E greu...?

Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se dechide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat sau înfundat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport obişnuită, care are în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Sau de la sexagenara care a avut ambiţia de a atinge cei doi Poli ai Pământului. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?

La mulţi ani, 2010!

LA MULŢI ANI, 2010!
Vă doresc tuturor un An Nou mai bun decât cel pe care îl trimitem, fără remuşcări, la "lada de gunoi a istoriei", acolo unde îi este locul!
Să fiţi fericiţi şi iubiţi!

100 de gânduri...

Şi a fost postarea cu numărul 100. 100 de gânduri, împărtăşite printr-o modalitate pe care nu o întrezăream acum 5 ani şi pe care nu aş fi văzut-o prinzându-mă. Şi s-a întâmplat. Dar e de bine.
Le mulţumesc (mai ales!) celor care ştiu că Internetul înseamnă informaţie, dar şi viteză (deci, preţuiesc bine timpul lor, fără a-l irosi) şi care ştiu să caute. Ei au găsit acest blog, l-au citit, au zăbovit o clipă asupra celor spuse/gândite de mine, iar unii au ţinut să adauge şi propriile lor comentarii. Criticându-mă (mai rar, dar sunt binevenite orice observaţii critice, am spus-o întotdeauna!), lăudându-mă (vă mulţumesc!), încurajându-mă (iarăşi vă mulţumesc, iar Nicu şi Adi, fratele meu, au, aici, un merit special!).
O vreme am stat cu ochii pe un site care îşi propunea să facă unele clasificări ale blogerilor români, fără să înţeleg prea bine criteriile de selecţie. Până la urmă, nici nu contau. Şi am abandonat ideea.
Nu mi-am propus să scriu pentru vreun clasament (de altfel, scriu de ceva vreme!), cele mai multe texte sunt publicate în ziare şi reviste, câteva sunt destinate exclusiv blogului, mai cu seamă atunci când îmi vine să ţip şi îmi dau seama că nu am unde, iar blogul, inevitabil, suportă orice!
Am început această întreprindere cu un text inept, recunosc, mai degrabă încercând o maşinărie care îmi părea ciudată, cu un program standard pe care l-am ales din multele oferite de platforma Google. Am privit impasibil la felul în care îmi sunt sorbite cuvintele în spaţiul virtual şi am văzut că, uneori, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţa mea s-au dovedit interesaţi de gândurile mele. Este un fel de comunicare. Un ALT fel de comunicare.
Regret că nu am timp să citesc alte bloguri atât cât mi-aş dori. Sunt mulţi cei care scriu interesant şi au ce spune. Şi, recunosc, am zăbovit, uneori, pe unele bloguri mai mult decât am făcut-o pe site-urile unor ziare şi reviste. Şi s-a dovedit a fi o lectură mult mai plăcută şi, adesea, instructivă. Este o mărturie, cred, asupra felului în care se (mai) face presă în România şi a modalităţilor în care unii ziarişti îşi imaginează că se (poate) face presă în România. Bloguri şi blogeri sunt peste tot în lume. Dar ziarele şi revistele mari, cu tiraje ameţitoare pentru noi, deşi li se cântă prohodul imprimării lor pe hârtie, vor şti să supravieţuiască decent şi, într-o competiţie reală, la nivelul calitativ care le-a consacrat. La fel şi blogerii. Unii mai citiţi decât alţii, unii mai inspiraţi decât alţii. Experienţe individuale multiplicate exponenţial în lumea virtuală.
Eu nu cânt prohodul ziarelor şi revistelor pe hârtie (nu cred că generaţia mea va apuca să vadă generalizarea publicaţiilor în format electronic pe dispozitive minuscule, la purtător!) şi nici nu mă iluzionez asupra capacităţii blogerilor de a schimba lumea. Dar iubesc iluzia lor că o pot face. De idealişti ca ei a fost şi este nevoie. Ei sunt frumoşii nebuni ai erei virtuale.
Aşadar, scriu. Şi voi scrie. Chiar şi pe blog. Pentru că opiniile şi gândurile mele au valoare exclusiv atunci când se întâlnesc cu opiniile şi gândurile celorlalţi. În simbioză sau în dezacord. Indiferent cum.

