16 January 2008

Chipurile Americii...

Cine nu s-a gândit la America întocmai ca la un Pământ al Făgăduinţei, înseamnă că nu şi-a dorit niciodată cu adevărat să-l descopere. Eu, recunosc, am jinduit întotdeauna să văd America. Aveam să găsesc, în jurnalul lui George I. Duca (fiul premierului liberal I.G. Duca, stabilit la Universitatea Stanford) relatări amuzante despre tevatura iscată la Palatul regal de la Cotroceni în ajunul plecării reginei Maria, în 1926, într-un turneu în SUA (care, între altele, a avut beneficiul de a impune americanilor, graţie frumoasei regine, întâmpinată cu un entuziasm extraordinar, o imagine excelentă despre români şi România!), dar mai ales printre prinţesele cuplului regal care au însoţit-o. Aceeaşi fascinaţie, acelaşi interes pentru Lumea Nouă, deşi America aceea, în primele decenii ale secolului al XX-lea, abia dădea semnele a ceea ce avea să devină.
Îmbibat cu lecturi despre minunata Americă (de la Romulus Rusan, cu a sa celebră carte „America ogarului cenuşiu”, la jurnalele de călătorie ale lui Dan Grigorescu, dar având în minte şi criticile acerbe ale lui Edward Behr din „O Americă înfricoşătoare”, despre consecinţele incredibile ale excesului de corectitudine politică!) am ajuns în SUA, printr-o şansă nesperată[1], la o vârstă la care este foarte posibil ca spiritul critic să fie mult mai dezvoltat. Aşadar, exista riscul ca ingenuitatea „descoperitorului” să se transforme, subit, în...cinismul „cârcotaşului”. În plus, eram convins că acea Americă universitară, exemplificată magistral prin Universitatea Stanford, este numai unul din miile de chipuri ale Americii la care visasem.
Aveam să fiu însă bulversat, în primele zile, de realităţi pe care mă aşteptam să le văd cu ochi critic, dar, raportându-le la ceea ce lăsasem acasă, nu am putut să nu fiu cuprins de admiraţie. De la imensitatea spaţiilor (să te plimbi prin campus cu patru linii gratuite de autobuz pare aproape ireal!) la comportamentul corect şi politicos al funcţionarului oarecare şi al omului de lângă tine, totul îndeamnă la comparaţii. Şi, unele, după cum sunt convins că bănuiţi, desigur, din păcate în defavoarea noastră.
Cu ce ingrediente trebuie să fi fost construită această lume, atât de pestriţă şi totuşi atât de omogenă în gesturi şi atitudini, este încă o poveste de succes interesantă şi departe de a fi elucidată pentru mine. Am încercat să deştept ochiul critic si să-l pun la treabă. Sigur, este vorba de tradiţie, de vechime, dar nu ne lăudăm noi că avem universităţi la Iaşi şi Bucureşti încă din vremea lui Cuza? Şi ce am făcut cu ele? Pe de altă parte, nu e ciudat că nu suntem cu nimic mai prejos decât ei (ba, aş spune că, uneori, cu mult deasupra!), dar atât de ineficienţi în organizare şi în obţinerea de rezultate şi performanţă ca regulă, şi nu ca excepţie?
Prudenţa însă mă îndeamnă la judecăţi mai puţin aspre, căci nimic nu e mai riscant decât să fii sclavul convingerii că, odată ajuns în Paradis, lumea aceea, pentru o clipă părăsită, este Iadul însuşi. La ce bun să compari SUA cu România şi la ce bun, după comparaţie, să crezi că tu stai în Iad şi americanii ţinându-l de mână pe Dumnezeu, precum poporul ales, bând nectarul destinat exclusiv zeilor? Dar dacă ar fi să fac numai o singură comparaţie, strict reprezentativă însă pentru spaţiul universitar, m-aş gândi la cum este să citeşti o trimitere la o carte, într-o obscură notă de subsol, pentru ca apoi, căutând volumul în baza de date electronică a Bibliotecii Universităţii, aflată la dispoziţia oricui, pe Internet, să-l găseşti la raft, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat cuminte, acolo, să ţi se dezvăluie... E puţin, e mult? Nu ştiu...
Am trecut de celebra Thanskgiving Day mai degrabă studiindu-i pe americani decât încercând eu însumi bucuria lor (căci nu mă încerca vreun sentiment al recunoştinţei, ci doar o poftă nebună de a gusta din curcanul gătit cum numai ei ştiu mai bine!),observându-i în felul în care se pregătesc de o vacanţă mult aşteptată (să nu mai zică cineva că numai românii îşi iau înaintea unor zile libere alte câteva, ca să mai sporească „vacanţele”, că americanii nu sunt cu nimic mai prejos – cel puţin cei din spaţiul universitar, căci în comerţ şi servicii lucrurile stau cu totul altfel! – cu tot pragmatismul şi spiritul lor mercantil-capitalist împins la extreme!), fugind care încotro, pe la părinţi, mai ales, fiindcă aceasta este, prin excelenţă, o sărbătoare de familie.
Am descoperit o lume pestriţă în jur, cu studenţi şi specialişti excelent pregătiţi, dar şi... „aerieni”, chiar dacă sunt aici (e suficient să spun, de pildă, că o masterandă, la un seminar, deşi pretinde că se specializează în problemele Asiei Centrale şi Turcia, nu auzise de Orhan Pamuk, deşi scriitorul împărţise de zor autografe, cu ceva vreme în urmă, chiar în Aula mare a Universităţii Stanford cu prilejul unei conferinţe publice şi lansării unui nou roman!), care mi-au atenuat simţitor şi salvator complexele de inferioritate...
