26 April 2012

Un Uomo universale


Dispariţia unui prieten lasă întotdeauna un gol în inima şi sufletul nostru. Perorăm împotriva nedreptăţii care ni se face, ne revoltăm împotriva unui Dumnezeu insensibil care îi ia alături de El pe cei dragi nouă, în zadar încercând să găsim vreo urmă de raţionalitate în deciziile Sale. Academicianul Florin Constantiniu, cel care m-a onorat cu o prietenie admirabilă, a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Dumnezeu l-a iubit, fără îndoială, şi i-a implinit această dorinţă, ultima, aşa cum a vrut, rapid şi uşor. În toată tragedia aceasta – tragedie pentru noi, cei care, în egoismul nostru, l-am fi vrut în continuare lângă noi, alături de noi – el este împăcat şi liniştit în Ceruri. Şi, sunt convins, veghează de acolo asupra celor pe care i-a iubit şi preţuit.
Mi se întâmplă, de câteva zile, să mă întreb, citind o ştire, parcurgând pagini din cartea pe care tocmai o recenzez, chiar ascultând o melodie, ce ar fi spus dacă am fi avut prilejul de a discuta. Pentru că fiecare dialog cu el era o şansă de a descoperi sensuri noi acolo unde te aşteptai mai puţin. O nouă interpretare a unui document, o nouă viziune asupra unui subiect despre care părea că s-a spus totul, o nouă idee într-o problemă amplu dezbătută. Apoi, eleganţa maestrului care îţi lăsa impresia că ai descoperit toate acestea singur. Rugându-te să-i permiţi să folosească într-un articol sau studiu rezultatul unei maieutici sui generis.
Întotdeauna mi-l voi aminti citind. Pentru mine, Florin Constantiniu este însăşi întruchiparea Lecturii. Despre care obişnuia să spună, scuzându-se cumva pentru lungile ceasuri în care se lăsa cufundat în paginile unei cărţi pe care o devora sau ale revistelor pe care şi le achiziţiona conştiincios la intervalele de apariţie anunţate, că este, astfel, prizonierul „lenei” intelectualului. Voluptatea descoperirii era de nestăvilit. Ţinea să împărtăşească, generos, noile informaţii şi interpretări. Am „citit”, astfel, alături de Florin Constantiniu, sute de cărţi. Le-am discutat, multe din ele, în detaliu, mai ales după ce mă prevenea că trebuie să le parcurg eu însumi pentru că sunt esenţiale pentru profesia pe care mi-am ales-o. L-am ascultat de cele mai multe ori. Şi a avut dreptate. Pe unele mi le împrumuta, semn al unei afecţiuni cu totul speciale, fiindcă Florin Constantiniu avea, în relaţie cu volumele la care ţinea, o atitudine protectoare împinsă la extrem. Cel căruia îi împrumuta o carte era, în mod sigur, bine înstăpânit în sufletul său.
Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu se numără printre ultimii enciclopedişti şi polihistori autentici de la noi. Un adevărat Uomo universale, a cărui cultură istorică era cu totul impresionantă. Uşurinţa cu care aborda teme ale istoriei universale şi româneşti, în perioade care se întindeau din zorii evului mediu până în zilele noastre, m-a fascinat întotdeauna. Fiindcă generaţia mea este una a specializării înguste. Ni s-a inculcat acest principiu. Şi poate că, într-o anumită măsură, ne este de folos într-o vreme în care explozia informaţională ne sileşte la aprofundări limitate. Dar mă gândesc mereu la enciclopedistul Florin Constantiniu de care îmi este atât de dor, şi îmi spun, opintindu-mă în procesul Cunoaşterii, că el ar fi ştiut să mă lămurească în acele probleme în care insistenţele mele nu sunt însoţite de rezultate acceptabile. Şi mi-ar fi ghidat paşii Cunoaşterii, succint, comprehensiv, în explicaţii care mi-ar fi rămas în minte pentru totdeauna. Păşesc, încă nesigur, pe un drum spinos, despărţit de cel alături de care am găsit mereu un sens chiar în dilemele cele mai dificile, cel care ştia, ca nimeni altul, să ofere, generos, motivaţia puternică de a găsi punctul de sprijin graţie căruia aş fi putut încerca să urnesc Pământul.
M-a ajutat să fixez repere profesionale solide. La conturarea lor Florin Constantiniu a lucrat continuu, cu meticulozitatea sculptorului care are în minte capodopera. Şi mă voi raporta întotdeauna la ele. Desăvârşindu-mă.

