Erată la un manual de liceu

Am postat, cu ceva vreme în urmă, câteva gânduri despre manualul de istorie a comunismului din România. Un "anonim" s-a ivit din neantul lumii virtuale pentru a-mi explica incapacitatea de a analiza o astfel de iniţiativă printr-o stranie şi de neînţeles asociere cu statutul de părinte.
Revin, acum, pe larg, cu câteva observaţii asupra manualului atât de lăudat (inutil şi, aş spune, neîntemeiat!). O abordare critică, plină de substanţă, referitoare la acelaşi manual, veţi găsi şi pe site-ul revistei "Lumea credinţei" (http://www.lumea-credintei.ro/sct_3/st_243/un_manual_de_istorie_a_comunismului_pune_la_zid_biserica_ortodoxa_romana_-_o_replica_de_george_enache.htm), semnată de George Enache. Textul de mai jos a fost publicat în revista "Historia"/noiembrie 2008.

Una dintre recomandările Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în „Raportul final” întocmit în anul 2006, era aceea de a fi realizat un manual „despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un loc important, care să fie predat în învăţământul mediu”. Aceeaşi teză, dinainte stabilită pentru viitorul manual, se regăsea, de asemenea, în solicitarea revizuirii manualelor şcolare şi în stabilirea necesităţii de a introduce, în programele de învăţământ, a unui „curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”.
Este ceea ce, doi ani mai târziu, a reuşit să realizeze un colectiv de specialişti (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa şi Sorin Andreescu, înşiruiţi, aici, în ordinea impusă pe coperta şi pagina de titlu ale manualului), sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), prin publicarea şi introducerea în programa de învăţământ a unui manual intitulat „O istorie a comunismului din România” (Editura Polirom, 2008), care va reprezenta suportul didactic pentru profesorii ce vor alege să predea cursul opţional cu acelaşi titlu elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a.
Nu discut, aici, utilitatea manualului – de care, presupun, nu se îndoieşte nimeni! – dar nu pot să nu observ că acesta apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, în vreme ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, continuă să fie greu accesibile. De asemenea, constat că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Însă liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Potrivit detaliilor furnizate de înşişi autorii manualului, într-un interviu realizat de Armand Goşu pentru revista „22” (nr. 967, 16-21 septembrie 2008), este posibil ca, din anul 2009, aproximativ 100 de profesori să opteze pentru acest curs, deocamdată fiind instruiţi de specialiştii IICCR numai 30. În România sunt însă peste 11.000 de profesori de istorie şi cei de la IICCR recunosc că este practic imposibil să-şi asume rolul de a forma aceşti dascăli într-un interval de timp atât de scurt. Însă mă tem că „ghizii” autorizaţi ai elevilor, profesorii, vor fi, cu toate eforturile de instruire depuse de IICCR, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am cumpărat plin de optimism manualul, câştigat, într-o mare măsură, şi de aprecierile elogioase din presă, care au însoţit lansarea acestuia.
Am fost interesat de felul în care a fost reflectată instaurarea regimului comunist în România şi m-am oprit, pentru început, asupra capitolului al 2-lea, intitulat „Preluarea puterii (1944-1947)”. Dacă voi susţine că am fost cuprins, după citirea acestuia, de o cruntă dezamăgire şi de o amarnică deziluzie, mă veţi înţelege, sper, că fac loc aici doar unor eufemisme.
