Mulţumesc!

Nu-mi place să las cititorii să caute o postare care i-ar putea interesa. Şi pentru că un anumit text - din 2009, să ne înţelegem, ca istoric ţin la... cronologie! - a fost citat recent într-un anumit context, sporind substanţial numărul celor interesaţi de acest blog, îl reproduc mai jos. Contextul de care vorbeam mi-a prilejuit o mai bună cunoaştere a unor prieteni apropiaţi, dar mi-a oferit, în egală măsură, surprize foarte plăcute. Mesajele de solidaritate - multe - m-au bucurat, dovedindu-se reconfortante. Vă mulţumesc tuturor!
Presa românească, astăzi
Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie [2009] – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere. O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie! Îndrăzesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară deziluzie! Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea. Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Cifre uluitoare

Citesc, pe site-ul "Adevărul", câteva cifre uluitoare de-a dreptul. În buna intenţie de a face publicitate propriului site, cei de la cotidianul amintit publică numărul de accesări ale câtorva site-uri româneşti în luna octombrie. Fireşte, www.adevărul.ro este pe primul loc, cu 2.487.269 de vizitatori. La mică diferenţă se află site-ul unui post de televiziune, Pro TV, şi, surpriză, pe locul al treilea este... www.cancan.ro. V-aţi imagina, pesemne, că în cazul acestui site avem nişte cifre modeste, chiar dacă se află pe locul al treilea. Ei bine, nu, pe site-ul cancan.ro au intrat, în luna octombrie a acestui an, nu mai puţin de 2.293.870 de curioşi, amatori de cancanuri şi mondenităţi stupide.
Cred că orice analiză a felului în care gândeşte acest popor şi a nivelului său de educaţie trebuie începută cu aceste cifre.
Tristă realitate!

Două opinii despre Imnul naţional. Judecaţi singuri!

Prima îi aparţine lui Andrei Pleşu şi a fost publicată în Dilema veche, nr. 397/22-28 septembrie 2011, îndemnând, practic, la o schimbare a Imnului naţional, ceea ce a prilejuit cotidianului Adevărul lansarea unei dezbateri pe această temă în paginile sale:

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cânte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea", al unui destin care seamănă cu iadul pe pământ? Căci, deşi are aerul unui cântec de goarnă care sună adunarea, Imnul nostru pare, mai curând, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.

A doua opinie aparţine Anei-Maria Brânză, campioană mondială la scrimă, cea care, situată prima la o competiţie sportivă europeană de profil, în Marea Britanie, a coborât de pe podiumul de premiere în semn de protest atunci când organizatorii au pus în difuzoare fostul imn al republicii comuniste de până în decembrie 1989:

Eu nu vreau să se schimbe Imnul, nu înţeleg de ce s-ar schimba. Cu imnul ăsta am fost crescută şi cu ăsta vreau să mor. Să-l cânte, să mi se cânte «Deşteaptă-te, române!» şi atunci când m-or duce la groapă. Nu mi se pare normal să se găsească patru-cincipersoane care se trezesc că vor să schimbe Imnul. Vor să pună vreo manea sau ce? Sau dacă vor ceva mai săltăreţ, atunci să pună o sârbă. E absurd, în felul ăsta o să ajungem să ne schimbăm Imnul odată la doi-trei ani, cred că noi încă ne mai căutăm indentitatea.

Judecaţi dumneavoastră înşivă!

P.S. Ar mai fi fost de adăugat aici şi opinia lui Adrian Cioroianu, chestionat întotdeauna de toate televiziunile şi jurnaliştii noştri "harnici", la unison, când vine vorba de vreun subiect de istorie (fie că omul se pricepe, fie nu), cam ce părere are şi Domnia Sa, dar eu prefer să mă limitez la cele de mai sus, pentru că de când istoricul Adrian Cioroianu crede că Ziua Naţională trebuie stabilită în strânsă comuniune cu meteorologii şi prostimea veselă care vrea la picnic, consider că nu are rost să ne pierdem timpul, ascultându-l vorbind despre simboluri naţionale.

Ne plouă cu Ceauşeşti... a toamnă!

