Un film mut „rătăcit” în epoca digitală

Pentru mine, ideea de film mut este direct asociată cu Stan şi Bran, fraţii Marx şi Charlie Chaplin, chiar dacă fiecare în parte a reuşit să traverseze marele obstacol de la filmul mut la cel vorbit. Sunt numeroşi actorii al căror destin este cu desăvârşire legat de epoca filmului mut, pentru simplul motiv că, fie nu au înţeles modul în care evolua cea de a şaptea artă (astăzi, asistăm la o provocare similară, în alt registru, desigur, când, graţie efectelor speciale, se poate crea un personaj veridic, împrumutându-se doar cinetica şi chipul unui actor, vezi interesanta realizare a lui David Fincher, regia, şi Brad Pitt, actor, în Strania poveste a lui Benjamin Button), fie vocea i-a „trădat”, fiind treptat îndepărtaţi din distribuţii de studiourile de film americane, aflate în permanentă căutare de staruri noi şi cu ochii mereu aţintiţi spre cifrele cu multe zerouri furnizate de box office. O asemenea dramă trăieşte George Valentin, pe numele său real John Gilbert, actorul care se „duela” în rating pe marile ecrane cu Rudolph Valentino, şi căruia i se pare imposibilă adaptarea la filmul vorbit. Pradă alcoolului, sfârşeşte la numai 39 de ani, în urma unui atac de cord, profund dezamăgit de inovaţiile pe care industria cinematografică le pune la punct şi în care el nu credea. Nu a rămas cu totul necunoscut în posteritate, căci are propria lui stea pe Hollywood Walk of Fame şi multe din referinţele filmului mut îl invocă în prestaţia sa artistică, iar fiica sa, Leatrice Gilbert, i-a dedicat o biografie, publicată în 1985, o sursă importantă de informaţii pentru a înţelege destinul actorului George Valentin. Michel Hazanavicius şi-a propus, cu „Artistul”, să prezinte unei lumi grăbite, digitalizate, aflată în plină revoluţie a tehnologiei cinematografice, ceea ce ar putea părea un pariu de-a dreptul riscant, un film... mut despre viaţa actorului George Valentin, în interpretarea reuşită a lui Jean Dujardin, într-o încercare de a evidenţia dramele pe care, dincolo de perfecţiunea unui chip mereu surâzător, omniprezent pe afişele filmelor şi copertele revistelor, oferind viaţă pe ecran unor personaje faimoase, dobândind, la rându-i, celebritatea, le trăieşte un artist a cărui condiţie, înainte de toate, este aceea de a fi propriul său personaj, cu bunele şi relele sale. Hazanavicius nu a intenţionat să-şi descurajeze publicul prin înfăţişarea dramei actorului până la capătul ei sordid, din 1936, şi i-a oferit personajului George Valentin, prin scenariul pe care însuşi regizorul l-a construit, o şansă de a-şi regândi propria prestaţie artistică, influenţat de o veche admiratoare, devenită şi ea actriţă, Peppy Miller, interpretată de Bérénice Bejo. Favorit la Premiile BAFTA (a reuşit performanţa de a-şi adjudeca cele mai râvnite distincţii – cel mai bun film , cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu), aclamat la Globul de Aur şi la Festivalul de Film de la Cannes (unde Dujardin a luat premiul pentru cel mai bun actor), nominalizat la numeroase categorii la premiile Oscar, „Artistul” are toate şansele de a culege mai toţi laurii lumii cinematografice, într-un fel de omagiu tardiv al celor de astăzi pentru cei care au oferit strălucire marelui ecran altădată.

Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!