Fiindcă ce poate fi mai grav, într-un manual de liceu, decât greşelile inadmisibile care îi induc în eroare pe elevi, siliţi, astfel, să reproducă informaţii false? În subcapitolul „2.3. Regimul politic”, Andrei Muraru consideră, discutând despre încercarea de a introduce în guvernul Petru Groza, în urma „grevei regale”, a unor reprezentanţi ai partidelor istorice, PNŢ şi PNL, că celebra Conferinţă de la Ialta a avut loc în februarie 1946 (!), fiind ulterioară, potrivit autorului, conferinţei miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii de la Moscova, din decembrie 1945, şi, mai mult, socotind-o „responsabilă” de remanierea guvernului Groza! (p. 33). Elevul va fi complet bulversat, citind această lecţie, după ce, la început, va fi aflat că, „în 1945” (e chiar aşa de greu să oferim o dată precisă?), Vâşinski i-ar fi spus regelui Mihai „Ialta sunt eu!”. De asemenea, autorul crede că, în România, a avut loc, în anii 1945-1947, „o lentă lovitură de stat” (este, probabil, o nouă şi interesantă concepţie asupra ideii de lovitură de stat, când, în fapt, impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, poate fi socotită o lovitură de stat!, p. 33) şi că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, „lideri comunişti marcanţi”, au fost cooptaţi în guvernul Petru Groza, cei doi fiind prezenţi însă şi în cabinetul anterior, al generalului Rădescu, primul în calitate de ministru al Justiţiei (Pătrăşcanu a ocupat acest post, de altfel, îndată după 23 august 1944!) şi cel de al doilea ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Tot Andrei Muraru consideră că Acordul de procentaj a avut loc la Moscova, în octombrie 1945 (nu în 1944, aşa cum ar fi fost corect!, p. 25), fiind o înţelegere între „anglo-americani” (!), în timp ce noi ştiam că este o înţelegere între Stalin şi Churchill (şi face trimitere, pentru elevi, la memoriile lui Cordel Hull, în Sursa 16, în locul memoriilor lui Churchill, aşa cum ar fi fost firesc!), scrie incorect când „Democrat”, când „Democratic”, referindu-se la Blocul Naţional Democratic şi Frontul Naţional Democrat (inversând, de fapt, ultimii doi termeni), dar cel mai grav mi se pare a fi faptul că autorul se contrazice pe el însuşi atunci când consideră, pe de o parte, cu o naturaleţe care te îngheaţă, că actul de la 23 august 1944 „a marcat şi începutul instaurării dictaturii comuniste” (ceea ce arată, în consecinţă, că însuşi regele ar fi fost la originea instaurării acesteia!, p. 24), iar, pe de altă parte, câteva pagini mai încolo, în cuprinsul aceleiaşi lecţii, că „România a redevenit, la 23 august 1944, o ţară democratică”! (p. 29) Nu ar fi bine să vă hotărâţi, măcar de dragul elevilor, d-le Muraru? În fine, tot în aceeaşi lecţie, se consideră că „timp de peste patru decenii” 23 august a fost Ziua Naţională a României, fiind sărbătorită ca „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antimperialistă” (p. 24), ceea ce este fals. Pentru a afla avatarurile acestei sărbători şi diversele denumiri sub care a fost celebrată în timpul regimului comunist, îi recomand d-lui Muraru lucrarea acad. Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial (1939-1945) ”, pe care, de altfel, o utilizează la surse, citând-o, dar necitind-o.
Dar sunt, din nefericire, multe alte greşeli, interpretări eronate, ocultări ale adevărului istoric şi confuzii: liderii bolşevici nu le-au impus numai socialiştilor români acceptarea celor 21 de condiţii pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, ci tuturor partidelor socialiste, care, astfel, deveneau, toate, secţii ale Cominternului (p. 17); bombardamentele asupra României, până în august 1944, nu sunt doar americane, ci anglo-americane (p. 29); nu se suflă o vorbă despre faptul că Parlamentul ales prin fraudă, în noiembrie 1946, a fost deschis de regele Mihai I (elevii au dreptul să ştie acest lucru, indiferent de motivele care l-au determinat pe monarh să procedeze astfel!, p. 33); numele unui bine cunoscut istoric, Ioan Scurtu, apare, în câteva surse, „Ion” Scurtu (p. 85); este oferit, ca sursă electronică, în repetate rânduri, un site care nu există, www.wikipedia.ro (deşi Mihai Stamatescu, unul dintre autori, e foarte încântat, în interviul din revista „22”, că îi trimite „pe copii” la „diverse site-uri”), în condiţiile în care chiar şi indicarea corectă a sursei – enciclopedia electronică Wikipedia, cu varianta sa în limba română – este discutabilă!; site-urile www.romanialibera.ro şi www.itcnet.ro/history aparţin unor publicaţii (cotidianul „România liberă” şi revista „Magazin istoric”) care, aşa cum sunt prezentate, nu-l conduc pe elev către informaţiile utilizate ca sursă istorică, fiind o nefericită ilustrare mai degrabă a felului în care nu trebuie citată o sursă