Ceauşescu este o marcă pe care niciun comerciant cu brumă de carte sau cu mintea plină de macroeconomie nu a avut inspiraţia să o înregistreze, astfel încât, graţie ei, să vândă. (Aproape) Orice. De la chiloţi şi prezervative la maşini de spălat, TV LCD-uri şi frigidere sau telefoane mobile. La prezervative, de pildă, un promo interesant ar putea suna aşa: "Nici atunci, nici acum!", iar la LCD-TV şi frigidere ceva de genul "ce n-aţi văzut atunci, vedeţi acum!".
Cum s-ar explica această abundenţă de Ceauşeşti pe posturile de televiziune de la noi? Să încercăm, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii.
În primul rând, foştii "tovarăşi". Cei din vârful puterii. Stăteau smirnă în faţa lui Ceauşescu şi nu îndrăzneau să crâcnească. Civili, mulţi dintre ei, ajunseseră să-i spună, în şedinţele CPEx (pentru prichindeii post-decembrişti, Comitetul Politic Executiv), utilizând o formulă împrumutată din mediul kaki "vă raportez, tovarăşe secretar general...", invariabil urmată de un convingător şi milităros "Am înţeles!", semnul deplinei angajări în executarea ordinelor primite. Fără comentarii, altminteri scaunul moale, călduţ, săpat în privilegii, le-ar fi fugit de sub curul binişor bombat de traiul bun.
După 1989, cei mai mulţi l-au găsit (doar) pe Ceauşescu vinovat. De situaţia ţării şi a lor, de chinurile familiilor lor, plângând şi ei, caragialesc adesea, pe umărul celor care se bucuraseră la vederea cadavrelor ciuruite ale celor doi Ceauşeşţi în 25 decembrie 1989. Ceauşescu singur era vinovat de toate. Un fost activist de prim rang, devenit celebru prin formula rostită la un proces, ne uimise spunând, deschis, că a fost un dobitoc. Părea să regrete. Dar nici la el nu se înţelegea dacă fusese dobitoc urmându-l pe Ceauşescu "neabătut" sau dacă se alinta cu acest apelativ pentru că nu înţelesese la timp marile virtuţi ale democraţiei pe care românii o descopereau, inovativ şi fooooooooarte personificat, după tristele evenimente. În rest, tăcere. Şi justificări. Despre cum au acţionat alţii(prost, fireşte!), nu ei, care au făcut "atâta bine".
Acum, mulţi dintre "tovarăşi" ne spun că Ceauşescu era "inteligent", "muncitor", "capabil să conducă", "vizionar", "gospodar", "econom" (nu a plătit el, domnule, datoriile României? El sau Noi? Se dezbate încă!), un autentic "spirit practic" şi, fireşte, un onest om de stat (nimic nu-i aparţinea!) şi iubitor de consoartă, din vorbele căreia "îndrăznea" să iasă (deci, iată, om de curaj şi atitudine, domnule!), dar şi de copii (doar ai săi!). Ei, bine, nu am aflat astea toate din gura lor în decembrie 1989, pentru că nici ei nu ar mai fi apucat să trăiască după ce le-ar fi rostit. Linşajul le-ar fi garantat o stea roşie pe mormânt, într-un cimitir comun. Cu plăcuţă lămuritoare: "Criminalii". Mă rog, poate cu un vexatoriu "c" mic.
Acum însă nu mai prididesc cu laudele. Nu chiar ca atunci când trăia şi spânzura faimosul răposat, dar nici nu-s foarte departe. Amnezie? Senilitate? Ipocrizie? Poate, cel mult, cabotinism. Pentru că vorbesc de dezastrul ţării de astăzi, uitând de dezastrul ţării de ieri. Însă ieri e istorie, azi poate fi un vot în plus. Pentru unii. Şi orice vot contează, ştim deja asta!
Aici intră în joc o altă categorie: retrodizidenţii. Mulţi. Pe cât de PUŢINI vor fi fost ei în TIMPUL regimului comunist, pe atât de MULŢI s-au descoperit DUPĂ căderea regimului. Ei între ei. Inventându-şi, unii, un CV adecvat. Alţii oferind cârtelilor din bucătăria personală, la două pahare de vin de casă şi un cârnat prăjit la lumânare, aura unei dizidenţe epocale şi riscante. Fiinţe pline de "curaj", au înfruntat dictatura cu burse de studii şi mici trişerii cu Securitatea, care, nu-i aşa, avea şi "oameni deştepţi, domnule!" Sau au tăcut. A dizidenţă. Şi sunt mândri de tăcerea lor de aur, în concordanţă cu numele poleit al Epocii.
Au strigat însă, DUPĂ 1989, "Jos comunismul", tot aşa cum, dacă Ceauşescu rămânea bine mersi la putere, ar fi patronat corul scrisorilor de mulţumire adresate secretarului general al PCR (tot pentru prichindeii post-decembrişti, aka Nicolae Ceauşescu), aflate la loc de cinste şi onoare în "Scânteia", pentru că a "înăbuşit" în faşă "provocările imperialiştilor" şi "golănelile" timişorenilor. Şi au venit să dea lecţii de la înălţimea "dizidenţei" lor. Chiar lui Paul Goma, pentru ca obrăznicia şi tupeul lor incalificabil să fie complete.