Nebunia sărbătorilor la români

Crăciunul, ca, de altfel, multe dintre sărbătorile noastre, laice ori religioase, au ceva de "comandă" în ele. E un fel de "hai, bucură-te, o face toată lumea, e Crăciun/Paşte/Revelion". Fii vesel, fii cool, fii cu noi, fii unde vrem noi! E o "turmă" care merge nu ştiu unde. Nu vii? Nu. Şi tre' să fiu şi politicos. E un soi de invitaţie la bucurie la ordin, la hlizeală şi formule prefabricate, la îmbuibare, la "ucis" telefonul mobil cu sms-uri (spre satisfacţia firmelor de telefonie mobilă, care prosperă pe seama utilizatorilor inconştienţi), la care, asta e, mai trebuie să şi răspunzi. Încerc să mă bucur atunci când mă simt eu bine (şi, slavă Domnului, uneori chiar mă simt bine în zile obişnuite din calendar, la 8 ianuarie, la 25 martie, 10 septembrie sau 22 octombrie), când am motivele mele să fiu în al nouălea cer - şi, uneori, chiar sunt! - astfel încât nu ştiu la ce bun să mă prefac pentru lumea din jur că trăiesc o stare de beatitudine soră cu pătrunderea în Rai, dacă mie, unul, mi se pare că ceea ce este în jur - un soi de fericire comandată cu luminiţe, colinde (o, iertaţi-mă, nu le mai suport!), moşi de toate neamurile şi sexele şi multă, multă mitocănie şi mârlănie - miroase a kitsch prost pus în scenă de comercianţi rapace, gata să vândă orice şi pe oricine dacă ies bani din asta.
Mă uit în jur şi nu văd nimic din bucuria Crăciunului (sincer, mă ajută şi peisajul dezolant al Capitalei, cu zăpada fleşcăită, maroniu-căcănie, întinsă peste tot, care îmi intră în pantofi sau ghete, inevitabil, şi pe care puţini s-au gândit ca ar fi civilizat-cetăţenesc să o înlăture, lăsând la o parte faptul că pe unii chiar îi plătim din banii noştri să presteze asemenea servicii - la intrarea în Cişmigiu, dinspre "Lazăr", era plantată o masă cu puşculiţă, ca la Biserică, iţindu-se un anunţ cretinoid-tembel: "Pentru cei care au curaţat aleea", să mor de râs, era o combinaţie de mortuar-penibil cu mult, muuuuuuuuuuulllltttttttt tupeu!), deci nu văd nicio bucurie a Crăciunului, îmi pare rău să vă spun, ci aceeaşi încrâncenare care ne dezbină şi ne izolează în forurile noastre interioare, ca nişte animale hăituite care nu mai au curaj să iasă din propria cochilie, jucând doar roluri impuse în spaţiul public şi încordate pentru a răspunde oricărei potenţiale agresiuni. Am fost la Carrefour (magazinul nu are nicio vină, el e doar "scena" care adună "specii" şi nu pot să stau impasibil la un asemenea spectacol!) şi m-am îngrozit de halul în care arată Crăciunul în spaţiul public.
O ţaţă proastă îşi "bagă pula" - am citat, nu daţi cu paru'! - fiindcă nu ştiu ce netrebnic şofer a stropit-o pleoscăindu-şi SUV-ul într-o baltă, şi trage cu putere un copil după ea - nu, nu e ţigancă, asta e culmea! - iar eu rămân crucit cât de jos poate să decadă o femeie isterizată de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Un alt şofer vrea să se vâre mai în faţă şi calcă acceleraţia doar-doar îl va putea împiedica pe cel de lângă el să-i treacă înainte, claxonând cu disperarea celui care a murit electrocutat pe instrument. E acesta spiritul Crăciunului? În fine, în învălmăşeala din magazin, "hiene" adaptate la prinsul prăzii, graţie comunicării în haită: "Du-te şi ia o sticlă. Două. Hai, că se bagă ăştia!" sau "Lasă-mă, fată (nevastă-sa, presupun!), eşti nebună? Mai avem destule!" (ce vor fi fost alea!). În sminteala din jur, nu-mi dau seama când mă prinde şi pe mine iureşul. Fac slalom, împingând căruciorul cu produse pe culoarul principal, şi, din neatenţie, ies în faţa unuia. "Vă rog, poftiţi!" şi îmi face semn curtenitor să trec. Mă trezesc ca dintr-un coşmar. Ce caută ăsta aici? Din ce lume vine? L-aş strânge în braţe şi i-aş spune, sincer, că aş bea o bere în cinstea lui. E singura clipă de normalitate pe care o identific în comportamentul semenilor mei în ajunul acestui Crăciun. Şi abia dacă am timp să-i răspund. Trec mai departe, ca şi cum nu aş fi observat. Dacă, în alt colţ al Capitalei, scrie şi el pe blog, va spune acelaşi lucru despre mine. Un nebun la cumpărături şi zău că ar avea dreptate! Este acesta spiritul Crăciunului? Nu. E nebunia sărbătorilor la români. O stare de disperare soră cu ţicneala isterică, o încrâncenare tembelă care îl transformă pe cel de lângă tine într-o potenţială victimă/agresor, înainte de a se fi dovedit ca atare.
Doar bucuria bradului împodobit mă calmează. Aşa plin cu globuleţe şi tot felul de şnururi decorative, cu instalaţia electrică în priză, bradul exprimă, în felul lui unic, ceea ce tot mai puţini dintre noi mai suntem în stare să oferim.
Iertaţi-mă că nu dau sms. Ca nu răspund la altele. Aş vrea să arunc telefonul mobil şi să schimb ziua din calendar, 24/25 decembrie cu 3, 4 sau 5 ianuarie. Cu orice zi obişnuită. Şi să mă bucur de bradul meu, chiar dacă sună egoist. Atât!