O zi care schimbă destine

După succesul înregistrat cu Good night, and good luck, care privea lumea politică din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, în condiţiile dificile pentru America ale „vânătorii de vrăjitoare” din epoca mccarthyistă, George Clooney, în aceeaşi calitate de regizor, dar şi de actor de această dată, explorează lumea politică în Ziua trădătorilor (The Ides of March) dintr-un unghi diferit, al staffului de campanie al unor candidaţi care se înfruntă pentru obţinerea învestiturii democraţilor la preşedinţia SUA. Pe scurt, unul dintre candidaţi (interpretat de Clooney, care nu a rezistat ispitei de a se distribui în noul său film, sub pretextul că personajul negativ căruia îi dă viaţă ar fi fost foarte greu de acceptat de alţi actori) pare întruchiparea omului politic ideal – onest, carismatic, cu un discurs inteligent, captivant, mobilizator, la obiect. Realitatea este cu totul alta şi este descoperită de unul dintre cei mai importanţi membri ai staffului său de campanie, Stephen Myers (interpretat, convingător, de Ryan Gosling), cel care îi construieşte discursurile (e de luat în seamă această distincţie, valabilă în SUA, unde discursurile nu sunt scrise de unii şi citite, fără a şti ce conţin, de alţii), şi îi asigură candidatului pe care îl susţine o bună conexiune cu principalii formatori de opinie de la publicaţiile cu tiraj impresionant, la nivel naţional. Prins în confruntarea surdă dintre două „tabere” de specialişti în imagine, desfăşurată pe un alt plan, înapoia candidaţilor care se duelează la vedere în întruniri publice, Stephen află că o simplă întâlnire „nepotrivită” te aşază în postura unui paria de care toţi vor să se dispenseze în numele aceleiaşi „credinţe”: voturile care pot fi câştigate sau pierdute prin influenţarea opiniei publice în cazul aflării unor detalii de culise. Cum întoarce Stephen în favoarea lui sorţii acestei cinice confruntări reprezintă punctul culminant, ideea pe care Clooney o sugerează, inclusiv prin afişul filmului, fiind aceea că tânărul specialist în imagine învaţă repede din mizeriile campaniilor electorale pentru a le folosi apoi în favoarea sa, transformându-se pe sine, cameleonic, în opusul celui care era. De ce Idele lui Marte? Mi-ar fi foarte greu să precizez cine este Cezar şi cine Longinus sau Brutus. Cred că nici Clooney însuşi nu ar putea-o spune. În afară de faptul că alegerile în statul Ohio se desfăşoară la 15 martie (acolo unde se petrece acţiunea peliculei), o eventuală legătură cu vestitele ide ar putea să fie doar aceea sugerată mai degrabă de traducerea românească a titlului filmului, prin „îngrămădirea” trădărilor de tot felul în aceeaşi zi. O zi care schimbă destine.

America pentru uz sovietic

Când, în toamna anului 1935, Ilf şi Petrov s-au hotărât să ia calea Statelor Unite ale Americii - una dintre cele mai importante puteri „imperialiste”, aşa cum îi învăţase propaganda leninist-stalinistă să o definească - pentru a le cerceta, la bordul unui automobil, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, ei se bucurau de notorietate în Uniunea Sovietică şi nu am nicio îndoială că demersul lor, mai degrabă al unor reporteri curioşi, avea de la bun început o miză politic-ideologică. America interbelică trebuia să arate potenţialilor cititori ai reportajului celor doi scriitori sovietici nu atât performanţa ei tehnic-industrială, cât mai degrabă profundele inechităţi sociale care o caracterizează, mocnind de revoltă împotriva „exploatatorilor”. America fascina – îmi amintesc cum descrie diplomatul George Duca, în memoriile sale, nerăbdarea care le cuprinsese pe regina Maria şi pe fiicele sale, în 1926, înaintea călătoriei în SUA –, iar Ilf şi Petrov, se vede bine din paginile acestei cărţi, tradusă în SUA îndată după apariţia ei în Uniunea Sovietică (cu un titlu care amintea de „Viţelul de aur” – „Little Golden America”) au descoperit, adesea cu umor şi ironie fină (e amuzant să vezi câteva constante ale comportamentului americanilor, printre care şi banalele formule de salut, „decriptate” în zeflemea de cei doi scriitori), o lume care nu avea cum să-i lase indiferenţi. Ştiind că vor publica însemnările lor în patria proletariatului, îmi dau seama că îşi vor fi cenzurat multe din observaţiile care, altminteri, ar fi reprezentat, poate, un plus al acestui amplu reportaj. E de spus că, în vreme ce în America această lucrare este mai degrabă necunoscută, ea a fost multă vreme în URSS, pentru omul obişnuit, calea de cunoaştere a principalului inamic al superputerii sovietice în perioada Războiului rece. Deşi Ilf a surprins, cu aparatul său de fotografiat, câteva instantanee în cele două luni şi jumătate (noiembrie 1935 – ianuarie 1936) în care au străbătut SUA de la Est la Vest, trecând prin Marele Canion, aceste fotografii nu au apărut în prima ediţie rusească, vreun politruc vigilent şi cenzor îndoctrinat sesizând la timp, probabil, că nu este potrivit ca proletarul-cititor să ia contact cu această lume a „decadenţei imperialiste” fie şi prin frânturi de imagine. Am parcurs cu interes mărturiile celor doi scriitori sovietici despre America şi din raţiuni personale. Eu însumi am străbătut California, de la San Francisco spre Los Angeles, mergând apoi spre Las Vegas şi Marele Canion, la bordul unui automobil închiriat, în decembrie 2007 – ianuarie 2008, la 72 de ani de la însemnările lui Ilf şi Petrov, pe care nu le ştiam, descoperind o lume pe care am regăsit-o în foarte mare măsură în observaţiile celor doi autori. Numai că în vreme ce eu am admirat „etaje” de autostrăzi şi un Golden Gate (încă) impresionant, la intrarea în Golful San Francisco, Ilf şi Petrov se bucurau de şoselele largi „cu patru benzi” şi de mărimea cablurilor de oţel împletite sub ochii lor pentru ceea ce avea să devină Golden Gate. Oamenii par însă neschimbaţi. Lectura Americii fără etaje a fost bucuria receptării livreşti a unor confraţi de condei, alături de care, rară ocazie, am avut şansa de a călători din nou în aceeaşi Americă, dar în cu totul altă epocă istorică.

