07 January 2008

Fragmente de viaţă...

Arteră rutieră. România. Aglomeraţie teribilă, claxoane stridente, şoferi grăbiţi, nervi întinşi la maxim... Nu sunt chiar cel mai timid cu putinţă la volan, dar cum habar nu am pe unde trebuie să o iau, în lipsa oricăror indicatoare rutiere sau alte repere vizuale, mă văd nevoit să trag pe dreapta şi să întreb pe cineva. „Pe dreapta” e un fel de a spune... căci „pe dreapta” nu prea există! Maşini, una lângă alta, pe două rânduri, unele suite pe trotuar, parcate cum l-a tăiat capul pe fiecare, fără nicio noimă, în toate poziţiile posibile. Aşa încât recurg la ultima soluţie cu putinţă, semnalul de avarie. Claxoanele, înapoia mea, se înteţesc apăsate parcă la comandă. Strigăte, înjurături, unul se apropie furios de maşină şi se răsteşte: „Ce faci, bă, nene, de ce o laşi aici?” „Nu o las aici, încerc să mă orientez, trebuie să ajung pe strada Călugăreni...”, apuc să zic, marcând, într-un fel, măcar prin limbaj, că dialogul nostru ar trebui să aibă alte coordonate. „Ce, bă, eşti jmecher – vine, prompt, răspunsul matahalei unsuroase care-şi mutase fizicul întru admonestarea mea – unde dreacu’ să te orientezi, trage-o mai în faţă şi ia-ţi bicicletă, bă, nene, nu mai încurca lumea că are treabă...” Da, de presupus, toţi avem treabă...
Arteră rutieră. Undeva in SUA, California. Am închiriat o maşină pentru câteva zile, m-am înarmat cu hărţile potrivite, dar, inevitabil, în ciuda numeroaselor indicatoare rutiere, mă aflu în apropierea unei intersecţii de unde pare să fie tot mai greu să mă orientez. „Pe dreapta” sunt parcate maşini, este aglomeraţie, recurg la salvatorul semnal de avarie. Niciun claxon. Cobor, în speranţa că pot întreba pe cineva. Un biciclist, echipat după toate normele profesionale, care pare să se antreneze pentru vreun concurs, se opreşte, îşi întrerupe tacticos cronometrul şi, zâmbind, mă întreabă cu ce îmi poate fi de folos. Şoferul maşinii dinapoia mea coboară şi el, nedumerit de semnalul de avarie, iar după ce află unde doresc să ajung începe să-mi explice calea cea mai potrivită. Un al doilea şofer apare ca din senin şi se străduieşte să-mi explice o altă rută. După un scurt dialog între ei, primul şofer cedează, politicos: „Cred că aveţi dreptate! Pe acolo este cel mai bine să meargă!”
Le mulţumesc tuturor, ne pregătim să ne vedem fiecare de drum, când tocmai îşi face apariţia un poliţist. Vrea să ştie ce s-a întâmplat şi de ce staţionăm acolo. Nu apuc să deschid gura că unul dintre şoferi îi şi explică.
„Vă rog să mă urmaţi”, îmi spune scurt, milităreşte. Sunt puţin încurcat. Probabil că o să-mi dea amendă acum, îmi zic în sinea mea, trebuie să mai merg şi la cine ştie ce secţie de poliţie pentru staţionarea aiurea în apropierea unei intersecţii, naiba m-a pus să închiriez maşina... Se urcă pe motocicletă şi îmi face semn să-l urmez. Mă învârte pe nişte străzi, mă uit în jur după secţia de poliţie la care mă aştept să ajungem dintr-o clipă în alta.
La capătul unei alte străzi se opreşte, coboară sprinten de pe motocicletă şi se apropie de maşina mea, trasă deja pe marginea drumului. „Mergeţi drept înainte, îmi spune, şi apoi intraţi pe autostradă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos. Vă doresc o zi minunată!” Se urcă pe motocicletă şi face cale întoarsă spre oraş.
În urma lui, rămân pentru câteva clipe ţintuit locului. Ca să-mi revin...

1 comment:

CBY said...

Pai da, se vede clar diferenta. Ca intotdeauna prima care sare in ochi este infrastructura. Si cea stradala dar... si cea morala.
Apoi, cred ca 99% dintre romani s-ar fi asteptat sa fie amendati, este in fondul nostru biologic, psihic, sa ne asteptam la ce este mai rau in ceea ce priveste reactia autoritatilor...
Grozav post!