electronică (p. 143); acelaşi lucru în cazul site-urilor ziarelor „Jurnalul naţional” şi „Adevărul” (p. 146), autorul/autorii afirmaţiilor şi locul în care pot fi găsite citatele selectate fiind greu de identificat; o ilustraţie care îi înfăţişează pe liderii militari ai Tratatului de la Varşovia oferă, ca legendă, fără a indica data, ideea unei reuniuni a acestora, când, de fapt, este vorba de participarea lor la manevrele militare din martie 1981 (p. 141); aşa-zisele instituţii represive sunt plasate într-o singură lecţie (pp. 58-60), fără necesarele diferenţieri, de la o perioadă la alta, în cadrul aceluiaşi regim politic (cu excepţia Securităţii); se apreciază că Virgil Trofin, Constantin Pârvulescu, Ion Iliescu şi Cornel Burtică pot fi aşezaţi alături, fiind „maziliţi” şi „retrogradaţi în urma încercărilor de a lua atitudine, în interiorul PCR”, ceea ce este incorect, din punctul meu de vedere, dacă ne gândim la atitudinea tranşantă a lui Constantin Pârvulescu, în 1979, când Nicolae Ceauşescu este contestat de acesta în plin Congres al XII-lea al PCR, ştiindu-se că nimeni nu a mai dat dovadă de o asemenea îndrăzneală în areopagul comunist!; în loc să fie utilizate, la surse istorice, şi fragmente din discursul lui Pârvulescu, elevii primesc doar o mostră din înţelepciunea post-factum a lui Cornel Burtică, încredinţată Rodicăi Chelaru!; în schimb, spre meritul autorilor, Paul Goma, unul dintre puţinii disidenţi români autentici, beneficiază de un amplu studiu de caz (pp. 158-159); în egală măsură, profesorilor le va fi greu, cred, să le explice elevilor disidenţa românească în anii ’70 şi ’80 , dacă în lecţia dedicată „spaţiului public” se scrie, cât se poate de limpede, că „reperele morale şi modelele au fost puţine în spaţiul public românesc în această perioadă”, „cele câteva repere culturale, etice şi estetice” fiind oferite, „în spaţiul privat al locuinţei”, doar de postul de radio „Europa liberă”! (p.132-133); multe dintre sursele indicate nu au nicio relevanţă pentru temele discutate şi sunt preferate citate din lucrări de interpretare (mai mult sau mai puţin acceptate sau... acceptabile!) în locul surselor documentare, care s-ar fi putut dovedi mult mai utile profesorilor şi elevilor în demersul didactic („La fel îl citim [azi] şi pe Miron Costin”, spune Mihai Stamatescu, în acelaşi interviu din revista „22”, uitând că Nicoleta Ionescu-Gură sau Cristina Liana Olteanu, de pildă, nu se încadrează, cu producţiile lor, în categoria „surselor istorice” amintite). La pagina 71, înaintea sursei 12 – un paragraf din cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Omul recent” – li se cere elevilor să explice „raţiunea economică şi juridică pentru care comunismul este considerat rău”. Lăsând la o parte faptul că li oferă elevilor, ab initio, o concluzie-teză („comunismul este rău”), aceştia vor avea surprinderea să constate că Patapievici (care apare, aici, drept Roman-Patapievici!), utilizând un citat dintr-un alt autor, economistul Walter E. Williams, nu discută nicăieri... comunismul, ci „socialismul”, care e, fireşte, „rău”, „boala socialistă” sau problema „elitei socialiste” şi a statului; de asemenea, la pagina 179 este oferit un paragraf dintr-o lucrare colectivă, fără a fi indicat autorul; lecţia referitoare la minorităţile naţionale nu oferă nicio ilustraţie pentru maghiari, deşi este cea mai importantă minoritate din România, iar rromii sunt prezentaţi printr-un „studiu de caz” care se întinde pe nu mai puţin de trei pagini, într-un „regal” de corectitudine politică!
În interviul la care m-am referit de mai multe ori în cuprinsul acestui articol, publicat de revista „22”, Dorin Dobrincu – după ce îşi exprimă speranţa că, fiind vorba de un „proiect pilot”, se va ţine seama de observaţiile specialiştilor, dacă aceştia vor oferi „opinii închegate” şi „argumente” – afirmă că, „pe ansamblu, nu vom avea chestiuni esenţiale de schimbat” în manualul de istorie a comunismului din România. Ar fi fost de preferat să fie aşa!
Mă tem însă că vor fi „chestiuni esenţiale” de schimbat! Şi încă repede, înainte de a apuca să intre pe mâna elevilor actuala ediţie tipărită!
Florin ŞPERLEA