"Poporul" - ăla pe umărul căruia plânge caragialean tot politrucul de azi - abia s-a alăturat revoluţiei. Greu, după ce o mână de oameni l-a somat să iasă de prin casele neîncălzite pe post de gloată revoluţionară. Vorba cuiva: cu o mână de salam, nişte pâine, puţină căldură şi vreo 10 ore de TV (cu emisiuni de tipul "Te pui cu activiştii?"), revoluţia română nu s-ar fi născut DECÂT prin cezariana serviciilor secrete occidentale şi ruseşti.
Aşadar, unei asemenea gloate, insensibile la stimuli macrorevoluţionari, părea un nonsens să-i vorbeşti despre comunism şi capitalism. Pe primul îl trăise "descurcându-se", pe celălalt îl vroia trendy, privindu-l languros dinspre deviza "radeţi tot de pe rafturi" de tip "hypermarket" evoluat. O struţo-cămilă, dacă se putea, între grija statului socialist pentru principiul "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" şi "miracolul" îmbuibat al statului capitalist. Primul murea, al doilea se năştea, poleindu-şi hidoşenia cu odraslele lui nefericite: goana după bani cu orice preţ, călcând pe cadavre, corupţie cât cuprinde, mită, sărăcie, crimă organizată, droguri, prostituţie, lipsa locurilor de muncă.
Păi gloata asta - spera cineva - urma să cânte, în asemenea condiţii, pe partitura tismăneană a unui raport de condamnare a comunismului de care însuşi condamnatorul-şef mai uită uneori, dezicându-se, spre luarea aminte a omului de rând?
Fireşte, nu.
Şi, uite aşa, gloata a devenit cam nostalgică. L-ar vota pe Ceauşescu la alegeri, acum (dar dacă l-ai ciuruit, e cam greu de înviat!), îi compătimeşte familia (cât de nefericită a fost, supravegheată de Securitate şi de "maştera-şefă" Elena) şi crede că "era (mai) bine pe vremea lui". Când nu aflai de la o televiziune drama Zoicăi, ştiai chinurile lui Nicu (obligatoriu intervievat NUMAI de un intervievator salvator care ne-a restituit înţelepciunea personajului peste vreme), pentru ca imediat să pluseze cineva cu un Valentin Ceauşescu, om de caracter şi de fotbal. O pledoarie completă, păcat că familia asta epocală nu a avut decât trei copii.
Propagandiştii-şefi au sesizat că gloata are comportamente nocive civic şi bulversante electoral, astfel încât această cădere în nostalgie s-ar putea dovedi periculoasă. Şi şi-au aruncat iscoditor ochii prin budoarele primei familii comuniste a ţării, pentru a contrabalansa, alături de silicoanele la vedere ale unor anorexice botoase, dialogurile inepte dintre nişte chivuţe intens colorate şi amorurile filmate ale vreunei piţipoance din "lumea mondena", setea cancanieră neostoită a unui neam de ţărani veşnic aflaţi cu capul între fustele şi izmenele vecinilor, sorbind cu nesaţ poveşti de alcov. Păi, vezi bine, Ceauşeasca era cam "rea de muscă", zic unii (între noi fie vorba, securiştii ăia care se laudă că ştiau budoarul Elenei pe de rost, cred că, de fapt, schimbau anvelopele la maşinile cuplului prezidenţial pe vremea aia, fără să îndrăznească să ridice ochii din pământ la trecerea augustei perechi prezidenţiale, dar fac acum figură de mici Pacepa plasaţi în funcţii-cheie!), iar copiii cuplului prezidenţial nu erau atât de "inocenţi" pe cât ar dori unii să ni-i prezinte.
O mascaradă mai mare nici că se putea. Într-o ţară în care istoria se scrie prin rapoarte prezidenţiale, după of-urile personale ale unui potentat sau ale altuia, şi în care, periodic, se ia în cătare un subiect istoric de "mare anvergură" patriotico-naţională asupra căruia se pronunţă foşti taximetrişti omniscienţi, sindicalişti rataţi şi instalatori de frâne în emisiuni în care moderatorii ştiu numai cum se dă pauza de publicitate, atunci e limpede că bietul Ceauşescu şi familia lui continuă să fie subiect de circ. Naţional. Şi, în plus, ne oferă dimensiunea exactă a unei drame a poporului ăsta: tragedia şi epopeea devin comedia şi băşcălia de zi cu zi.
Şi peste un tablou atât de vesel în drama lui se poate aşterne, salvator, un sfânt şi cuprinzător "Pupat toţi Piaţa Endependenţii!"