Mulţumesc!

Nu-mi place să las cititorii să caute o postare care i-ar putea interesa. Şi pentru că un anumit text - din 2009, să ne înţelegem, ca istoric ţin la... cronologie! - a fost citat recent într-un anumit context, sporind substanţial numărul celor interesaţi de acest blog, îl reproduc mai jos. Contextul de care vorbeam mi-a prilejuit o mai bună cunoaştere a unor prieteni apropiaţi, dar mi-a oferit, în egală măsură, surprize foarte plăcute. Mesajele de solidaritate - multe - m-au bucurat, dovedindu-se reconfortante. Vă mulţumesc tuturor!
Presa românească, astăzi
Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie [2009] – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere. O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie! Îndrăzesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară deziluzie! Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea. Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Cifre uluitoare

Citesc, pe site-ul "Adevărul", câteva cifre uluitoare de-a dreptul. În buna intenţie de a face publicitate propriului site, cei de la cotidianul amintit publică numărul de accesări ale câtorva site-uri româneşti în luna octombrie. Fireşte, www.adevărul.ro este pe primul loc, cu 2.487.269 de vizitatori. La mică diferenţă se află site-ul unui post de televiziune, Pro TV, şi, surpriză, pe locul al treilea este... www.cancan.ro. V-aţi imagina, pesemne, că în cazul acestui site avem nişte cifre modeste, chiar dacă se află pe locul al treilea. Ei bine, nu, pe site-ul cancan.ro au intrat, în luna octombrie a acestui an, nu mai puţin de 2.293.870 de curioşi, amatori de cancanuri şi mondenităţi stupide.
Cred că orice analiză a felului în care gândeşte acest popor şi a nivelului său de educaţie trebuie începută cu aceste cifre.
Tristă realitate!

Două opinii despre Imnul naţional. Judecaţi singuri!

Prima îi aparţine lui Andrei Pleşu şi a fost publicată în Dilema veche, nr. 397/22-28 septembrie 2011, îndemnând, practic, la o schimbare a Imnului naţional, ceea ce a prilejuit cotidianului Adevărul lansarea unei dezbateri pe această temă în paginile sale:

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cânte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea", al unui destin care seamănă cu iadul pe pământ? Căci, deşi are aerul unui cântec de goarnă care sună adunarea, Imnul nostru pare, mai curând, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.