Poveste de Crăciun

Răsfoind documente de arhivă referitoare la cauze înaintate unor instanţe militare de judecată, în perioada interbelică, am întâlnit un caz care ilustrează, aproape cinematografic, spiritul Crăciunului.
Un soldat, care fusese condamnat pentru nerespectarea unor prevederi regulamentare, trebuia mutat dintr-un loc de detenţie în altul, aflate nu departe unul de celălalt, în miezul unei ierni aprige, într-o zonă vitregă, în care drumurile de acces cu greu ar fi putut fi identificate sub nămeţii care căpătaseră, sub forţa viscolului, forma unor dealuri în miniatură.
Ninsoarea se domolise şi responsabilii închisorii au decis că soldatul ar putea fi transferat, sub escortă. Misiunea i-a fost încredinţată unui vajnic subofiţer, om al locurilor, despre care se ştia că s-ar putea descurca, în aceste împrejurări, cu ochii închişi, găsind chiar şi locul unde mutul a înţărcat iapa, dacă era nevoie. În plus, orice şansă a soldatului, mai degrabă speriat de propriul statut de deţinut, de a fugi de sub escortă părea dinainte exclusă.
Dacă sătenii locurilor prin care treceau nu ar fi preferat căldura sobelor încinse, ar fi văzut două siluete negre care se întindeau pe câmpurile albe, una mai înaltă decât cealaltă, luptându-se cu nămeţii sub povara calabalâcului din spinare.
La un moment dat, angajându-se pe o scurtătură pe care o ştia, subofiţerul a căzut ca secerat la pământ. Soldatul nu a avut timp să-şi dea seama ce s-a întâmplat, dar a realizat că escorta nu mai era în spatele lui. Când s-a uitat înapoi, l-a zărit pe subofiţer încercând să se ridice, dar nu se putea ţine pe picioare. Pentru soldat, părea să fie momentul propice al libertăţii mult râvnite. Putea merge singur către cel mai apropiat sat şi, de acolo, i s-ar fi pierdut urma. Ajungea cu umilinţa detenţiei. Subofiţerul poate că l-ar fi împuşcat. Dar aşa, căzut, părea dintr-o dată neputincios. I-ar putea lua arma şi ar putea fugi. Oriunde, numai să scape. Îmi e greu să spun ce gânduri îi vor fi trecut prin cap soldatului, dar exclud varianta că mintea nu îi va fi zburat spre libertatea râvnită de orice deţinut. Subofiţerul l-ar fi putut împuşca, dar singur, în pustietatea albă, înconjurat de nămeţi cât casa, fără să se poată deplasa, ar fi sfârşit îngheţat.
Soldatul a ales cu totul altă variantă şi acesta este motivul pentru care, peste ani, am aflat de o minunată poveste de Crăciun. L-a luat în spinare pe subofiţer şi l-a transportat, mai bine de cinci kilometri, până la cel mai apropiat loc în care a reuşit să comunice autorităţilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Impresionat de fapta sa, ministrul apărării naţionale a cerut graţierea soldatului şi i s-a acordat acestuia un premiu consistent în bani.
În preajma Crăciunului din 1934, un soldat şi-a recâştigat libertatea printr-un gest onorabil, răsplătit frumos de autorităţile militare, iar un subofiţer s-a putut reîntoarce, uşor betegit, dar în viaţă, la familia sa. Nu-mi dă pace, de câte ori mă gândesc la această poveste, o întrebare simplă: câţi dintre noi ar fi făcut acelaşi gest?