Semnificaţia cuvântului „acasă”

Cei care se aşteptau la o nouă ecranizare a romanului lui Pierre Boulle, după una primită foarte rece de critica de specialitate, în 2001, a lui Tim Burton, au avut o surpriză. Scenariul semnat de Rick Jaffa şi Amanda Silver se inspiră din romanul scriitorului francez, dar, în realitate, îl precede în logica acţiunii, în sensul că filmul lui Rupert Wyatt încearcă să explice cum s-a ajuns la povestea pe care o imaginase Boulle în 1963 şi care avea apoi să capteze atenţia producătorilor de film.
Cei care îşi amintesc romanul şi prima ecranizare (în 1969, atunci când costumele şi machiajul s-au aflat pe lista nominalizărilor la premiile Oscar), ştiu că acolo Pământul, într-un alt timp istoric, este colonizat de maimuţe războinice vorbitoare, oamenii înşişi fiind în postura de „animale” de muncă, destinate, deopotrivă, unor primitive cercetări ştiinţifice. În filmul lui Rupert Wyatt (maimuţele, aici, capătă trăsături, priviri sugestive şi mişcări umanoide graţie computerului, prin „împrumutarea” cineticii unor actori), experienţele mult mai avansate dintr-un laborator de specialitate din San Francisco (încurajate de o dorinţă personală a unui angajat, Will Rodman, interpretat convingător de James Franco, de a-şi salva tatăl de consecinţele maladiei Alzheimer) conduc la apariţia unui tip de cimpanzeu, botezat Caesar, cu o inteligenţă deosebită, capabil, în cele din urmă, de organizarea unei revolte a maimuţelor (ele însele „înţelepţite” prin administrarea aceluiaşi tip de tratament de care avusese parte cândva Caesar, acum îmbunătăţit) şi a unei presupuse invazii a planetei de către ele, ceea ce conduce, inevitabil, spre povestea lui Boulle de care aminteam.
Filmul este bine construit, efectele speciale sunt reuşite, povestea închegată şi convingătoare (discuţia dintre două maimuţe, aflate la un centru zoologic, menit să furnizeze „cobai” pentru experienţe, care vorbesc pur şi simplu, deşi îşi fac tot soiul de semne, mi s-a părut totuşi neverosimilă!), aşa încât vă asigur că merită să vedeţi această peliculă.
Dincolo de poveste, filmul mi se pare a fi şi un nou avertisment referitor la intruziunea noastră brutală în tot ceea ce înseamnă viaţă pe Pământ, modificând şi adaptând, cu voinţă şi iluzii de Creator, organisme a căror existenţă o punem în pericol, antrenând în cascadă consecinţe neprevăzute. De aceea, cuvintele cimpanzeului Caesar, atunci când, în sfârşit, vedem şi în actul vorbirii performanţele sale intelectuale, mi se par pilduitoare. Cine stabileşte, în cele din urmă, ce înseamnă pentru fiecare componentă a ecosistemului nostru termenul „acasă”?
Planeta maimuţelor: Invazia este mai mult decât un film bun, cu efecte speciale spectaculoase. Include un mesaj profund asupra căruia mulţi din cei implicaţi în prezervarea vieţii pe această planetă vor trebui să reflecteze îndelung.

Aş vrea să ştiu...

...dacă sunt eu obosit, fizic şi intelectual, şi nu mai am luciditatea percepţiei, dreapta măsură şi acuitatea vizuală, absolut necesară, pentru a înţelege ce se întâmplă în jur:

• Radu Mazăre, primar de Constanţa, e tot mai des la Antene, în prezenţa unor domnişoare gonflate şi golaşe (unele, inevitabil, blonde şi afectate), pe post de toreador (abia aici penibilul grosier m-a invadat) în cu totul alte posturi decât acelea care ar putea consacra un edil serios. Pe margine, câteva fiinţe, care par onorabile, îşi fac poze cu el, fotografiază de zor caravana cu nebuni şi sunt satisfăcute că s-au aflat în preajma lui Mazăre. Şi o declară ca atare. E celebru, sigur că-l ştim, spune o doamnă. Fără să mă topesc de simpatie pentru Elena Udrea, am senzaţia că era foarte decentă când încăleca ea, susţinută, câte un căluţ şi juca tenis cu Năstase în buricul Parisului pe banii noştri. În schimb, era demonizată la Antena 3 de zor. Radu Mazăre, ni se sugerează, e popular şi simpatic. Vreau să-l cunosc pe editorul ştirilor de la Antena 3...
• ...şi pentru că adoră să ofere, în prime time, ştiri cu nunţi ţigăneşti. Oripilat am fost cu adevărat la vederea unei cravate din aur la gâtul unui neica nimeni de vreo 16-17 ani. Şi asta era tot un fel de ştire la "Observator" şi Antena 3, la principalul jurnal de ştiri. Nu, nu cred, totuşi, că vreau să-l cunosc pe editorul-şef al ştirilor de la Antene...
• ...lipsa argumentelor aduce în prim plan tot felul de ignoranţi cu tupeu nesimţit. Observaţi, din ce în ce mai des, că argumentele au murit, că nimeni nu se mai jenează să ţipe (scrisesem "să explice", dar am tăiat, nu era potrivit aici) că face într-un anume fel fiindcă şi alţii fac la fel, că aşa "vrea muşchii lui" (atitudine din ce în ce mai răspândită şi în administraţia publică, centrală şi locală!), că la români a fura, de foame, un ou, o raţă, o pâine este un gest scuzabil, fără să ştiu de la ce obiect/sumă în sus încape în mintea noastră, în toată grozăvia ei, ideea de furt. De aici pleacă şi percepţia noastră asupra plagiatului, a diplomei fără rost, obţinută între două joburi, cu bani, dar fără valoare, a copiatului la examene şi a micii îmbrânceli, simpatic denumite "dat din coate" (cu folos).
• ... că niciun post de telviziune de la noi nu mai discută contextul internaţional şi că singurele ştiri "externe" sunt plecările Monicăi Gabor în SUA şi venirile lui Mutu la echipa naţională, inevitabil relatate de la Otopeni, iar in "Cancan" de aşa-zişi jurnalişti de investigaţii pentru care averile dubios dobândite ale unor politicieni şi marile acte de corupţie nu există?
• ... că ştirile din sport sunt mondenităţi ridicole despre iubitele şi fufele fotbaliştilor, competiţiile sportive autentice şi câştigătorii lor lipsind cu desăvârşire din aceste jurnale stupide?
  
• ... că scopul suprem al salariatului român la stat este ieşirea cât mai rapidă la pensie, indiferent cum?
• ... că felul în care ni se adresează tot soiul de indivizi, la service, în piaţă, la casele de marcat, în taxiuri şi în servicii, în general, este o tutuială de prost gust, greţoasă până la vomitătură (cu "frate", "prietene" - deh, ăştia sunt fanii lui Mircea Badea, cred -, "tipule", "omule", "nene", "băi nene", "vere", "şefu' "), asociată cu cercul restrâns al membrilor unei familii tembele, care se tot măreşte, din sânul căreia eu nu ştiu cum să mai scap?
• ... că oameni de foarte bună calitate profesională şi morală nu sunt de găsit la TV şi în tabloide de doi bani, dar nici în alte publicaţii mari, cu oarecare ştaif, pentru simplul motiv că încă mai au... bun simţ?
• ... că ţara asta nu mai are şanse de redresare morală şi că devine din ce în ce mai evident că democraţia, în modul ei de manifestare postdecembristă, este falimentară?
• ... că deţinuţii politici au început să regrete regimul comunist care i-a încarcerat, cerând dreptul la eutanasiere în democraţie, în faţa corului de anticomunişti cu emblemă de pionier pe frunte şi carnet de partid în buzunar, amintind doct altora "ce era comunismul" la a cărui edificare şi prezervare vor fi pus şi ei umărul cu nădejde, din frică, laşitate sau oportunism?
• ... că libertatea de exprimare este un moft şi că ne-am întors la anii de dinainte de 1989, când unele cuvinte puteau fi folosite, altele nu, când unii puteau să apară în paginile publicaţiilor sau să fie tipăriţi în edituri, alţii nu, doar fiindcă aşa vrea vreun potentat care uită cât de vremelnic este, în corul de lingăi şi pupincurişti sinştri, ahtiaţi după funcţii şi onoruri la fel de vremelnice?
• ... că prostia ucide, iar ignorarea ei, dacă devine fenomen de masă, ucide în mod absolut?
• ... a... să nu uit... aş vrea să ştiu - ajutaţi-mă, vă rog, este de nesuportat această ignoranţă a mea, de care sunt conştient, şi care îmi procură tot soiul de coşmaruri - profilul moral, intelectual, social şi etnic, vârstele şi ocupaţiile celor care sorb cuvintele lui Dan Diaconescu la OTV...

Update... Un personaj care mai vizitează blogul meu din când în când lasă un prim comentariu. Mă întreabă dacă sunt portocaliu. Este tot ce a înţeles din postarea mea. Chiar că nu mai e de făcut nimic în ţara asta...