A doua opinie aparţine Anei-Maria Brânză, campioană mondială la scrimă, cea care, situată prima la o competiţie sportivă europeană de profil, în Marea Britanie, a coborât de pe podiumul de premiere în semn de protest atunci când organizatorii au pus în difuzoare fostul imn al republicii comuniste de până în decembrie 1989:

Eu nu vreau să se schimbe Imnul, nu înţeleg de ce s-ar schimba. Cu imnul ăsta am fost crescută şi cu ăsta vreau să mor. Să-l cânte, să mi se cânte «Deşteaptă-te, române!» şi atunci când m-or duce la groapă. Nu mi se pare normal să se găsească patru-cincipersoane care se trezesc că vor să schimbe Imnul. Vor să pună vreo manea sau ce? Sau dacă vor ceva mai săltăreţ, atunci să pună o sârbă. E absurd, în felul ăsta o să ajungem să ne schimbăm Imnul odată la doi-trei ani, cred că noi încă ne mai căutăm indentitatea.

Judecaţi dumneavoastră înşivă!

P.S. Ar mai fi fost de adăugat aici şi opinia lui Adrian Cioroianu, chestionat întotdeauna de toate televiziunile şi jurnaliştii noştri "harnici", la unison, când vine vorba de vreun subiect de istorie (fie că omul se pricepe, fie nu), cam ce părere are şi Domnia Sa, dar eu prefer să mă limitez la cele de mai sus, pentru că de când istoricul Adrian Cioroianu crede că Ziua Naţională trebuie stabilită în strânsă comuniune cu meteorologii şi prostimea veselă care vrea la picnic, consider că nu are rost să ne pierdem timpul, ascultându-l vorbind despre simboluri naţionale.

Ne plouă cu Ceauşeşti... a toamnă!