Când călimara zboară

Au văzut recent lumina tiparului, îngrijite de soţia sa, Cecilia Ioniţă, memoriile fostului ministru al Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă (Însemnări, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008), cel care a ocupat acest post între anii 1966-1976.
Cei care se aşteaptă la dezvăluiri incendiare (în condiţiile în care Ion Ioniţă a fost socotit de Ceauşescu un potenţial pericol, fiind supravegheat cu atenţie ca urmare a deselor întrevederi cu Virgil Măgureanu şi generalul Nicolae Militaru) vor fi dezamăgiţi pentru că nu vor afla mai nimic din aceste însemnări pe care generalul Ioniţă nu le-a putut duce la bun sfârşit. Nu-mi dau seama care vor fi fost motivele pentru care soţia fostului general le-a ţinut ferite de ochii publicului o perioadă atât de lungă după decembrie 1989, tocmai pentru că acestea nu aduc (aşa cum m-aş fi aşteptat) informaţii inedite referitoare la implicarea lui Ion Ioniţă într-o posibilă acţiune de răsturnare a lui Nicolae Ceauşescu. Mărturiile referitoare la acest subiect, mai degrabă vagi, plasate într-o atmosferă ce aminteşte de ilegalitatea vechilor comunişti, sunt oferite într-o postfaţă de soţia generalului, Cecilia Ioniţă.
Dincole de amintirile din perioada premergătoare instaurării regimului comunist (nu lipsite de savoare!), mărturiile fostului ministru, activat cu gradul de locotenent în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA) în 1948, alături de Virgil Trofin, în calitate de instructor pentru tineret, sunt importante pentru cunoaşterea procesului de sovietizare a armatei române.
O întâmplare anume mi-a atras atenţia, care întregeşte un tablou pe care îl desprinsesem din studiul documentelor de arhivă. Noii ofiţeri, aduşi de Partidul Comunist în armată, aveau o cu totul altă reprezentare despre disciplina şi ierarhia militare, ceea ce îi transforma în personaje pitoreşti pentru cei provenind din vechea armată regală. Corneliu Mănescu, directorul Direcţiei Organizare din DSPA (şi viitorul ministru de Externe) nu era un personaj foarte popular, mai ales că printre atâţia analfabeţi (dar „elemente de nădejde”) pe care Partidul Comunist îi pricopsise cu grade în jurul său, în aparatul politic, el se simţea precum chiorul în ţara orbilor. Ioniţă şi Trofin munciseră mai multe săptămâni la un document prin care propuneau înfiinţarea organizaţiilor UTM în armată, dar Mănescu, după ce îi ţinuse la uşă vreo 20 de minute, le rupsese materialul în faţă, aruncându-l la gunoi! Drept răspuns la un asemenea afront, locotenentul Ioniţă, înfuriat, a luat o călimară de pe biroul colonelului Mănescu şi a aruncat-o în direcţia acestuia, numai prezenţa de spirit şi iuţeala reacţiei sale fiind responsabile de evitarea unui accident pe care Mănescu, în mod sigur, l-ar fi ţinut minte toată viaţa.
Salvat de Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale în acel moment, care se bucurase că „filfizonul” Mănescu trăsese o spaimă teribilă, Ion Ioniţă şi-a continuat cariera militară fără probleme.
Aş fi însă tare curios să ştiu în ce măsură ministrul Ion Ioniţă, la rândul său, ar fi fost dispus să tolereze zborul vreunei călimări în direcţia sa, aruncate poate de un alt locotenent, ale cărui „producţii” le-ar fi rupt cu detaşare chiar în faţa sa!

Când trecutul „contaminează”

Turistului care vizitează, la Roma, vestigiile Forumului roman, i se explică de ghizi binevoitori, cu lecţia învăţată, că multe dintre construcţiile pe care tocmai le admiră sunt realizate prin distrugerea vechilor edificii din perioada de glorie a Imperiului Roman (căci barbarilor care puseseră stăpânire pe fosta capitală a imperiului nu păreau să le spună mare lucru!), acesta fiind unul dintre motivele pentru care ai nevoie (cu excepţia Arcelor de Triumf ale lui Septimius Sever şi Constantin cel Mare) de o foarte bogată imaginaţie pentru a-ţi putea reprezenta în minte forma pe care o vor fi avut odată vechile aşezăminte romane.
Dar este foarte greu de crezut că un asemenea fenomen – fireşte, diferit în proporţii, dar asemănător în esenţă – se poate dovedi atât de contemporan încât să ne sperie cu totul. Şi, sincer să fiu, nu mă gândeam că ar trebui să scotocesc cu abilitate de arheolog prin moştenirea noastră romană pentru a descoperi că astfel de practici nu ne sunt cu totul străine.
Mausoleul de la Mărăşti, construit după proiectul arhitectului Pandele Şerbănescu, a fost realizat în perioada interbelică pe o suprafaţă de 1000 m2, pentru cinstirea celor care şi-au pierdut viaţa în eroicele înfruntări de la Mărăşti. Porţile de la intrarea în incinta mausoleului erau străjuite de doi vulturi uriaşi, cu aripile larg întinse, simbolizând curajul şi bărbăţia celor care s-au luptat în 1917 pe aceste locuri.
Dornici să se contamineze, prin procedee instant (totul, în epoca vitezei, devine... instant!), cu valorile semnificate de superbele înaripate, nişte tipi inteligenţi, de la o unitate militară, au împrumutat, pentru niscaiva manifestare oficială, unul din vulturi. Numai că, pesemne, îndrăgostindu-se subit de frumuseţea răpitoare a exponatului, au „uitat” să-l mai înapoieze, confirmând, într-un fel, o înţelegere cu totul particulară a termenului „împrumut”, care, prin excelenţă, implică o restituire a unui bun care nu îţi aparţine. Şi l-au eternizat la ei „acasă”, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea.
Ceea ce surprinde, dincolo de lecturile pe sărite din DEX şi fabuloasele interpretări ale unor cuvinte în chei cât se poate de subiective, este uşurinţa cu care, la noi, pot fi făcute astfel de „împrumuturi” de la monumente istorice pentru diferite scopuri. Monumente care, se poate presupune, sunt protejate prin lege şi au, simbolic, caracterul unor temple.
M-aş fi mirat mai puţin dacă lucrul acesta s-ar fi petrecut în altă parte de lume, în altă epocă istorică, dar, mai ales, dacă făptuitorii ar fi fost alţii decât nişte militari.
Pentru că, oricât m-aş strădui – şi o să vă rog să-mi iertaţi lipsa de imaginaţie! – nu-mi pot închipui că aş putea lua un oscior din Mormântul Eroului Necunoscut pentru a-l expune, cu mândrie patriotică, la mine în curte...