Două categorii de "victime"

Crescut şi educat ca fiinţă raţională (neşansă, ar spune unii!), îmi pierd destulă vreme, recunosc, în încercări - multe eşuate - de a înţelege modul în care se comportă unii indivizi din jurul nostru. De ce acţionează într-un anume fel, de ce iau decizii proaste pentru ei (ceea ce pare evident tuturor, numai lor nu!), de ce furiile lor abia reţinute au justificări puţin credibile (ceea ce mă convinge că altele sunt, de fapt, cauzele). De ce, în fine, privim realitatea cu ochelarii iluziilor, îmbrăcându-ne, prost, fireşte, cu hainele altora.
Astăzi încerc unele explicaţii pentru două categorii distincte, dar care au un numitor comun: "adăparea" la alte orizonturi culturale şi intelectuale.
Primele "victime": studenţii/masteranzii/doctoranzii de la universităţile străine, cu precădere cele din spaţiul occidental şi, mai ales, american. Rupţi de realitatea românească, pe care, adesea, nu o decriptează atent pentru că aleg să ignore presa românească (un bun barometru, in integralitatea ei), deşi cele mai multe publicaţii pot fi citite online oriunde în lume unde ai acces la Internet, înconjoară România de astăzi şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în ţară, într-un soi de idealism păgubos, contraproductiv, transferând iluziile lor într-o realitate care nu le "înghite", scuipându-le îndată. Hrăniţi cu lecturi interbelice despre reformarea României (nu departe de idealul legionar, supraevaluat doctrinar), se scaldă în cuvinte mari şi cred că pot schimba ceva. Printr-un Forum, printr-un Simpozion, prin comitete şi comiţii, prin tot soiul de iniţiative culturale orientate spre elite sau spre un tineret pe care nu-l cunosc de fapt şi îl confundă cu ei şi performanţele lor intelectuale doar pentru că, biologic, le seamănă. O mare şi nepermisă greşeală!
Un bun prieten de la Universitatea Stanford, doctorand, îmi povestea, spre uimirea mea, cum are de făcut un text-temă pe un subiect precis, fără să apeleze la "surse", profesorul său având deplină încredere că doctorandul nu o va face. Aşa ceva în România ar fi imposibil. Tot acolo am aflat, potrivit Codului de onoare al Universităţii, că profesorii nu sunt supraveghetorii studenţilor la examen, ba, mai mult, sunt nevoiţi să iasă din sala de examen după anunţarea subiectelor pentru a nu-i deranja pe studenţi în redactarea lucrării. Mai pot intra, ocazional, pentru a oferi lămuriri, dacă sunt solicitări în acest sens.
Ar fi greu pentru un astfel de student/masterand/doctorand, transplantat aici, să schimbe nu un mod de examinare, ci un mod de gândire, care se traduce prin toţi fură, fur şi eu, toţi sunt proşti şi nu ştiu nimic, deci mă simt bine printre ei, nimeni nu face nimic, deci nu fac nici eu, dacă ăla poate orice, pot şi eu, alături de universala zicere românească, de înscris în Constituţie şi pus ca deviză pe drapelul naţional "Merge şi aşa!" Dacă inginerii şi textiliştii se ocupă de cultură şi trăiesc cu senzaţia că au supt limba română din rezistenţa materialelor, cârpe şi tipuri de oţeluri combinate, DEX-ul fiindu-le necunoscut (i-a învăţat viaţa că autoritatea e aia cu biciul, administrativă, nu CARTEA!) şi istoricii antichităţii explică iţele politicii ultracontemporane, doct geopolitici, de ce femeia de serviciu nu ar pretinde să lucreze la o editură ca redactor de carte, eventual supervizor la traduceri?
Sfatul meu pentru tinerii aceştia este unul singur: reuşita înseamnă schimbare totală şi radicală. Dacă nu sunt în stare să colonizeze toate funcţiile de decizie şi să schimbe, cu forţa dacă e nevoie, ceea ce e de schimbat, atunci să-şi caute un job bine plătit afară şi să lase România să-şi regleze conturile cu viitorul ei cum o putea mai bine.
Al doilea grup de "victime": cei care au deschis ochii asupra tarelor româneşti nu numai trăindu-le pe propria piele, ci observând cum învaţă şi lucrează alţii, în alte ţări (din nou occidentale şi, mai ales, SUA), cum înţeleg să modifice din mers un parcurs spre beneficiul tuturor, fie că vorbim de cercetare ştiinţifică, fie de administraţie publică sau privată. Ei s-au întors însă în sistem, dar neputinţa de a schimba mecanismele defecte şi tarele sistemului este evidentă, pentru că sunt înghiţiţi de un malaxor mult prea puternic, înconjuraţi de indivizi pentru care fiecare vânt de schimbare le dă fiori (şi-ar pierde privilegiile de care se bucură, ar uita guduratul şi linsul palmei stăpânului pe care îl asociază cu iluzia lor că pot fi utili, în multe feluri, ar fi speriaţi că evaluarea corectă a performanţelor profesionale le-ar da grave bătăi de cap ş.a.). Unii aleg să uite ceea ce au văzut şi înţeles ca fiind funcţional în alte zări, alţii pur şi simplu lasă să putrezească în CV un trecut încărcat de "contacte", care rămâne ceea ce este: un trecut uitat, îngropat, plin de pilde inutile.