Ceauşescu este o marcă pe care niciun comerciant cu brumă de carte sau cu mintea plină de macroeconomie nu a avut inspiraţia să o înregistreze, astfel încât, graţie ei, să vândă. (Aproape) Orice. De la chiloţi şi prezervative la maşini de spălat, TV LCD-uri şi frigidere sau telefoane mobile. La prezervative, de pildă, un promo interesant ar putea suna aşa: "Nici atunci, nici acum!", iar la LCD-TV şi frigidere ceva de genul "ce n-aţi văzut atunci, vedeţi acum!".
Cum s-ar explica această abundenţă de Ceauşeşti pe posturile de televiziune de la noi? Să încercăm, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii.
În primul rând, foştii "tovarăşi". Cei din vârful puterii. Stăteau smirnă în faţa lui Ceauşescu şi nu îndrăzneau să crâcnească. Civili, mulţi dintre ei, ajunseseră să-i spună, în şedinţele CPEx (pentru prichindeii post-decembrişti, Comitetul Politic Executiv), utilizând o formulă împrumutată din mediul kaki "vă raportez, tovarăşe secretar general...", invariabil urmată de un convingător şi milităros "Am înţeles!", semnul deplinei angajări în executarea ordinelor primite. Fără comentarii, altminteri scaunul moale, călduţ, săpat în privilegii, le-ar fi fugit de sub curul binişor bombat de traiul bun.
După 1989, cei mai mulţi l-au găsit (doar) pe Ceauşescu vinovat. De situaţia ţării şi a lor, de chinurile familiilor lor, plângând şi ei, caragialesc adesea, pe umărul celor care se bucuraseră la vederea cadavrelor ciuruite ale celor doi Ceauşeşţi în 25 decembrie 1989. Ceauşescu singur era vinovat de toate. Un fost activist de prim rang, devenit celebru prin formula rostită la un proces, ne uimise spunând, deschis, că a fost un dobitoc. Părea să regrete. Dar nici la el nu se înţelegea dacă fusese dobitoc urmându-l pe Ceauşescu "neabătut" sau dacă se alinta cu acest apelativ pentru că nu înţelesese la timp marile virtuţi ale democraţiei pe care românii o descopereau, inovativ şi fooooooooarte personificat, după tristele evenimente. În rest, tăcere. Şi justificări. Despre cum au acţionat alţii(prost, fireşte!), nu ei, care au făcut "atâta bine".
Acum, mulţi dintre "tovarăşi" ne spun că Ceauşescu era "inteligent", "muncitor", "capabil să conducă", "vizionar", "gospodar", "econom" (nu a plătit el, domnule, datoriile României? El sau Noi? Se dezbate încă!), un autentic "spirit practic" şi, fireşte, un onest om de stat (nimic nu-i aparţinea!) şi iubitor de consoartă, din vorbele căreia "îndrăznea" să iasă (deci, iată, om de curaj şi atitudine, domnule!), dar şi de copii (doar ai săi!). Ei, bine, nu am aflat astea toate din gura lor în decembrie 1989, pentru că nici ei nu ar mai fi apucat să trăiască după ce le-ar fi rostit. Linşajul le-ar fi garantat o stea roşie pe mormânt, într-un cimitir comun. Cu plăcuţă lămuritoare: "Criminalii". Mă rog, poate cu un vexatoriu "c" mic.
Acum însă nu mai prididesc cu laudele. Nu chiar ca atunci când trăia şi spânzura faimosul răposat, dar nici nu-s foarte departe. Amnezie? Senilitate? Ipocrizie? Poate, cel mult, cabotinism. Pentru că vorbesc de dezastrul ţării de astăzi, uitând de dezastrul ţării de ieri. Însă ieri e istorie, azi poate fi un vot în plus. Pentru unii. Şi orice vot contează, ştim deja asta!
Aici intră în joc o altă categorie: retrodizidenţii. Mulţi. Pe cât de PUŢINI vor fi fost ei în TIMPUL regimului comunist, pe atât de MULŢI s-au descoperit DUPĂ căderea regimului. Ei între ei. Inventându-şi, unii, un CV adecvat. Alţii oferind cârtelilor din bucătăria personală, la două pahare de vin de casă şi un cârnat prăjit la lumânare, aura unei dizidenţe epocale şi riscante. Fiinţe pline de "curaj", au înfruntat dictatura cu burse de studii şi mici trişerii cu Securitatea, care, nu-i aşa, avea şi "oameni deştepţi, domnule!" Sau au tăcut. A dizidenţă. Şi sunt mândri de tăcerea lor de aur, în concordanţă cu numele poleit al Epocii.
Au strigat însă, DUPĂ 1989, "Jos comunismul", tot aşa cum, dacă Ceauşescu rămânea bine mersi la putere, ar fi patronat corul scrisorilor de mulţumire adresate secretarului general al PCR (tot pentru prichindeii post-decembrişti, aka Nicolae Ceauşescu), aflate la loc de cinste şi onoare în "Scânteia", pentru că a "înăbuşit" în faşă "provocările imperialiştilor" şi "golănelile" timişorenilor. Şi au venit să dea lecţii de la înălţimea "dizidenţei" lor. Chiar lui Paul Goma, pentru ca obrăznicia şi tupeul lor incalificabil să fie complete.