„Alţii la rând!”

Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că apelăm la medicul militar mai degrabă atunci când suntem într-un grav impas, asaltând camerele de urgenţă ale spitalelor militare în căutarea unei ameliorări pe care aproape că o implorăm celor în halate albe, la preotul militar atunci când ne reîntoarcem cu smerenie spre tainele religiei în care am fost botezaţi, căutând alinare la acest slujitor cu har al Domnului, la juristul militar atunci când, încurcaţi în articole de lege mult prea stufoase şi criptate într-un jargon de-a dreptul imposibil, ne căutăm dreptatea (care, o ştim, cam umblă aiurea cu capul spart!) şi, eventual, „apărarea” liniştitoare de prevederile insidioase ale vreunui contract-capcană, la istoricul militar atunci când vrem să ne legitimăm prin faptele înaintaşilor pe care numai el le ştie cel mai bine, la psihologul şi sociologul militar atunci când reprezentările noastre despre lumea din jur încep să se altereze sau când însăşi lumea din jur, statistic vorbind, pare să o ia razna, şi, nu în ultimul rând, la jurnalistul militar atunci când avem convingerea că o fotografie, aşezată lângă cele 1 000 de cuvinte, inteligent combinate într-un text convingător, va spune lumii totul despre eforturile, munca şi reuşitele noastre.
Altfel spus, acei specialişti militari dedicaţi unor îndeletniciri socotite, la noi, uşor... exotice, mai ales de artizanii războiului cu grenada în dinţi, care se uită în jur exclusiv după luptători! Utili şi aceia, fără nicio îndoială – departe de mine gândul de a minimaliza în vreun fel importanţa lor! –, dar nu unicii, ci doar majoritatea!
Încorsetaţi de grade şi funcţii (inevitabil!), aceşti specialişti militari par puşi cu mâna, la grămadă, din zvâcniri de creion pe planşete fără număr, de ajustori de piramide mai mult sau mai puţin burtoase, în scheme prestabilite, ca la regimente, fiindcă este – trebuie din nou să recunoaşteţi – mult prea complicat să gândeşti soluţii diferite pentru situaţii particulare care refuză cu încăpăţânare să se integreze unui model unic pe care unii îl doresc funcţional în orice împrejurare, ca un perpetuum mobile ieşit salvator din neant, la adăpostul acelei des invocate uniformizări pe care, chipurile, instituţia militară ar pretinde-o cu asupra de măsură.
Dar dincolo de toate acestea rămâne, din punctul meu de vedere, într-o nuditate ruşinoasă, mai degrabă lipsa noastră de respect faţă de profesii particulare pe care le socotim necesare numai într-un soi de mimetism pervers, invocându-le deferent, utilizându-le când ne convine sau clamându-le unicitatea doar pentru a ne înălţa, alături de ele, pe piedestalul gloriei de-o clipă.
Pentru a reveni, apoi, la schemele prestabilite, la modelul unic dintre jaloanele căruia orice ieşire pare o crimă de lezmajestate. Şi rostind monologul „inspirat”, devenit celebru, chintesenţă a soluţiei facile, universal valabile: „Intră, bine, nu, adio...! Alţii la rând!”

Despre Stanford, pe www.fotoeseu.ro

Doi împătimiţi ai fotografiei – i-am numit aici pe Bogdan Apostol şi Dan Mireanu – sunt realizatorii unui blog intitulat FOTOESEU (îi găsiţi, cu năstruşniciile lor vizuale, însoţite de texte inspirate, la www.fotoeseu.ro) unde am acceptat să scriu câteva cuvinte despre campusul Universităţii Stanford din Palo Alto, California.
Reiau, mai jos, pentru cititorii blogului meu, textul cu pricina.

Stanford, my love!


Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.
Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.
Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.
Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, domintă de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.
Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.
Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.
Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus.... Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.
Stanford, my love, I'll be back!