România, ţara lui Caragiale şi patria tuturor manipulărilor

În noaptea alegerilor, m-am cam grăbit să postez pe blog, anunţând o necesară schimbare - mi se părea mie - pentru România.
La câteva zile distanţă, cu mintea ceva mai limpede, cred că este necesar să revin cu câteva precizări:
1. Felul în care autorităţile publice gestionează un scrutin (organizare, desfăşurare, analizarea contestaţiilor şi validare) este deplorabil. Este o situaţie fără precedent, care arată că România nu are ce căuta, la ora actuală, în UE sau în Europa (păcat că geografic, cel puţin, este de nedat afară!). Este ruşinos să aflăm, la peste patru luni de la desfăşurarea alegerilor europarlamentare, că mai bine de 13.000 de indivizi au votat de mai multe ori şi încă nu au fost pedepsiţi!
2. România e scindată, practic, în două părţi: m-ar fi mirat să fie altfel!
3. O alianţă puternică, reunind PSD, PNL, UDMR, minorităţile naţionale, care nu a reuşit să surclaseze detaşat un singur personaj - fie acela şi preşedintele ţării - pentru a nu se crampona de 100-150.000 de voturi (furate, manipulate sau cumpărate!), nu merită să guverneze România.
4. Orice partid politic din această ţară, care crede că poate câştiga voturi cu bani, produse şi alte promisiuni nu este vinovat. Vinovaţii sunt cei care se vând pentru avantajele amintite. La aşa preţ, aşa indivizi!
5. Trebuie începută o campanie serioasă şi decisivă prin care orice cetăţean român care nu dovedeşte că a locuit în România cu cel puţin trei ani înaintea unui scrutin să nu mai aibă drept de vot. Ei pot alege ce vor ei, dar nu preşedintele României, deputaţii şi senatorii, primarii şi consiliile locale din România. Trebuie să învăţăm odată că a fi cetăţean înseamnă şi limitări, nu numai drepturi, chiar dacă e vorba de vot, aşa universal şi egal cum o fi el.
6. Prezenţa lui Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, în locurile arondate PD-L-ului, la ultima dezbatere publică dintre candidaţii Mircea Geoană şi Traian Băsescu, m-a uluit şi mâhnit. Ce treabă are primarul Chişinăului cu susţinerea unui candidat politic din România îmi e greu să înţeleg. Ca o consecinţă a celor de mai sus şi de la punctul 5, trebuie să li se INTERZICĂ cetăţenilor Republicii Moldova, care au şi cetăţenie română, să mai voteze la alegererile desfăşurate în România, potrivit aceluiaşi principiu: nu locuiţi în România, LĂSAŢI-NE!
Moldovenii de dincolo de Prut, care au ales să fie conduşi OPT ANI de un Partid Comunist, declarat ca atare, la mai bine de zece ani de la căderea URSS, patria comunismului, ar trebui să aibă bun simţ şi să nu ne dea lecţii de democraţie şi vot cetăţenesc. Cu aceste alegeri, începând din 2009, basarabenii trebuie ajutaţi să rămână la ei acasă, cetăţeni ai Republicii Moldova. Iar dacă va fi să ne întâlnim în UE, cum crede Chirtoacă, fie... Dar nu ca cetăţeni români, ci români şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Atât.
7. Iluziile se plătesc. Şi fiindcă nu avem cultură civică, spirit critic şi conştiinţă colectivă, românii vor găsi tot individual calea spre lumină. Dar ţara în care trăiesc va fi fost demult distrusă. E ceva să ai vilă sau casă, maşină şi serviciu într-o ţară coruptă, murdară, fără şosele civilizate,cu administraţie ineficientă şi şpăgară. Şi să continui să crezi că nu e nicio problemă, că nu trebuie schimbat nimic! Cine crede că mizeria din jur nu-l atinge, se înşeală... Când va fi peste tot, va fi de neoprit!
E suficient să ne amintim cum vede Traian Băsescu presupusa sa victorie: "Un fleac. I-am ciuruit". Vi l-aţi imagina pe George W. Bush, în 2000, în contextul scandalului renumărării voturilor în Florida, aşa plin de "bushisme" cum l-a prezentat mass media ulterior, incompetent şi chiar iresponsabil, spunând, referindu-se la cei care îl preferaseră pe Al Gore: "I-am ciuruit!"? Traian Băsescu poate. Dar "ciuruită" e, de fapt, democraţia românească. Atâta câtă e. Dacă e.

Noi vrem respect?

O agresivă şi agasantă campanie mediatică acoperă, din când în când, imaginile difuzate de postul de televiziune „Realitatea”, oferind spre memorare cu de-a sila un slogan – „Noi vrem respect” – care s-ar dori să ne facă viaţa ceva mai bună, de mâine dacă se poate, în măsura în care ar fi conştientizat de toţi cei care, ascultându-l şi privindu-l, ar încerca să se comporte în spiritul invocat.
Nu ştiu exact a cui a fost ideea de a iniţia o asemenea campanie şi nici autorul formulei ca atare. Până la urmă, acest aspect mă interesează mai puţin aici. Dar ideea de a cere respect m-a nedumerit încă de la primele imagini oferite de postul de televiziune amintit. Convingerea care trebuie să fi stat la baza campaniei este aceea că respectul – altminteri tot mai greu de definit în România – a ajuns să fie ceva cu totul rar sau deloc de găsit ori, mai grav, că îşi va fi dat obştescul sfârşit, motiv pentru care se impune să trecem iute la cercetarea condiţiilor în care s-au petrecut faptele şi să clamăm cu temeinicie vocală revigorarea şi... cerşirea acestuia.
Fiindcă, de fapt, despre asta e vorba. Despre un fel de cerşeală. Eu ştiam că respectul se impune, nu se cere, aşa am fost învăţat odată, şi că ajungi să fii respectat numai dacă ştii să-i respecţi pe ceilalţi din jurul tău. Nu poţi să vii şi să ceri respect numai fiindcă te-a blagoslovit Dumnezeu cu o poziţie socială suspusă sau cine ştie ce potentat al zilei cu una administrativă importantă, fiindcă tocmai ai achiziţionat o carte rară sau o maşină scumpă ori că blonda de lângă tine are nurii mai la vedere în cluburile de fiţe prin care îţi faci veacul, construind nimic din nimic.
Că respectul se impune o dovedesc multe momente din istoria noastră, aşa încât îmi este greu să cred că lucrurile ar putea sta altcumva. La 24 ianuarie 1859, românii nu au cerut respect, ci l-au impus marilor puteri care s-au văzut nevoite să accepte înţeleapta acţiune românească săvârşită la Bucureşti; actele Unirii din 1918, proclamate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au arătat lumii voinţa românilor care şi-au impus astfel dreptul legitim de a trăi în graniţele aceluiaşi stat, după cum, în decembrie 1989, era imposibil să crezi că poţi „cere” respect unui regim politic falimentar, care stătea să se prăbuşească, tocmai pentru că, aşa cum a ignorat ani la rând orice urmă de respect faţă de cetăţean, era foarte greu de presupus că va redescoperi, pe vreun neaşteptat drum al Damascului, ceea ce nesocotise cu superbie atâta vreme.
Însă ceea ce mă îngrijorează mai mult este că, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, este nevoie de o campanie mediatică, fie şi în această formă strâmbă, în măsură să ne reamintească tuturor ceva ce se pare că am uitat de atunci şi până astăzi, în deplină libertate asumată: că avem nevoie de respect.
Numai că „a-l cere” este o iluzie. Şi nu ne foloseşte la nimic..