"Poporul" - ăla pe umărul căruia plânge caragialean tot politrucul de azi - abia s-a alăturat revoluţiei. Greu, după ce o mână de oameni l-a somat să iasă de prin casele neîncălzite pe post de gloată revoluţionară. Vorba cuiva: cu o mână de salam, nişte pâine, puţină căldură şi vreo 10 ore de TV (cu emisiuni de tipul "Te pui cu activiştii?"), revoluţia română nu s-ar fi născut DECÂT prin cezariana serviciilor secrete occidentale şi ruseşti.
Aşadar, unei asemenea gloate, insensibile la stimuli macrorevoluţionari, părea un nonsens să-i vorbeşti despre comunism şi capitalism. Pe primul îl trăise "descurcându-se", pe celălalt îl vroia trendy, privindu-l languros dinspre deviza "radeţi tot de pe rafturi" de tip "hypermarket" evoluat. O struţo-cămilă, dacă se putea, între grija statului socialist pentru principiul "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" şi "miracolul" îmbuibat al statului capitalist. Primul murea, al doilea se năştea, poleindu-şi hidoşenia cu odraslele lui nefericite: goana după bani cu orice preţ, călcând pe cadavre, corupţie cât cuprinde, mită, sărăcie, crimă organizată, droguri, prostituţie, lipsa locurilor de muncă.
Păi gloata asta - spera cineva - urma să cânte, în asemenea condiţii, pe partitura tismăneană a unui raport de condamnare a comunismului de care însuşi condamnatorul-şef mai uită uneori, dezicându-se, spre luarea aminte a omului de rând?
Fireşte, nu.
Şi, uite aşa, gloata a devenit cam nostalgică. L-ar vota pe Ceauşescu la alegeri, acum (dar dacă l-ai ciuruit, e cam greu de înviat!), îi compătimeşte familia (cât de nefericită a fost, supravegheată de Securitate şi de "maştera-şefă" Elena) şi crede că "era (mai) bine pe vremea lui". Când nu aflai de la o televiziune drama Zoicăi, ştiai chinurile lui Nicu (obligatoriu intervievat NUMAI de un intervievator salvator care ne-a restituit înţelepciunea personajului peste vreme), pentru ca imediat să pluseze cineva cu un Valentin Ceauşescu, om de caracter şi de fotbal. O pledoarie completă, păcat că familia asta epocală nu a avut decât trei copii.
Propagandiştii-şefi au sesizat că gloata are comportamente nocive civic şi bulversante electoral, astfel încât această cădere în nostalgie s-ar putea dovedi periculoasă. Şi şi-au aruncat iscoditor ochii prin budoarele primei familii comuniste a ţării, pentru a contrabalansa, alături de silicoanele la vedere ale unor anorexice botoase, dialogurile inepte dintre nişte chivuţe intens colorate şi amorurile filmate ale vreunei piţipoance din "lumea mondena", setea cancanieră neostoită a unui neam de ţărani veşnic aflaţi cu capul între fustele şi izmenele vecinilor, sorbind cu nesaţ poveşti de alcov. Păi, vezi bine, Ceauşeasca era cam "rea de muscă", zic unii (între noi fie vorba, securiştii ăia care se laudă că ştiau budoarul Elenei pe de rost, cred că, de fapt, schimbau anvelopele la maşinile cuplului prezidenţial pe vremea aia, fără să îndrăznească să ridice ochii din pământ la trecerea augustei perechi prezidenţiale, dar fac acum figură de mici Pacepa plasaţi în funcţii-cheie!), iar copiii cuplului prezidenţial nu erau atât de "inocenţi" pe cât ar dori unii să ni-i prezinte.
O mascaradă mai mare nici că se putea. Într-o ţară în care istoria se scrie prin rapoarte prezidenţiale, după of-urile personale ale unui potentat sau ale altuia, şi în care, periodic, se ia în cătare un subiect istoric de "mare anvergură" patriotico-naţională asupra căruia se pronunţă foşti taximetrişti omniscienţi, sindicalişti rataţi şi instalatori de frâne în emisiuni în care moderatorii ştiu numai cum se dă pauza de publicitate, atunci e limpede că bietul Ceauşescu şi familia lui continuă să fie subiect de circ. Naţional. Şi, în plus, ne oferă dimensiunea exactă a unei drame a poporului ăsta: tragedia şi epopeea devin comedia şi băşcălia de zi cu zi.
Şi peste un tablou atât de vesel în drama lui se poate aşterne, salvator, un sfânt şi cuprinzător "Pupat toţi Piaţa Endependenţii!"

