20 April 2010

Controversele locurilor memoriei


Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.

18 April 2010

Cum vorbeşte un poliţist...

Chiar dacă o vi se pară un truism, o să spun că, poliţistul, prin excelenţă, oriunde în lumea aceasta, are rolul de a face ca legea să fie respectată.
Daniel Piştea este inspector principal la Brigada de Poliţie Rutieră şi, vorbind despre separatoarele care delimitează linia de tramvai de banda pentru autovehicule, recent introduse pe mai multe bulevarde din Capitală, spune (în "Gândul"), fără să ezite:

"Cel care depăşeşte o coloană oprită la semafor ce face, de fapt, în afară de încălcarea legii, care e o vorbă uşor de spus şi nu ştiu pe cine mai interesează? El depăşeşte şoferii care stau la semafor."


Da, ştiu, pare incredibil, dar aşa vorbeşte un om al legii. În curând, magistraţii vor spune acelaşi lucru, iar politicienilor, care oricum cred că legea este facultativă, nu le va rămâne decât să voteze, în Parlament, luându-li-se, astfel, în sfârşit, o piatră de pe inimă, că respectarea unei legi este... opţională!

O, tristă ţară plină de umor!

13 April 2010

Adevărul umblă cu capul spart

Apropierea de evenimente din istoria noastră contemporană ne creează adevărate traume sufleteşti, declanşează patimi nebune, discursuri partizane şi încrâncenări savante, trecute prin budoarul conspiraţiilor din care serviciile secrete nu au niciodată cum să lipsească, în spectacolul grimaselor atotştiutorilor ubicui.
Revoluţia din Decembrie 1989 (eveniment fondator de democraţie, aşa cum este ea, la noi, cu „originalitatea”-i nedezminţită, inaugural umbrit de numeroase victime, ucise de nu-se-ştie-cine) are parte de adulatorii şi denigratorii ei, de contestatarii şi „reformatorii” ei, plecând de la însăşi denumirea sa şi până la detaliile unui geam al vreunei clădiri care, prin chiar poziţia sa, fără să ştie, va fi făcut Istorie.
Nu mă aştept prea curând la o limpezire a apelor şi cu atât mai puţin la clarificări conceptuale. Oricine a urmărit o dezbatere pe această temă va fi constatat cât de diferite sunt unghiurile sub care privesc acelaşi eveniment cei implicaţi, cu abordări în care putinţa unui limbaj comun este cu totul iluzorie. Este imaginea unei incapacităţi, pentru care sunt de căutat explicaţii adânc în istoria noastră, de a coagula opinii convergente despre ceea ce trăim noi înşine, la un moment dat, atât de intens.
Cotidianul „Adevărul” a început, de ceva vreme, o amplă campanie de „limpezire” a apelor. Un fel de istorie a evenimentelor petrecute în decembrie 1989, abordată jurnalistic şi – îi suspectez pe autori – mult prea preocupată să afle senzaţionalul acolo unde nu este, poate, decât o banală întâmplare, o dramă sau, cine ştie?, doar o cruntă prostie.
În decembrie 1989 m-am aflat în Sibiu, fiind elev al Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Am urmărit episoadele dedicate de cotidianul amintit evenimentelor din Sibiu şi am fost uimit de inexactităţile oferite publicului ca fiind fapte de netăgăduit. Cristian Delcea şi Mihai Voinea întocmesc o cronologie în care arată, pentru ziua de 22 decembrie 1989, la ora 10, că Aurel Dragomir, comandantul şcolii militare, ar fi spus manifestanţilor, cocoţat pe un TAB, să nu se atingă de cazarmă, avertizându-i: „Aţi intrat peste noi – v-am ras!” Ca martor ocular al acelei scene, pot spune că niciodată colonelul Aurel Dragomir nu a utilizat o asemenea formulă, ba chiar, spre meritul lui, a calmat spiritele. Mulţimea, iritată, ar fi reacţionat cu totul altfel dacă s-ar fi rostit acele cuvinte şi nu prin aclamarea vorbitorului suit pe tribuna blindată, improvizată. Presupun însă că autorii cronologiei nu au nevoie nici de cursuri de psihologie a mulţimilor şi nici de mărturiile participanţilor. Ei doar scriu.
Însă un editorial al lui Grigore Cartianu, redactorul-şef al publicaţiei, intitulat „Măcelul de la Sibiu”, mi se pare elocvent pentru a ilustra cine (ne) scrie istoria recentă şi ne oferă lecţii despre cum să înţelegem Revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să vă spun că Grigore Cartianu crede că unii angajaţi ai Ministerului de Interne au murit, la Sibiu, în sediul instituţiei în care lucrau, pentru că Aurel Dragomir ar fi bombardat „cu sălbăticie” clădirea în care se aflau aceştia, deşi, în calitate de comandant al garnizoanei, el „avea în subordine şi Miliţia, şi Securitatea”.
Într-adevăr, o „nepreţuită” lecţie de istorie...


Articol publicat în "Observatorul militar". Pentru că un anume personaj a fost cuprins de o teamă subită la citirea numelui Grigore Cartianu, acesta a fost eliminat din text. Redau aici articolul aşa cum a fost scris.

05 April 2010

O altă faţă a Afghanistanului


Dan Mireanu, cu neastâmpărul care îl caracterizează atunci când vine vorba de a imortaliza in memoria digitală a aparatului său foto ceva care i se pare semnificativ, s-a înscris în concursul de fotografie organizat de Joint Forces Command HQ Brunssum, scopul acestora fiind acela de a arăta un alt chip al Afghanistanului pe care, cei mai mulţi dintre noi, îl ştim urâţit de ororile războiului.
Am avut ocazia, căutând fotografiile bunului meu prieten, să văd peisaje superbe şi chipuri excelent surprinse din Afghanistan care m-au încântat. Şi chiar dacă Dan o să se supere pe mine, recunosc că nu am rezistat şi am votat şi ceva de la... concurenţă! (puţine, nu te speria!)
Dacă vreţi să vedeţi şi o altă faţă a Afghanistanului, atunci nu ezitaţi să aruncaţi aici o privire pe fotografiile adăugate în cele patru categorii ale concursului ("ISAF in Action", "ANSF in Action", "Beautiful Afghanistan" şi "People of Afghanistan").
Fiind singurul român înscris în concurs, vă invit să vedeţi fotografiile lui Dan Mireanu şi, în egală măsură, pentru că este un concurs de "popularitate" on line, să i le votaţi, până la 30 aprilie, urmând link-urile de mai jos:

Qalat Cop - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2692
Escort Mission - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2696
Police Coordination - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2701
Assisting the ANP - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2706
Curious - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2737
Girl - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2748

Elders - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2753
Resting - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2758
Waiting in the Sun - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2761
Uncertain Wave - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2766
Toy Demonstration - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2710
Prayer - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2715
Relaxing - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2719
Sharing Gifts - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2724
Gunnery Training - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2733

M-aş bucura ca Dan să fie câştigătorul uneia din cele patru categorii, pentru că merită!