Vaccinul deziluziilor

Când văd cum se deschide robinetul laudelor şi aplauzelor fără măsură, inundându-ne cu ditirambi şi zgomote de scenă, îndată ce căpătăm vreo recunoaştere internaţională a unui produs cultural-artistic sau a unei performanţe sportive, care se materializează într-un premiu cu oarecare notorietate, mă întreb ce orb al găinilor, ce neputinţă a construirii unei scări valorice fireşti ne împiedică să vedem ceea ce alţii văd şi ştiu să aprecieze. Poate că Cioran nu are întru totul dreptate atunci când, în vehemenţa contestării sale, vorbeşte despre România ca spaţiu al ratării, dar este sigur că ne comportăm, în raport cu recunoaşterile internaţionale, cu un acut complex de inferioritate din care ieşim, salvator, prin reprezentanţi, lăsând deoparte, pentru o clipă, frustrările de toate felurile acumulate în timp.
Când anunţul privind decernarea premiului Nobel pentru literatură din acest an scriitoarei Herta Müller (plecată din România în 1987 şi stabilită în Germania) a făcut înconjurul lumii, în ţară s-a iscat o forfotă voioasă a declaraţiilor şi a opiniilor de conjunctură, cea mai bizară – taxată cu iuţeală drept uşor ipocrită – fiind a criticului literar Nicolae Manolescu, cel care, după ce o ignorase cu desăvârşire pe scriitoarea germană de origine română, în celebra sa Istorie critică a literaturii române, recent apărută, constata acum că e vorba de un „premiu meritat de o scriitoare valoroasă”, „onorant pentru literatura română” (!).
Se uită însă prea uşor că întotdeauna de acum încolo în dreptul Hertei Müller va scrie mereu „Germania”, întocmai ca în cazul lui Günter Grass, că ea nu a fost niciodată propusă de România pentru această distincţie, şi că literatura română are în mod ciudat neşansa de a fi intrat pentru prima dată pe lista Nobelurilor pentru literatură cu o scriitoare aproape necunoscută în România, obişnuită să scrie mai degrabă în limba germană decât în limba română, în vreme ce scriitori români mari vor lipsi perpetuu din această enumerare care se bucură încă de notorietate, în pofida subiectivismului amestecat cu interese de felurite extracţii de care a fost acuzată, în repetate rânduri, Academia suedeză.
Noi avem un fel de a privi astfel de evenimente într-o manieră maniheistă pură, fără complicaţii inutile generate de analiza costisitoare şi detaşată. Fie le întâmpinăm cu o frenezie care pare să vindece orgoliul naţional, îndelung pălmuit şi umilit, fie le ignorăm, cu o suverană detaşare, doar pentru că avem de dat socoteală pentru cecitatea noastră strigătoare la cer.
Şi într-un caz, şi în altul, vădim o neobişnuită inadecvare la normalitatea şi firescul receptării unui autor, a unui produs cultural-artistic, a unei investiţii, a unei realizări de orice fel.
Fiindcă am luat de multe ori iluziile noastre drept certitudini şi ne-am păcălit că spiritul critic ne aduce deservicii şi deznădejdi, ignorându-l.