Semnificaţia cuvântului „acasă”

Cei care se aşteptau la o nouă ecranizare a romanului lui Pierre Boulle, după una primită foarte rece de critica de specialitate, în 2001, a lui Tim Burton, au avut o surpriză. Scenariul semnat de Rick Jaffa şi Amanda Silver se inspiră din romanul scriitorului francez, dar, în realitate, îl precede în logica acţiunii, în sensul că filmul lui Rupert Wyatt încearcă să explice cum s-a ajuns la povestea pe care o imaginase Boulle în 1963 şi care avea apoi să capteze atenţia producătorilor de film.
Cei care îşi amintesc romanul şi prima ecranizare (în 1969, atunci când costumele şi machiajul s-au aflat pe lista nominalizărilor la premiile Oscar), ştiu că acolo Pământul, într-un alt timp istoric, este colonizat de maimuţe războinice vorbitoare, oamenii înşişi fiind în postura de „animale” de muncă, destinate, deopotrivă, unor primitive cercetări ştiinţifice. În filmul lui Rupert Wyatt (maimuţele, aici, capătă trăsături, priviri sugestive şi mişcări umanoide graţie computerului, prin „împrumutarea” cineticii unor actori), experienţele mult mai avansate dintr-un laborator de specialitate din San Francisco (încurajate de o dorinţă personală a unui angajat, Will Rodman, interpretat convingător de James Franco, de a-şi salva tatăl de consecinţele maladiei Alzheimer) conduc la apariţia unui tip de cimpanzeu, botezat Caesar, cu o inteligenţă deosebită, capabil, în cele din urmă, de organizarea unei revolte a maimuţelor (ele însele „înţelepţite” prin administrarea aceluiaşi tip de tratament de care avusese parte cândva Caesar, acum îmbunătăţit) şi a unei presupuse invazii a planetei de către ele, ceea ce conduce, inevitabil, spre povestea lui Boulle de care aminteam.
Filmul este bine construit, efectele speciale sunt reuşite, povestea închegată şi convingătoare (discuţia dintre două maimuţe, aflate la un centru zoologic, menit să furnizeze „cobai” pentru experienţe, care vorbesc pur şi simplu, deşi îşi fac tot soiul de semne, mi s-a părut totuşi neverosimilă!), aşa încât vă asigur că merită să vedeţi această peliculă.
Dincolo de poveste, filmul mi se pare a fi şi un nou avertisment referitor la intruziunea noastră brutală în tot ceea ce înseamnă viaţă pe Pământ, modificând şi adaptând, cu voinţă şi iluzii de Creator, organisme a căror existenţă o punem în pericol, antrenând în cascadă consecinţe neprevăzute. De aceea, cuvintele cimpanzeului Caesar, atunci când, în sfârşit, vedem şi în actul vorbirii performanţele sale intelectuale, mi se par pilduitoare. Cine stabileşte, în cele din urmă, ce înseamnă pentru fiecare componentă a ecosistemului nostru termenul „acasă”?
Planeta maimuţelor: Invazia este mai mult decât un film bun, cu efecte speciale spectaculoase. Include un mesaj profund asupra căruia mulţi din cei implicaţi în prezervarea vieţii pe această planetă vor trebui să reflecteze îndelung.

Aş vrea să ştiu...

...dacă sunt eu obosit, fizic şi intelectual, şi nu mai am luciditatea percepţiei, dreapta măsură şi acuitatea vizuală, absolut necesară, pentru a înţelege ce se întâmplă în jur:

• Radu Mazăre, primar de Constanţa, e tot mai des la Antene, în prezenţa unor domnişoare gonflate şi golaşe (unele, inevitabil, blonde şi afectate), pe post de toreador (abia aici penibilul grosier m-a invadat) în cu totul alte posturi decât acelea care ar putea consacra un edil serios. Pe margine, câteva fiinţe, care par onorabile, îşi fac poze cu el, fotografiază de zor caravana cu nebuni şi sunt satisfăcute că s-au aflat în preajma lui Mazăre. Şi o declară ca atare. E celebru, sigur că-l ştim, spune o doamnă. Fără să mă topesc de simpatie pentru Elena Udrea, am senzaţia că era foarte decentă când încăleca ea, susţinută, câte un căluţ şi juca tenis cu Năstase în buricul Parisului pe banii noştri. În schimb, era demonizată la Antena 3 de zor. Radu Mazăre, ni se sugerează, e popular şi simpatic. Vreau să-l cunosc pe editorul ştirilor de la Antena 3...
• ...şi pentru că adoră să ofere, în prime time, ştiri cu nunţi ţigăneşti. Oripilat am fost cu adevărat la vederea unei cravate din aur la gâtul unui neica nimeni de vreo 16-17 ani. Şi asta era tot un fel de ştire la "Observator" şi Antena 3, la principalul jurnal de ştiri. Nu, nu cred, totuşi, că vreau să-l cunosc pe editorul-şef al ştirilor de la Antene...
• ...lipsa argumentelor aduce în prim plan tot felul de ignoranţi cu tupeu nesimţit. Observaţi, din ce în ce mai des, că argumentele au murit, că nimeni nu se mai jenează să ţipe (scrisesem "să explice", dar am tăiat, nu era potrivit aici) că face într-un anume fel fiindcă şi alţii fac la fel, că aşa "vrea muşchii lui" (atitudine din ce în ce mai răspândită şi în administraţia publică, centrală şi locală!), că la români a fura, de foame, un ou, o raţă, o pâine este un gest scuzabil, fără să ştiu de la ce obiect/sumă în sus încape în mintea noastră, în toată grozăvia ei, ideea de furt. De aici pleacă şi percepţia noastră asupra plagiatului, a diplomei fără rost, obţinută între două joburi, cu bani, dar fără valoare, a copiatului la examene şi a micii îmbrânceli, simpatic denumite "dat din coate" (cu folos).
• ... că niciun post de telviziune de la noi nu mai discută contextul internaţional şi că singurele ştiri "externe" sunt plecările Monicăi Gabor în SUA şi venirile lui Mutu la echipa naţională, inevitabil relatate de la Otopeni, iar in "Cancan" de aşa-zişi jurnalişti de investigaţii pentru care averile dubios dobândite ale unor politicieni şi marile acte de corupţie nu există?
• ... că ştirile din sport sunt mondenităţi ridicole despre iubitele şi fufele fotbaliştilor, competiţiile sportive autentice şi câştigătorii lor lipsind cu desăvârşire din aceste jurnale stupide?
  