14 April 2012

Adio, prieten drag, adio!


Cuvintele, acum, mi se par de prisos. Florin Constantiniu a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!
Am răgaz doar să-mi amintesc lungile noastre discuţii, frumoasele momente petrecute împreună, fără a uita nicio clipă că îi datorez, dincolo de prietenia admirabilă cu care m-a onorat, formarea profesională.
Lacrimile nu i-ar fi plăcut, ştiu, mi-ar fi spus "că nu sunt cătană". Iartă-mă, Florin, nu le pot opri!...
Adio, prieten drag, adio!


Florin CONSTANTINIU, 1933-2012


L-am însoţit, cu ceva vreme în urmă, la Sălcuţa, pentru a revedea casa în care a locuit, copil fiind, în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Fotografia îl înfăţişează pe prispa casei care a rămas aproape neschimbată din anii '40 ai secolului trecut.

02 April 2012

Istorie la persoana întâi

Două personalităţi importante ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea s-au regăsit la începutul acestui an pe marile ecrane în dramatizări reuşite care au cucerit publicul şi, în egală măsură, au stârnit controverse. Este vorba de primul şi longevivul director al Federal Bureau of Investigation (FBI), J. Edgar Hoover, care s-a aflat în fruntea temutei instituţii americane mai bine de 35 de ani, şi fostul premier al Marii Britanii, în anii 1979-1990, Margaret Thatcher, prima femeie (şi, deocamdată, singura) care a ocupat o asemenea poziţie în ierarhia politică engleză.
Leonardo DiCaprio îi dă viaţă pe marele ecran directorului FBI, într-o manieră dictată mai degrabă de modul în care Clint Eastwood, în calitate de regizor, şi-a propus să-l înfăţişeze publicului pe Edgar Hoover: un adversar redutabil al comuniştilor şi anarhiştilor – în momentele dificile care au urmat Primului Război Mondial, cu un Comintern agresiv care reuşea să mobilizeze, în scopul înfăptuirii revoluţiei proletare mondiale, oameni de condiţie modestă –, dar şi un şantajist inteligent, întotdeauna bine informat, ceea ce ar putea explica performanţa de a supravieţui atâtor Administraţii prezidenţiale, păstrându-şi funcţia şi „fieful”. Cinic, arogant, plin de sine şi, deopotrivă, sensibil şi uman în împrejurări neobişnuite, Hoover rămâne şi astăzi un personaj complex, misterios, a cărui viaţă privată este prea puţin cunoscută, el care ştia cele mai intime secrete ale personalităţilor politice şi artistice ale vremii lui.
Doamna de Fier, cum a fost numită Margaret Thatcher de un jurnalist sovietic, este excelent portretizată în filmul The Iron Lady de Meryl Streep, care, pentru a intra în dificilul rol al primei femei-premier din istoria Marii Britanii, a studiat cu atenţie sute de ore de înregistrări ale discursurilor acesteia, consultându-se cu oameni politici care au cunoscut-o, în calitate de colaboratori apropiaţi sau inamici aflaţi de cealaltă parte a „baricadei” în băncile Parlamentului britanic. Premiile primite de actriţa americană pentru prestaţia sa artistică (Globul de Aur, BAFTA şi Oscar) demonstrează reuşita sa profesională, la mai bine de 30 de ani de la ultimul Oscar (pentru rolul din Sophie’s choice). Modesta fiică de băcan, prima femeie locatar în 10 Downing Street, este o poveste politică de succes a conservatorilor britanici, iar atitudinea adoptată în diverse împrejurări ale mandatului său o înfăţişează ca un om politic inovator, responsabil şi ferm (secvenţa deciziei finale în cazul Malvine/Falkland, impunându-se în faţa liderilor politici şi militari, este pilduitoare). În egală măsură, contestată şi chiar urâtă de britanici pentru ceea ce părea a fi inflexibilitatea unui politician cu sânge rece, Thatcher este admirată astăzi pentru rezultatele sale politice şi economice imposibil de negat.