„Călătoria lui Gruber” – între adevăr şi ficţiune

Noul film al lui Radu Gabrea – Călătoria lui Gruber – face o incursiune într-o perioadă tragică din istoria românilor, intens dezbătută mai ales după decembrie 1989, nu întotdeauna însă cu detaşarea necesară. Este foarte dificil, desigur, să discuţi despre un film artistic care se presupune că încorporează o viziune foarte personală a unui regizor sau a unui scenarist (în acest caz particular este vorba de doi scenarişti) asupra unei poveşti construite cinematografic, dar atunci când această realizare are ambiţia de a reconstitui un anume moment istoric, controversat şi încă insuficient analizat şi receptat de istoriografia românească, cred că istoricului îi este îngăduit să-şi exprime un punct de vedere.
Pe scurt, Radu Gabrea pleacă de la relatarea scriitorului italian Curzio Malaparte – pe de-a întregul discutabilă, consemnată în romanul „Kaputt” – care s-ar fi aflat în Iaşi, în ultimele zile ale lunii iunie 1941, în perioada masacrelor săvârşite împotriva evreilor din oraş şi a deportării acestora în aşa-numitele „trenuri ale morţii”.
Relatările lui Malaparte din „Kaputt” au fost puse sub semnul întrebării încă de la apariţia romanului, în 1944, iar Mihai Dim. Sturdza, într-o Addenda la ediţia în limba română – apărută la Editura Univers, în 1999, în traducerea lui Eugen Uricaru (citările ulterioare se referă la această ediţie) – prezintă un tablou sugestiv al „incorectitudinilor deontologice” semnalate de numeroşi autori, de-a lungul timpului, în „Kaputt” şi în celelalte romane „autobiografice” ale lui Malaparte (p. 310). Dar Mihai Sturdza arată, printre altele, că scena în care bunica sa, prinţesa Sturdza, înfăţişată de scriitorul italian la braţul soţului ei, „orgolios şi distrat (...), un bărbat încă tânăr, înalt, slab, roşcovan, îmbrăcat în alb, cu fruntea umbrită de borul unei pălării de fetru gri” (p. 82), este cu neputinţă să se fi petrecut, pentru simplul motiv că bunicul său nu mai putea fi văzut prin Iaşi, întrucât „murise în Franţa cu câteva luni mai înainte de venirea lui Malaparte în capitala Moldovei” (p. 309). Autorul romanului „Kaputt” descrie o scenă în care prinţesa Sturdza, ieşită cu trăsura la „cumpărături”, în chiar zilele pogromului din Iaşi (ceea ce este puţin probabil, căci e greu de înţeles cum te poţi plimba în caleaşcă într-un oraş cuprins de împuşcături, în vreme ce prăvăliile evreilor sunt deschise!), îl sileşte pe un negustor evreu, „îmbiat” cu biciul de vizitiu – un scopit pe nume Grigori – să-i ofere un pachet de ceai pe care nefericitul comerciant tocmai i-l dăduse lui Malaparte. Negustorul, cu o privire rugătoare, smulge pachetul din mâna scriitorului italian – care se dovedeşte extrem de îngăduitor din acest punct de vedere, parcă familiarizat cu „apucăturile” prinţesei moldave în materie de târguieli – şi îl oferă vizitiului aprigei domniţe. Or, Mihai Sturdza susţine, pe bună dreptate înclin să cred, că „prinţesele de atunci, câte vor mai fi fost, se bucurau de privilegiul de a nu fi obligate nici să gătească, nici să facă piaţa” (p. 309), mai cu seamă că însăşi guvernantei, o nemţoaică, Elsa – spune Sturdza –, i se părea sub demnitatea ei să se ducă după cumpărături. Nepotul prinţesei pe care Malaparte pretinde că a întâlnit-o în Iaşi în asemenea împrejurări scrie că nu crede ca aceasta să se fi gândit „măcar o dată în viaţa ei să plece la târguieli” (p. 309) şi conchide: „După cum nu a asistat la luptele de pe frontul sovietic, pe care le-a povestit cu de-amănuntul în corespondenţele sale «din Rusia», tot aşa Malaparte nu a fost martorul «ocular» al faptelor relatate de el despre Iaşi, pe unde a trecut, dar după ce progromul avusese loc, dându-i prilej să-l descrie când într-un fel, când într-altul, după cum bătea vântul politicii pe care dorea să o slujească” (p. 310).
Însă regizorul Radu Gabrea a mărturisit lui Alex. Leo Şerban, într-un interviu publicat în „Dilema veche”, dificultăţile întâmpinate în obţinerea drepturilor de autor pentru realizarea unui film care să urmărească firul epic al romanului „Kaputt”, aşa încât a încredinţat scenariul unor tineri – Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu –, care au construit o realitate paralelă, menţinând personajul central – scriitorul italian Curzio Malaparte, interpretat de Florin Piersic jr., ajuns în Iaşi în căutarea unui medic evreu, renumit alergolog, Josef Gruber. O poveste care se doreşte a fi una credibilă, ţesută de cei doi scenarişti pe fundalul evenimentelor petrecute în Iaşi în ultimele zile din iunie 1941.
O voi spune încă de la început: tragedia evreilor din Iaşi, în iunie 1941, este una despre care trebuie să vorbim şi, indiferent de numărul morţilor (12 – 13.000, cifră „împrumutată” de Gabrea pentru tabloul final al filmului, deşi sunt studii serioase care arată că abia jumătate ar putea fi documentată, fie ucişi în Iaşi, fie decedaţi în „trenurile morţii”), rămâne de explicat şi înţeles modul în care s-a putut produce acest dezastru, în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”.
Cei doi scenarişti păcătuiesc însă inadmisibil prin documentarea sumară (ca să fiu elegant, fiindcă unele scene sunt cu totul neverosimile) şi, pe alocuri, complet tendenţioasă, care a determinat, în cele din urmă, conturarea unei pretinse „realităţi”, care nu are nimic de a face cu adevărul istoric, dar care va oferi nesperată muniţie naţionaliştilor verzi şi antisemiţilor. Am rămas surprins, de asemenea, atunci când, citind un interviu acordat de actorul Florin Piersic jr. Agenţiei Mediafax (la 26 august 2009, cu puţin înaintea lansării filmului pe ecranele din România), acesta a declarat, senin, că, „la capitolul documentare, am mers pe mâna regizorului, i-am ascultat poveştile şi am reţinut ce era important”, mai complicată dovedindu-se utilizarea cu naturaleţe a limbilor germană şi italiană (măcar Florin Piersic jr. s-a străduit, însă italiana consulului Guido Sartori, interpretat de Alexandru Bindea, este uşor ridicolă!). E greu de spus, aşadar, dacă Florin Piersic jr. va fi citit măcar romanul lui Malaparte, „Kaputt”.