• ... că scopul suprem al salariatului român la stat este ieşirea cât mai rapidă la pensie, indiferent cum?
• ... că felul în care ni se adresează tot soiul de indivizi, la service, în piaţă, la casele de marcat, în taxiuri şi în servicii, în general, este o tutuială de prost gust, greţoasă până la vomitătură (cu "frate", "prietene" - deh, ăştia sunt fanii lui Mircea Badea, cred -, "tipule", "omule", "nene", "băi nene", "vere", "şefu' "), asociată cu cercul restrâns al membrilor unei familii tembele, care se tot măreşte, din sânul căreia eu nu ştiu cum să mai scap?
• ... că oameni de foarte bună calitate profesională şi morală nu sunt de găsit la TV şi în tabloide de doi bani, dar nici în alte publicaţii mari, cu oarecare ştaif, pentru simplul motiv că încă mai au... bun simţ?
• ... că ţara asta nu mai are şanse de redresare morală şi că devine din ce în ce mai evident că democraţia, în modul ei de manifestare postdecembristă, este falimentară?
• ... că deţinuţii politici au început să regrete regimul comunist care i-a încarcerat, cerând dreptul la eutanasiere în democraţie, în faţa corului de anticomunişti cu emblemă de pionier pe frunte şi carnet de partid în buzunar, amintind doct altora "ce era comunismul" la a cărui edificare şi prezervare vor fi pus şi ei umărul cu nădejde, din frică, laşitate sau oportunism?
• ... că libertatea de exprimare este un moft şi că ne-am întors la anii de dinainte de 1989, când unele cuvinte puteau fi folosite, altele nu, când unii puteau să apară în paginile publicaţiilor sau să fie tipăriţi în edituri, alţii nu, doar fiindcă aşa vrea vreun potentat care uită cât de vremelnic este, în corul de lingăi şi pupincurişti sinştri, ahtiaţi după funcţii şi onoruri la fel de vremelnice?
• ... că prostia ucide, iar ignorarea ei, dacă devine fenomen de masă, ucide în mod absolut?
• ... a... să nu uit... aş vrea să ştiu - ajutaţi-mă, vă rog, este de nesuportat această ignoranţă a mea, de care sunt conştient, şi care îmi procură tot soiul de coşmaruri - profilul moral, intelectual, social şi etnic, vârstele şi ocupaţiile celor care sorb cuvintele lui Dan Diaconescu la OTV...

Update... Un personaj care mai vizitează blogul meu din când în când lasă un prim comentariu. Mă întreabă dacă sunt portocaliu. Este tot ce a înţeles din postarea mea. Chiar că nu mai e de făcut nimic în ţara asta...