Balet şi psihanaliză

Am văzut „Lebăda neagră” învingându-mi nenumărate prejudecăţi despre balet şi plictiseala care socoteam că m-ar putea cuprinde în fotoliul sălii de cinema la un asemenea spectacol, fie şi camuflat într-un film elogiat îndeajuns. Pentru că era favorit la premiile Oscar, nominalizat la categoria „Cel mai bun film”, cu o Natalie Portman excepţională în rolul principal, aveam să-mi dau seama (singura care şi-a adjudecat premiul, în cele din urmă, pentru cel mai bun rol feminin), mi s-a părut potrivit să dau curs insistenţelor unor prieteni şi aşa am avut parte de un spectacol fascinant.
Scenariul, înainte de toate, este admirabil. În esenţă, este povestea unei tinere balerine (interpretată de Natalie Portman, care a luat lecţii de balet pentru acest rol mai bine de şase luni), care trăieşte în siajul obesesiei mamei sale pentru perfecţiune, cu un program strict subordonat unui singur scop – o carieră de balerină pe cele mai importante scene ale lumii. Dar încercarea la care este supusă, atunci când i se oferă rolul principal în „Lacul lebedelor”, are toate ingredientele unui spectacol psihanalitic de calitate, de urmărit pe trei paliere: raporturile tinerei cu mama-iederă, cu ideea de carieră şi, nu în ultimul rând, cu propria-i sexualitate. Ultimele două mi s-au părut excelent construite, fiecare derulând o poveste în sine, cu un crescendo care reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură, în scene precise şi puternice, ambele cu finaluri halucinante, neaşteptate, fără să te poţi întemeia pe certitudini nici măcar la finalul filmului, deşi vom fi fost martori, la suprafaţă, la o banală şi unică poveste a montării unui spectacol de balet, pe muzica lui Ceaikovski, cu repetiţiile aferente.
Raporturile Ninei Sayers (personajul interpretat de Natalie Portman, adesea cu o expresivitate a chipului pe care camera o surprinde excelent!) cu propria carieră interferează, întregind sensurile exerciţiului psihanalitic pe care pelicula îl propune, atât cu atitudinea mamei faţă de propria fiică, dar şi cu modul în care tânăra balerină subordonează fiecare pas de dans unei dorinţe de perfecţiune împinsă la extrem, reuşind să dezvăluie tenebrele care se ascund înapoia actului de creaţie, a dăruirii depline pentru atingerea unui ţel, în cazul acesta particular modul de interpretare a unui rol care poate însemna consacrarea profesională.
Nu sunt sigur că finalul filmului este cel mai potrivit, cel puţin nu cred că soluţia pe care scenariştii (Mark Heyman, Andres Heinz şi John J. McLaughlin) şi regizorul (Darren Aronofsky) au preferat-o este aceea care să întregească sensurile pe care s-au străduit să le construiască de-a lungul întregii pelicule, cum, de altfel, nu sunt sigur, nici măcar acum, când scriu, că am înţeles exact ceea ce se întâmplă, în final, cu personajul interpretat de Natalie Portman.
Dar cum un film despre montarea unui spectacol de balet a reuşit să ne prindă, pe mine şi pe prietenii mei, în discuţii contradictorii pe marginea multiplelor scene care îşi aşteaptă încă interpretarea, mai bine de o oră după ce vom fi părăsit sala de cinema, atunci înseamnă că merită să-l vedeţi. Aş spune chiar mai mult: nu-l rataţi!