Este foarte adevărat că, încă de la începutul lunii iunie 1941, autorităţile militare informau asupra pericolului pe care l-ar reprezenta pentru siguranţa statului român numărul mare de evrei din apropierea Prutului (devenit frontieră cu URSS, după ocuparea Basarabiei în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940), ca urmare a simpatiei pe care aceştia ar nutri-o faţă de Uniunea Sovietică şi a posibilităţii de grupare activă a lor împotriva trupelor şi a populaţiei româneşti în eventualitatea unui război cu URSS. În plus, se considera că ei reprezintă mediul favorit din care NKVD-ul şi-ar putea recruta agenţii informatori. În consecinţă, în preziua declanşării războiul împotriva URSS, generalul Ion Antonescu a cerut deportarea evreilor valizi, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, aflaţi în zona cuprinsă între Siret şi Prut, iar la 27 iunie 1941, i-a cerut comandantului garnizoanei Iaşi, colonelul Constantin Lupu, evacuarea evreilor din oraş, urmând ca persoanele care se opun cu arme de foc să fie executate după o instrucţie sumară.
În Iaşi s-a creat o adevărată psihoză, poliţia fiind intens solicitată prin rapoarte care reclamau că evreii semnalizează aviaţiei sovietice, că ascund agenţi diversionişti şi ţin adunări suspecte. Pe fundalul acestei psihoze şi în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”, unii militari, însoţiţi de civili (care s-au dovedit, în cercetările ulterioare, ca fiind foşti legionari sau simpli borfaşi) au pătruns în casele evreilor unde au ucis şi devastat. Asupra unor coloane de militari s-a executat foc din casele în care se presupunea că locuiesc evrei (ancheta finală a stabilit inclusiv simulări ale focului!) şi, potrivit raportului colonelului Captaru, prefectul judeţului Iaşi, în noaptea de 28/29 iunie 1941, „s-au tras focuri de armă de indivizi rămaşi necunoscuţi, din diferite cartiere ale oraşului”. Peste 3.000 de oameni, în majoritate evrei, au fost arestaţi de patrule germane şi duşi la chestura poliţiei (potrivit raportului colonelului Captaru, din 29 iunie 1941), cei mai mulţi fiind ucişi ca urmare a tirului executat în trei rânduri de o unitate germană (declaraţia chestorului poliţiei Iaşi, Gh. V. Leahu, la 2 iulie 1941).
Comandantul Divizei 14 Infanterie, generalul Gh. Stavrescu, cel căruia i se ceruse de colonelul Captaru să solicite Comandamentului german retragerea patrulelor militare germane, a emis, la 30 iunie 1941, un ordin în care arăta că ostaşii care, părăsind unităţile, „s-au dedat la arestări, jafuri şi chiar masacrarea populaţiei evreieşti”, vor fi deferiţi Curţii Marţiale „spre a fi judecaţi şi sancţionaţi imediat”. El mai preciza că este nevoie să li se explice ostaşilor că misiunea lor de luptători este „de a distruge inamicul din faţă şi nu aceea de a se deda la devastări sau terorizări”.
Ceea ce mi s-a părut însă de neacceptat în filmul lui Radu Gabrea este tocmai inocentarea militarilor germani, care au avut controlul asupra Iaşilor, după începerea Operaţiunii „Barbarossa”, şi care sunt responsabili, în egală măsură, de masacrele de la chestura poliţiei (în film fiind doar sugerate, însă neexplicate, lăsându-se să se subînţeleagă vinovăţia exclusivă a administraţiei militare româneşti). Mai mult, colonelul Freitag, un fel de responsabil militar german în Iaşi, este înfăţişat ca fiind excedat de atrocităţile comise de militarii români, pe care îi tratează cu o evidentă superioritate, dar se dovedeşte extrem de înţelegător faţă de nevoile medicale ale lui Curzio Malaparte, preocupat să-şi găsească medicul alergolog, chiar dacă acesta este un evreu intrat deja în malaxorul deportărilor! Câtă omenie, am putea exclama, entuziasmaţi de puritatea trăirilor ofiţerului german!
Departe de a fi felicitat pe un colonel pentru zelul său în „înghesuirea” evreilor în „trenurile morţii”, aşa cum apare, la un moment dat, în film, generalul Ion Antonescu a emis un ordin, la 4 iulie 1941, în care, deşi relua termenii politicii antisemite, arăta că „dezordinile” petrecute la Iaşi (era cam eufemistic spus „dezordini”, fiindcă fusese vorba de crime oribile!) „au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. (...) Ruşinea este şi mai mare când soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi, de mai multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare. (...) Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire – spunea Antonescu – orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin”. Şi, cu un ochi spre posteritate, continuă: „Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis”.
Am fost surprins, pe de altă parte, în filmul lui Gabrea, de atitudinea caricaturală pe care acesta o construieşte militarului român. Este, aici, un amalgam de soldaţi imbecili şi îndărătnici, caporali care vorbesc o germană fluentă (greu de crezut!), ofiţeri-marionetă cu grade importante (apare, la un moment dat, şi un locotenent, pe post de dactilograf-uşier într-un comandament, care poartă insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, ceea ce este imposibil, fapt ce trădează lipsa unui consultant de specialitate, în detrimentul veridicităţii filmului!) care fac sluj în faţa unui oarecare colonel german (Freitag), regizorul străduindu-se să portretizeze, prin ei, ticăloşia însăşi, în tuşe mult prea groase, cazonismul stupid, dar şi oportunismul de care e atinsă inevitabil administraţia în această parte a Balcanilor. Omne nimium nocet (ce-i prea mult strică), spuneau latinii! Gabrea înfăţişează însă instituţia militară cu gândul mai degrabă la armata sovietizată postbelică decât la armata regală intrată în războiul mondial de partea Germaniei naziste pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
De asemenea, scena în care recepţionerul de la hotelul unde Curzio Malaparte urmează să fie cazat îi cere oaspetelui să-şi exprime dorinţa de a primi o cameră, fie cu vedere spre curte, fie spre piaţa oraşului, unde s-ar afla spânzuraţi evrei (nu a existat aşa ceva în Iaşi, în iunie 1941!), mi s-a părut absolut grotescă, revoltătoare şi tendenţioasă, care îi descalifică definitiv pe cei doi scenarişti.
În opinia mea, Radu Gabrea a făcut un film tezist, corect politic şi, aş spune, departe de adevărul istoric, construit pe o tragedie reală care ar fi meritat o cu totul altă abordare pentru evocarea onestă a ororilor prigoanei împotriva evreilor în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Bucureşti – 550