Salonul de carte "Polemos"

Începând de astăzi, iubitorii de carte cu subiecte militare se vor putea delecta (şi vor putea cumpăra) cu cele mai noi apariţii editoriale în cadrul celei de a IV-a ediţii a Salonului de carte "Polemos - istorie, ştiinţe politice, securitate şi apărare", care este organizat de Editura Militară la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional. O gazdă bună se dovedeşte a fi, ca în fiecare an, directorul Editurii Militare, Adrian Pandea, istoricul militar căruia i se datorează, în ultimii ani, revitalizarea unei edituri care, înainte de 1989, era una dintre cele mai importante din România, prin calitatea şi cantitatea lucrărilor publicate în domenii diverse.
Salonul de carte "Polemos" este deschis în perioada 22 octombrie - 26 octombrie.
Mâine, 23 octombrie, la ora 14,30, voi avea onoarea de a prezenta lucrarea generalului (r) Grigore Buciu, fostul şef al Trustului de Presă al Ministerului Apărării, dedicată evenimentelor din decembrie 1989, care l-au găsit pe general (pe atunci, căpitan) în celebrul Consiliu Politic Superior al Armatei, condus de generalul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Intitulată "Cum mi-am petrecut Revoluţia în Ministerul Apărării Naţionale", cartea a apărut la Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
O mărturie importantă, de neocolit, pentru istoricii care se vor ocupa de Revoluţia din decembrie 1989, asupra căreia voi reveni (şi) aici, pe blog.

Deşertăciuni...

S-a spus, pe bună dreptate, că atât evoluţia regimului comunist din România, în ansamblul „lagărului socialist”, după august 1968 mai cu seamă, cât şi prăbuşirea acestuia, în decembrie 1989, printr-o violentă mişcare populară, reprezintă particularităţi în raport cu un model care poate fi urmărit, în linii generale, în mai toate ţările central şi est-europene. Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1 000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor din această regiune care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Dar România ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze intactă originalitatea. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care a fost stăpânul României pentru mai bine de câteva ore, în 22 decembrie 1989 – prin asigurarea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu –, cel care a decis, prin ordinele sale, retragerea armatei în cazărmi şi, mai apoi, cedarea prerogativelor conducerii către o nouă structură de putere, în fruntea căreia îl recunoaşte, de fapt, pe Ion Iliescu, legitimându-l ca atare, printr-un salut memorabil, este, la peste 80 de ani, trimis după gratii, printr-o decizie a justiţiei pe care nu îmi propun să o comentez în vreun fel. Şi nici nu vreau să cad în ispita – tentantă pentru mulţi comentatori – de a-i reconstitui un portret asemănător, poate, cu acela al lui Joseph Fouché, omul care, după ce va fi contribuit la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, în timpul Revoluţiei Franceze, devenind, astfel, regicid, l-a slujit cu dăruire pe Napoleon, ca ministru al Poliţiei, pentru a sfârşi devotat noului rege, Ludovic al XVIII-lea, după instalarea acestuia pe tronul Franţei, în 1814.
Însă generalul Stănculescu dă glas, acum, unei tristeţi iremediabile, cum ar fi spus poetul. Regretă că a predat puterea civililor şi că nu a instaurat, atunci, o dictatură militară. Dar nu este vorba decât de regrete tardive şi, aş spune, inutile. La ce ar mai putea folosi astăzi o asemenea declaraţie? Omul care părea că a descoperit, înainte de a ne fi predate cu sârg elementele definitorii ale doctrinei relaţiilor civili – militari în regimurile democratice, logica funcţionării unui astfel de regim politic în care armata este supusă controlului civil, se dovedeşte acum tot mai cucerit de ideea că nu a procedat bine în decembrie 1989. Ar fi fost mai bine pentru România, atunci, să intre pe mâna militarilor, în fapt a unor comandanţi ieşiţi, unii dintre ei, ca iepurii din jobenul prestidigitatorului, din chintesenţa gândirii clientelare a lui Ceauşescu, lipsiţi de legitimitate şi incapabili să gestioneze o Românie în pragul colapsului, cu instrumente de forţă şi complet lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe despre funcţionarea unui stat democratic? Îndrăznesc să cred că nu, iar gestul generalului Stănculescu, în decembrie 1989, nu poate fi, de aceea, elogiat îndeajuns. Nu ştiu cum ar fi arătat o asemenea dictatură kaki în viziunea sa, dar mă tem că aceasta s-ar fi acoperit de ridicol.
Este, de fapt, acelaşi ridicol pe care nu-l pot alunga, astăzi, la gândul că generalul Victor Stănculescu este, la 19 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, după gratii!

„Românica”