Am şi o menţiune specială: şcoliţii în marketing şi economie, în comunicare şi relaţii publice, în management cultural şi politic, care iau lecţii pe-afară. Uită, când se întorc, doldora de strategii şi învăţături croite pe un public de o cu totul altă factură, că ţaţa Leana, unchiul Hristache şi, fireşte, nelipsitul Dorel (generic, dar mulţi!, asta suna un pic altfel, dar am "îndulcit-o"!) abia au bani să cumpere ulei şi făină şi că stau cu ochii pe prima pomană ivită în cale (dar speculată politic), cu berea în faţă la "pub"-ul comunal, deşi se prăbuşeşte totul în jurul lor, că publicul românesc este inert civic şi că nicio strategie de comunicare nu-l "loveşte" (ştie el mai bine cum e cu conspiraţiile şi "manipulărili" astea), curul şi celulita vreunei vedete şi divorţurile paraşutelor gonflate cu silicoane şi botox fiind mult mai atrăgătoare, iar orice demers cultural decent este o înjurătură sinistră dacă nu are melodicitatea unei manele gingaşe şi gustul extatic al unui bairam cu pierdevară, curve, peşti şi cocălari "înlănţuiţi", pentru care, cu dispensă, fondul principal de cuvinte al limbii române, alea 3.000 sau câte or fi fost vreodată, s-a redus, doar pentru ei, la numai cinci cuvinte, uşor de ţinut minte şi de întrebuinţat în orice ocazie: super, maxim, naşpa, distracţie şi mişto (combinaţiile, tot pentru ei, în mod excepţional, au fost permise: supermaxim, supermişto, naşpa/mişto distracţie, naşpa la maxim şi, nu în ultimul rând, e maxim de super).
Celor două categorii de "victime" le sugerez să plece, în orice evaluare, de la acest background. Este mai util pentru ei şi iluziile lor.

P.S. Domnului colonel (r) Ion Petrescu, preocupat de "limitarea" postărilor mele, îi dau o veste bună. Iată, am revenit!

Fără limite

Nu aş putea spune de ce şi prin care mecanism, neinteligibil pentru noi, oamenii, Creatorul nu ne-a îngăduit să folosim prea mult din capacitatea creierului nostru, deşi studiile antropologice insistă asupra diferenţei majore între creierul australopitecilor, să spunem, ori Homo Faber, şi acel Homo Sapiens ai cărui urmaşi suntem, în contextul nenumăratelor controverse asupra aşa-zisei verigi-lipsă într-un lung lanţ evolutiv.
Limitless (sau Dincolo de limite cum a fost tradus la noi) propune un scenariu care se încadrează perfect în dorinţa noastră veche de a forţa limita biologică ce ne-a fost impusă şi de a sili creierul să lucreze la capacitatea maximă. În era industriei farmaceutice, în care pilula-minune pare să rezolve toate problemele pe care corpul nostru le-ar putea avea din motive diverse, de ce nu s-ar crea şi acea pilulă care să dea peste cap orice măsurătoare a nivelului inteligenţei umane, cu consecinţe imediate, vizibile, asupra carierei şi relaţiilor interpersonale?
Scenariul semnat de Leslie Dixon, întemeiat pe romanul lui Alan Glynn, propune o astfel de viziune, într-un film captivant, interesant, fără prea multă filozofie, construit prin îmbinarea SF-ului de calitate cu thrillerul autentic, în măsură să provoace curiozitatea şi să capteze atenţia.
Finalul abia pune în discuţie, schematic, dar oferind prilejuri de reflecţie, problema moralităţii şi a egalităţii de şanse într-o lume care începe să fie guvernată după alte criterii decât cele ştiute: ce reuşesc să facă acele persoane care, sub influenţa acestei neşteptate viagra pentru potenţa exclusivă a creierului, dobândesc abilităţi prin care îşi impun controlul asupra celorlalţi?
Limitless este un film reuşit, antrenant, ingenios construit. Nu-l rataţi!

