01 November 2010

O autobiografie ratată


Andrei Ujică a strâns şi a pus cap la cap câteva mărturii filmate, de-a lungul timpului, despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român şi a statului român, în speranţa că acestea vor vorbi prin ele însele despre un personaj istoric ce încă ne bântuie (dacă judecăm după sondajele de opinie care arată că românii încep să privească altfel spre anii de dinainte de 1989, spre disperarea anticomuniştilor de serviciu). Pentru că, previn spectatorii, nu există nici urmă de comentariu şi nici vreo precizare temporală sau indicaţie biografică, tocmai pentru a contura imaginea unei întreprinderi cinematografice detaşate, obiective (mă întreb însă cum ar putea tinerii de azi sau unii spectatori occidentali neavizaţi să recunoască perioadele istorice şi unele personaje din nomenclatura comunistă care apar în imaginile selectate!).
Dar secvenţele selectate de Andrei Ujică (care semnează scenariul şi regia) şi montate de Dana Bunescu în acest film documentar sui generis sunt cele înregistrate de cameramanii oficiali, selectaţi cu rigurozitate, şi ale căror producţii erau atent controlate de structurile de propagandă comuniste. Ceauşescu nu este surprins în intimitate decât rareori, în sânul familiei, mai degrabă în gesturi tandre faţă de copiii săi, într-un veritabil film mut, dar color, sau aşezat comod, alături de consoarta sa, în fotolii de interior plasate în mijlocul unei pajişti verzi, probabil la una din vilele de protocol ale PCR. Din acest motiv, acel Ceauşescu care poartă pe umeri, alături de alţi lideri comunişti, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej, în 1965, mi se pare la fel de sincer îndurerat şi atunci când poartă pe umeri sicriul mamei sale, Alexandrina, la Scorniceşti, în 1977, deşi cele două evenimente trebuie să fi fost, în mod evident, mult diferite pentru Nicolae Ceauşescu. Secvenţele acestea ar vrea să vorbească despre omul Ceauşescu, în încercarea de a conferi trăsături umane personajului politic, dar, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru, tocmai pentru că ele sunt surprinse de cameramanii oficiali în împrejurări cât se poate de oficiale. Este şi o secvenţă teribilă cu cei doi - Nicolae şi Elena - jucând volei cu indivizi din anturaj sau, poate, cu securiştii de serviciu. Sunt penibili amândoi, nu doar prin faptul că habar nu au să joace - sunt singurele secvenţe care smulg hohote de râs în sala de proiecţie -, ci pentru că el trage şmechereşte de fileu ca să poată trece o minge în careul advers, ceea ce îmi aminteşte de felul în care, aflat în închisoare, în tinereţea lui revoluţionară, vroia cu tot dinadinsul să câştige un concurs de şah, şi acolo tot atât de penibil, prin fraudă, după mărturia lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002).
Ujică a făcut ce a putut, în vreo trei ore de film documentar, dar cu grave erori de montaj (în sens istoric, nu tehnic), pentru că îmi e greu să cred că are minusuri în privinţa unei minime cunoaşteri cronologice – pe care se întemeiază, în esenţă, filmul –, după cum speram să nu fie atât de tributar clişeelor omniprezente în discursul general despre Nicolae Ceauşescu (eternele vânători, dar cu un Ceauşescu rezervat, fără excese cinegetice, vizitele în România ale unor lideri occidentali importanţi şi vizitele liderului comunist român în China şi Coreea de Nord, vizitele de lucru din ţară) încât să producă o reconstituire făcută după chipul şi asemănarea anticomuniştilor cu securea şi ciocanul în dinţi. E suficient, deocamdată, să precizez că imaginile cu demolările din cartierul Uranus şi construcţia deja celebrei Case a Poporului (sau Casa Republicii), în Bucureşti, sunt plasate în siajul unor imagini din capitala Coreei de Nord, Phenian, sugestia fiind, astfel, implicită, în vădită contradicţie cu realitatea istorică.
Celor care, totuşi, se vor osteni până la sălile cinematografelor, pentru a viziona filmul lui Andrei Ujică, le atrag atenţia asupra a două lucruri care reies cu prisosinţă din imaginile filmate altădată şi repuse acum în circuitul cinematografic. Întâi de toate, priviţi cu atenţie cum arată publicul din Cehoslovacia la mitingul prilejuit de vizita lui Nicolae Ceauşescu în această ţară, în 1968, şi conferinţa de presă din aceeaşi ţară. Sunt grăitoare pentru spiritul care avea să ducă la Primăvara de la Praga. În al doilea rând, observaţi cum arată şi se comportă conducerea de partid în anii 1965-1975 şi în anii 1980-1989. Sunt diferenţe vizibile, semnificative. Măcar pentru acestea, filmul lui Andrei Ujică îşi are rostul său.

3 comments:

martienn said...

your blog is very interesting ; )
good !
i like it ; ***


if you want follow me and write comment ; * <3

Nicolae CIOBANU (jr.) said...

Sa inteleg ca l-ai vazut deja? Si mai zici ca nu ai timp. Voiam sa-l vedem impreuna (tu, Manu si cu mine).

Florin ŞPERLEA said...

@Nicolae Ciobanu jr
Vazut. Mi-a luat trei ore. Daca stiam, nu intram!
Cine a zis ca o insiruire de marturii documentare nu cere o noua vizionare?