Dincolo de faptul că e o destinaţie turistică pe care mulţi şi-o propun pentru concedii, Italia mi-a oferit întotdeauna câteva lecţii de neuitat, prima şi cea mai importantă fiind legată de autenticul respect faţă de trecut.
Sigur, când deschizi ferestrele casei tale din Roma sau Milano, dacă ai ocazia să locuieşti în apropierea sau chiar în centrul unuia dintre cele două oraşe, te invadează sute sau mii de ani de istorie care vor fi lăsat urme adânci într-o piatră sau o coloană parţial distrusă pentru care s-a găsit posibilitatea unei protecţii speciale sau a iluminării feerice. În Milano, ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei, cum s-a întâmplat la noi! Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşelor istorice de azi, savoarea trecutului nealterat al urbei de odinioară.
Bucureştii sărbătoresc, la 20 septembrie, 550 de ani de la atestarea documentară, în vremea domnitorului Vlad Ţepeş. Nu e nici mult, nici puţin. Dar ca unul născut şi crescut în Bucureşti, am o stranie senzaţie a zădărniciei când vine vorba despre atitudinea bucureştenilor faţă de un trecut ce pare să nu le aparţină. Nu-mi imaginez că tramvaiele oraşului ar putea păstra intacte steme şi simboluri heraldice de altădată sau că unele garnituri, menţinându-şi şarmul patinei timpului, ar putea transporta călători în condiţii de confort mai apropiate de logica mileniului al 3-lea decât de aceea a veacului trecut.
Dar treceţi pe unele străzi din Bucureşti şi veţi vedea cum plăcile comemorative – cele mai multe din marmură, este adevărat – sunt urâte, înnegrite de vreme, mâzgălite şi prost gravate. Casa din Bucureşti în care a locuit Anton Pann este în paragină, dar sărbătorim cu fast Ziua Imnului Naţional. La fiecare 24 ianuarie ne amintim cu evlavie – îmi place să cred că este lipsită de ipocrizie – de înţeleapta decizie de a instala pe tronul Ţării Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, dar locul în care a fost luată această hotărâre, într-o clădire din centrul istoric, nu are nimic de a face cu ideea de recompunere a trecutului prin demersuri muzeistice sau comemorative. Este o casă veche ce stă să se prăbuşească, are ferestrele acoperite cu panouri cenuşii de fier, dar, nu-i aşa?, anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor...
550 de ani? Da. Cu simboluri în suferinţă şi contemporani grăbiţi fără memorie.