Există, mai nou, o anume modalitate de a vorbi despre România care începe să mi se pară tot mai nefericită – ca să folosesc un eufemism! – ori de câte ori am prilejul de a o auzi. Ţara – a cărei unică „vină” este doar aceea că ne cuprinde, inevitabil, într-un anume moment biologic-cronologic, printr-un mecanism divin al venirii noastre pe lume, de nepătruns prin slabele-ne puteri de înţelegere a nebănuitelor căi ale Domnului – a devenit recognoscibilă printr-o formulă uşor peiorativă, comică şi duioasă deopotrivă, rostită cu năduf sau cu vădite tente nostalgic-batjocoritoare: „Românica”.
Este, în această zicere, câte un pic din toate: ironie, dispreţ, sictir, zeflemea, îngăduinţă, resemnare, capriciu, înţelegerea neînţelesului, acceptarea necondiţionată a unui dat imuabil, a firescului nefiresc sau a uimitoarelor mărunţişuri ale cotidianului tern şi cenuşiu care nu mai uimesc pe nimeni. Un alt fel de a spune: „Asta e!” şi de a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până la urmă, este un mod facil de a transfera asupra unei entităţi abstracte – compusă dintr-un set de norme, valori şi tradiţii, cultură, limbă şi obiceiuri în care ar trebui să ne regăsim cu toţii, cu mândrie! – neputinţele şi frustrările noastre, incapacitatea noastră de a schimba ceea ce este de schimbat. Este calea cea mai simplă de a găsi ţapul ispăşitor într-o formulă ridicolă, pesemne salvatoare, pentru unii, dintr-un marasm pe care îl sorb ca pe cucută, zi de zi, dar care ne urâţeşte şi ne atrofiază, ne desfigurează ca neam: „Românica mea/noastră”, „La Românica”, „E de la Românica”, „O, Românică, Românică!” ş.a.m.d. A te întreba tot timpul, cu fanatică şi neostoită frenezie, ce face ţara pentru tine fără ca tu să faci nimic pentru ţară, aminteşte mai degrabă de termenii vechiului contract juridic Do ut des („Dau ca să-mi dai”), transformat însă într-un mod penibil de a „regla” idealuri prin dăruiri de negustor de boarfe.
Există mai multe feluri de a fi patriot sau de a-ţi manifesta public sentimentele patriotice. Unii aleg să fie zgomotoşi, încrâncenaţi, afectaţi, fanfaroni sau declamativi, îngrijoraţi peste măsură şi gata să-ţi livreze un discurs sacru, sforăitor, îmbrăcat în togi de limbi de lemn, pocnind sec la fiecare silabă rostită. La polul opus, un fel de năpăstuită generaţie „emo” a patriotismului socotit desuet, care se împiedică de „ţară”, de „limbă”, de „tradiţii” şi „istoria minoră”, de „ăia” sau „ăilalţi”, de „drapel” sau „imn”, de mai toate sărbătorile naţionale, de cimitirele cu eroi sau panteonurile ridicate cu stăruinţă şi dăruire, cu jertfă de sine.
Între două orientări atât de diferite, mai degrabă urât decât respectat, criticul raţional, gânditorul cartezian ca partizan al îndoielii metodice, nefericită Casandră, oglindă care se încăpăţânează să aibă limpezimi de cristal, aşezată în faţa naţiunii pentru a-i arăta neputinţele şi slăbiciunile.
Dar, vă implor, uitaţi de... „Românica”! Criticaţi, schimbaţi, creaţi, daţi noi sensuri unui trecut care vi se pare că vă strânge ca un corset prost sau vă dă aripi de Icar, după caz, iar când simţiţi imperioasa nevoie să reintroduceţi în vorbire această nefericită formulă, priviţi-vă, vă rog, în oglindă! Dacă nu vă place ce vedeţi, nu mai daţi vina nici pe ţară şi nici nu spargeţi oglinda!
Căci Ţara nu are nicio vină!

Imaginea reprezintă logo-ul oficial sub care sunt promovate brandul de ţară şi atracţiile turismului românesc

