci din asta un casus belli cu tine însuţi.
Eu nu am făcut. Am câţiva prieteni în jur pe care îi iubesc şi mă iubesc. Pe opiniile lor mă bazez, chiar şi atunci când îmi spun ce nu îmi convine. Sau mai ales atunci! Am o familie care m-a ajutat în multe momente dificile - şi au fost! Înot, uneori, printre ticăloşi şi duplicitari, printre impostori şi ageamii, ca printre rechini şi meduze, dar mă simt protejat în cuşca mea de plastic mentală pe care secăturile nu o detectează. Se lovesc de ea, iar şi iar, şi nu înţeleg de ce nu mă ating. Fiindcă ştiu să iau lecţii de la un copac care respiră în cel mai nociv mediu cu putinţă, de la plantele care răzbat deasupra stratului gros de zăpadă, vestindu-şi victoria acolo unde ea părea imposibilă.
Şi mă bucur mereu de o nouă zi. Mai ales de aceea în care, aşa cum prefera şi pictorul Apelles, am reuşit să mai trag o linie. O linie care, mâine, alături de cele de ieri sau de alaltăieri, s-ar putea integra într-un tot care să însemne mai mult decât gândeam iniţial.

Iar când disperarea mă cuprinde, găsesc mereu un umăr pe care să meditez. Şi... merg mai departe!

Cu nepreţuitul dumneavoastră sprijin...

O actriţă, directoare a unei instituţii de cultură, undeva într-o reşedinţă de judeţ, este încântată că a fost primită de un ministru. Avea o problemă profesională şi i s-a părut că singura rezolvare este o audienţă. Pe care, în cele din urmă, a obţinut-o. Nu ştiu ce a rezolvat, dar artista părea profund recunoscătoare doar pentru faptul că onorabilul ministru şi-a rupt din preţiosu-i timp şi i-a ascultat jelaniile. Dacă o minimă fărâmă din latina studiată în şcoală i-ar fi rămas în minte, ar fi ştiut că termenul ministru a intrat în limba română din latină şi înseamnă, de fapt, slujitor, servitor.
Undeva, într-o unitate militară, s-a realizat – cu eforturi financiare minine, dar cu multă voinţă şi dăruire din partea personalului care a conştientizat importanţa acestui mijloc de pregătire – o pistă cu obstacole. Într-o frază, cineva vorbeşte de sprijinul oferit de nu ştiu care comandant, fără să pot afla în ce a constat acel sprijin. Trebuie să înţeleg că „efortul” militarilor din unitate este diferit de „sprijinul” oferit, primul are caracter colectiv şi are ceva din forţa maselor, celălalt solicită o individualizare cu oarecare parfum nominal şi are nimb elitist, prin conştientizarea raţiunii unui anume demers. În altă parte, s-a decis achiziţionarea unui microbuz pentru transport persoane, în condiţiile în care acesta era o necesitate, vizibilă pentru oricine în acele locuri. Nici asta nu s-a putut face fără sprijinul cuiva. Şi urmau, fireşte, alese cuvinte de laudă. Menţionarea sprijinului şefilor ierarhici pare să devină cutuma obligatorie în împrejurări similare.
Toate acestea trădează, din punctul meu de vedere, o raportare viciată, oportunistă, plină de supuşenie la rosturile şi, mai ales, la obligaţiile unor funcţionari. Pentru că, în cele din urmă, indiferent de treapta ierarhică, toţi suntem funcţionari în slujba unei entităţi numite stat şi ne datorăm poziţia exclusiv unei necesităţi stabilite anterior. În baza acesteia şi ca urmare a competenţelor noastre certificate, ocupăm o anumită funcţie. Sarcinile şi obligaţiile noastre sunt stipulate în tot soiul de acte normative şi proceduri şi este firesc ca tot ceea ce facem să reprezinte modul natural şi legal de împlinire a acestor cerinţe. Nu este un capriciu să te asiguri că ceea ce trebuie făcut se şi face, fiindcă aşa te obligă fişa postului, ţinând o dreaptă balanţă în privinţa celor pe care, temporar, îi ai în subordine. Şi nici să verifici modul în care se cheltuiesc banii, aşa puţini câţi sunt, mai ales dacă semnezi fiecare document în parte, prioritizând, dacă e cazul, şi asumându-ţi deschis modul în care au fost stabilite acele priorităţi.
În consecinţă, nu pentru nepreţuitul sprijin al unor şefi trebuie să fim recunoscători. Ci să recunoaştem, deschis, că şi-au făcut sau nu datoria. Că şi-au îndeplinit sau nu mandatul pe care l-au avut. Pentru care, la încheierea acestuia, fiecare funcţionar, indiferent de treapta ierarhică, trebuie să dea socoteală.