Cum m-am trezit la realitate

Sunt filme pe care le puteţi vedea numai dacă îndepliniţi trei condiţii. Prima ar fi aceea de a vă prisosi banii într-o după-amiază sau într-un weekend (în cazul în care sunteţi amatori de un film văzut într-o sală de cinema), a doua ar fi aceea de a dori să exploraţi cu tot dinadinsul orice tip de producţie cinematografică şi, în fine, a treia, să nu aveţi ce face şi să fiţi nevoiţi să alegeţi dintr-o ofertă altminteri bogată, deci, vrând-nevrând, un film oarecare.
Sucker Punch este un astfel de film iar eu am îndeplinit, pentru a-l vedea, toate cele trei condiţii. Nu puteam, aşadar, să-l ratez, chiar dacă nu ştiam, la ieşirea din sala de cinema, ce ar trebui să regret mai întâi: banii cheltuiţi sau timpul pierdut.
M-am consolat, în cele din urmă, fiindcă cele câteva scene realizate cu ajutorul computerului – presupun, destul de costisitoare – sunt interesante şi poate că în 3D ar fi fost chiar mult mai atractive.
Povestea filmului e, din nefericire, dificil de narat. Pe scurt, e vorba de o tânără pe care soarta o aruncă într-un ospiciu-închisoare din care unul dintre gardieni, ceva mai inventiv, îşi recrutează personalul pentru un bordel sui generis pus la dispoziţia unor personaje sus-puse. În rest, fiecare efort al eroinei şi al colegelor ei de suferinţă de a scăpa din acest calvar este un soi de luptă imaginară, pe o muzică tehno antrenantă, plasată în diferite contexte istorice, de la lupte cu dragoni, care amintesc de peliculele cu micul magician Harry Potter, la lupte de redute din Primul Război Mondial (cu nişte monstruleţi de soldaţi!) şi aviaţie de vânătoare, în Al Doilea Război Mondial, sfârşind cu încleştări pe viaţă şi pe moarte cu nişte roboţi care trimit la Terminator. Năucit după atâtea înfruntări, nu am reuşit să decriptez mesajul filmului, care se dorea a fi o pildă despre puterea sacrificiului personal, al eroinei, fireşte, dar nu sunt foarte sigur că am înţeles corect.
Filmul propune o evadare din realitate, însă eu vă sugerez trezirea la realitate dacă vă aflaţi, nedumeriţi, în faţa celor trei opţiuni gata îndeplinite despre care aminteam la început. Şi, odată treziţi, beneficiind deja de propria-mi experienţă, să ocoliţi Sucker Punch. Fără regrete!

Poveste din Ţara Iepurelui de Paşte

Fiindcă tot suntem în preajma sărbătorilor pascale, vă propun, de această dată, un film pentru întreaga familie – bunici, părinţi, copii şi nepoţi – despre nimeni altul decât Iepurele de Paşte, dulce alintat E.B. (Easter Bunny, vocea fiindu-i „împrumutată” de Russell Brand), în regia lui Tim Hill.
Hop, tradus la noi inspirat şi oarecum pe placul copiilor, care se vor amuza menţionând titlul filmului – Hop-Ţop –, este o combinaţie de scene reale cu animaţie de bună calitate, cu un iepuraş rebel, E.B., foarte expresiv în grimasele lui, politicos şi civilizat, un pic şiret, apelând adesea la un întreg arsenal de minciuni nevinovate, care nu prea este dispus să-şi asume tradiţia familiei sale – aceea de a împărţi de Paşte cadouri copiilor – doar pentru că doreşte să devină toboşar. Este şi motivul pentru care fuge din Insula Paştelui – unde, aţi ghicit, se află fabrica înalt tehnologizată a Iepurelui de Paşte, angajaţii fiind, cum altfel, nişte puişori simpatici –, tocmai la Hollywood, pentru a face ca visul său să devină realitate. „Dezertarea” îi pune pe urme o grupă iepurească specială de intervenţie, „beretele roz”, unul dintre membrii „temutei” echipe amintind de celebrul Mutulică din „Albă ca Zăpada” lui Walt Disney.
Este un drum iniţiatic în care, dincolo de pasiunea lui pentru muzică şi tobe, E.B. descoperă în Fred O’Hare, un tânăr pe care niciun job nu-l poate satisface (şi, deci, fiind mereu în căutare de lucru, spre disperarea familiei sale!), un soi de alter ego, prietenia dintre cei doi configurând o idee clasică: visele devin realitate dacă ai tăria de a crede în ele.
Şi, pentru că este o poveste de Paşte, fireşte că Fred îşi împlineşte dorinţa, nutrită din copilărie, când credea cu putere în povestea Iepuraşului de Paşte, de a contribui, cu drepturi egale, la împărţirea cadourilor pentru copii cu ocazia sărbătorilor pascale, în vreme ce E.B. se bucură de confirmarea talentului său de toboşar, dar are şi ocazia de a se dovedi responsabil, salvând fabrica tatălui său de la un complot pus la cale de nimeni altul decât puiul-şef, Carlos (mă tem că, în California mai cu seamă, comunitatea hispanică nu va „înghiţi” prea uşor această distribuire de roluri!).
Hop-Ţop este o poveste frumoasă, antrenantă, cu happy-end moralizator, care îmbină toate ingredientele basmelor cinematografice scornite la Hollywood, de la „Fabrica de ciocolată” la „Grinch”, pe gustul întregii familii.