Discuţii

Circula, pe la începutul secolului trecut, o butadă care spunea că atunci când vrei să amâni sine die luarea unei decizii trebuie să organizezi o comisie care are grijă, prin nesfârşitele-i discuţii, să îngroape, înainte de a apuca să se nască, orice proiect viabil sau cea mai novatoare (şi necesară) iniţiativă. Altfel spus, părea că se descoperise calea cea mai sigură spre eşec.
Butada aceea va fi devenit, la noi, între timp, o cruntă realitate şi Mircea Iorgulescu, de pildă, îşi intitulase propriul eseu – publicat înainte de 1989 şi devenit celebru – dedicat analizei personajelor lui Caragiale, chiar „Marea trăncăneală”. Într-adevăr, cine parcurge piesele dramaturgului care, spre sfârşitul vieţii, se autoexilase la Berlin, va descoperi, în cele din urmă, cheia interpretării personajelor sale. E o irepresibilă nevoie de pălăvrăgeală acolo, de stat la taclale şi înşirat baliverne, încât nu mă mir că un istoric american le recomanda, printre altele, studenţilor săi care doreau să se specializeze în istoria civilizaţiei româneşti moderne, studiul lui Caragiale cu creionul în mână.
Nu-i putem pretinde omului de rând să fie profund preocupat de nuanţe şi subtile sensuri ale cine ştie cărui neologism sau să înţeleagă mecanisme de construcţie a frazelor care ar trebui să nu lase interlocutorului nici cea mai mică îndoială asupra mesajului transmis, dar i-am putea pretinde să fie scurt, sintetic şi, dacă se poate, limpede în expunerea ideilor sale. Este, până la urmă, ceea ce limbajul militar a încercat să facă, mai peste tot în lume – riscând să devină complet neinteligibil prin abrevierea a tot ce poate fi abreviat! –, în primul rând graţie nevoii fireşti de a transmite, într-un timp scurt, ordine clare şi precise.
Dar trăncăneala aceasta de care e cuprinsă lumea lui Caragiale trebuia să ne marcheze în vreun fel şi să capete uniformă kaki, ceea ce pare să fi desăvârşit, tot în plan literar, Gheorghe Brăescu, prin schiţele sale, cu un umor sănătos ţâşnit din situaţii rizibile. Nu e de tot hazul că umorul acesta, zis cazon, se naşte luându-şi revanşa chiar asupra cazonismului?
Însă acum discuţiile de altădată au devenit dezbateri. Dezbatem aproape orice. De la cine duce coşul până la strategia nucleară a Coreei de Nord, de la sindromul pisicii plictisite la acceleratorul de particule şi sfârşitul lumii, cu bonomia gospodinei care pune murături în prag de toamnă şi stăruinţa câinelui asupra osului de ros. Cu opinii ferme, irevocabile, ca nişte sentinţe rostite ritos de vreun judecător aspru, infailibil. Evazivi, la nevoie, cu mulţi „poate” şi „mai vedem” presăraţi mai peste tot în frază, în construcţii alambicate şi excesiv contorsionate, care-i oferă subordonatului îndelungi prilejuri de meditaţie, mai puţin de acţiune. Sau, alteori, după caz, foarte precişi, monosilabici, conform legii, ceea ce reprezintă, nu-i aşa?, o neaşteptată uşurare! Dacă nu cumva asta implică, desigur, o nouă şi aprinsă dezbatere, ulterioară lecturilor intense şi interpretărilor personalizate asupra a zeci de articole de lege (ştiute sau neştiute) şi completărilor sau modificărilor lor admirabile încă neabrogate!

Flexibilitatea regulamentelor

Ajuns preşedinte al Franţei, în 1873, mareşalul Patrice Maurice de MacMahon a cerut, îndată după instalare, toate regulamentele în vigoare pentru a putea conduce, credea el, în conformitate cu prevederile acestora. A fost surprins să constate că regulamentele acelea, în care mareşalul îşi pusese atâtea speranţe, nu prea existau, suficiente motive de îngrijorare pentru militarul din el care spera ca ţara să fie bine diriguită graţie respectării întocmai a dispoziţiilor cuprinse în actele normative cărora le acorda deplină şi fanatică încredere.
Unul dintre foştii mei comandanţi punea un accent deosebit pe învăţarea pe de rost a articolelor regulamentelor, în ordine şi în directă legătură cu numărul alocat fiecăruia, dar părea foarte surprins şi descumpănit atunci când constata că unii soldaţi, cu o memorie foarte bună, care reuşeau acest dificil exerciţiu de memorizare, se dovedeau mai apoi funciar incapabili să aplice în practică prevederile învăţate. Vina, întotdeauna, o găsea repede, reproşându-mi incapacitatea de a-i supraveghea cu atenţie, atât în timpul programului, dar mai ales în afara acestuia, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă mut în unitate pentru a fi mai eficient (ceea ce, fireşte, nu am făcut!).
Îmi dau prea bine seama că a vorbi despre flexibilitatea regulamentelor, într-o ţară în care, prin tradiţie, respectul faţă de normă este unul precar, ar putea să pară ca fiind o gravă impietate. Însă Ferdinand Foch (foto), întemeindu-se pe propria experienţă militară, socotea că regulamentele, altminteri foarte utile, încurajează lenevia spiritului. Acestea, spunea mareşalul francez, „sunt bune pentru a conduce un exerciţiu, dar în momentul pericolului este necesar altceva... Pentru a acţiona, nu este suficient să învăţăm regulamentele. Trebuie să învăţăm să gândim”. Fiindcă regulamentele, atât de utile pe timp de pace, când poţi face o impresie bună numai pentru că le cunoşti în amănunt, fiind învăţate pe de rost, trebuie să reprezinte doar elementul primar al abordării unui câmp de luptă în continuă schimbare. Aşa s-ar putea explica de ce comandanţi cu o foarte bună pregătire teoretică se dovedesc adesea incapabili pe câmpul de luptă, în timp ce alţii, probând nebănuite calităţi, inventivitate şi energie a spiritului, sunt propulsaţi în prim-plan, ca artizani ai unor victorii surprinzătoare, neaşteptate.
Este însă foarte dificil să înveţi să gândeşti la adăpostul unor reglementări care par să capete, în ochii unora, statutul Tablelor Legii, primite de vreun nou Moise pentru un nou popor ales. Numai că în timp ce Moise îi scosese deja pe evrei din deşert, aureolat de viziunile şi puterile sale excepţionale, noi suntem nevoiţi să traversăm mereu un nou „deşert” cu fiecare conflict armat pe care vom fi nevoiţi să-l purtăm!