Sfârşitul anului a adus şi „îngheţarea” campusului, cu, inevitabil, petrecerile de Crăciun şi Anul Nou. Casele sunt atent împodobite, peste tot simţi spiritul Crăciunului, chiar dacă în însorita Californie copiii tânjesc îndelung după zăpadă. (Este un fenomen extraordinar de observat, cum unii copaci se desfrunzesc a toamnă, ştiindu-şi rostul în curgerea vremii, în timp ce iarba din faţa caselor rămâne perpetuu verde şi proaspătă, iar alţi arbori ignoră, semeţ, anotimpul care îi bântuie, rămânând la fel de verzi ca în tot timpul anului, căci aici e o continuă primăvară capricioasă!) Majoritatea caselor... superbe prin modul ingenios de amenajare a spaţiilor verzi din faţă şi din spate, prin locul destinat bicicletelor familiei, prin spaţiul alocat cu grijă fiecărei persoane, fiecărui lucru, prin funcţionalitate şi firesc...
Dar chipurile Americii îţi rămân inaccesibile dacă nu-ţi propui să ieşi din spaţiul aseptic al „laboratorului academic” în care poţi uşor deveni victima unor impresii superficiale. Ce mijloc mai bun de a cunoaşte America reală şi profundă (atât cât ţi se poate dezvălui, dincolo de curiozitatea permanent neostoită) decât acela de a o porni la drum, printre oamenii obişnuiţi?
Am călătorit de-a lungul Oceanului Pacific, pe Coasta de Vest, am descoperit Los Angeles – o metropolă aiuritor de eclectică, în care, la câţiva paşi de lumea selectă a băncilor instalate în celebrii zgârie-nori care se avântă spre cer, zac pe trotuare, într-o mizerie de nedescris, americanii hispanici care speră să vândă câte ceva din mărfurile cu care te îmbie ca în cel mai autentic bazar balcanic –, „fabrica de vise” a Hollywood-ului, cu al său Walk of Fame (nu am ştiut că şi un român are steaua lui acolo, este vorba de înotătorul american, bănăţean prin naştere, Johnny Weissmuller, cel care i-a dat chip lui „Tarzan” pe marele ecran!), dar şi Disneyland şi, mai cu seamă, Oraşul Pierzaniei – Las Vegas.
Recunosc, m-a tulburat îndestul Disneyland, poate şi pentru că l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea, dar, într-un fel, şi pentru că părea să fie o întâlnire târzie cu propria-mi copilărie, în care nu am avut parte de o astfel de lume mirifică a basmelor, care te cuprinde şi te închide în ea, conţinându-te. Tulburat, poate, şi de întrebarea unei fetiţe blonde adorabile, adresată mamei ei, după ce fusese nevoită să arate micuţa ei poşetă roz unui munte de femeie-bodyguard, la filtrul de verificare a bagajelor dinaintea intrării în parc: „Mami, dar de ce ne controlează?” Iar mama: „Ca să fim în siguranţă, Mary!” Nici copilăria americanilor sau a copiilor de azi, îmi zic în sinea mea, nu mai este ce va fi fost odată, dacă părinţii sunt nevoiţi să le explice copiilor că nu pot fi în siguranţă în Disneyland decât dacă îşi deschid spre cercetare ochilor vigilenţi gentuţele, poşetuţele, săculeţii de umăr... Se întâlnesc cu spectrul nesiguranţei lor fizice acolo unde ar trebui să fie numai... „o lume minunată”, special creată pentru ei şi inocenţa lor, violată acum brutal, căci se văd nevoiţi să înveţe cuvântul „check-point” mai repede decât le-ar îngădui propria lor maturizare.
Peste tot însă ideea de consum este omniprezentă. Învaţă aici, la vârste timpurii, că distracţia înseamnă mâncare, iarăşi mâncare, suveniruri şi iar suveniruri, într-un cuvânt, consum! Cred că în parc se mănâncă, zilnic, tone de „fast food”! Motiv de îngrijorare pentru cei care observă, alarmaţi, cum câştigă teren, în chiar fibra plăpândă a naţiei, „flagelul” obezităţii.
La intrare, un alt parc numai de restaurante şi magazine de suveniruri, inteligent realizate, căci sunt ele însele nişte lumi de basm. Aglomeraţia a făcut să fii dirijat mai întâi spre un parc de distracţii colateral, integrat însă Disneyland-ului, pentru ca abia apoi să pătrunzi cu adevărat în lumea basmelor. Este fabulos, de la construcţii la spectacol, căci totul, de la un capăt la altul, este spectacol. Spectacol şi consum! Nu ai cum să nu admiri inteligenţa lui Walt Disney, care a înţeles perfect ce poate şi trebuie să ofere unui public vast, de la 2-3 anişori până la... 99 şi chiar peste!
Aveam să regăsesc aceeaşi patimă pentru consum şi distracţie la Las Vegas. Au învăţat repede patronii jocurilor de noroc că omul, inevitabil, se mai şi plictiseşte. Şi au adus sub acelaşi acoperiş mâncarea (iarăşi!), spectacolul şi pariurile. Nicio şansă de scăpare! Sunt toate acolo. Îţi mişti trupul anchilozat şi încordat de frebra câştigului, într-un soi de pseudorelaxare, de la casino la bufetul din aceeaşi incintă (un cuvânt care desemnează însă un restaurant-autoservire, în care, cu numai 20-25 de dolari, poţi mânca pe săturate, atât cât poţi duce, din produse apetisante, proaspete, aflate în spaţii amenajate ca la marile restaurante de lux!), în timp ce soţia/prietena îşi poate astâmpăra „febra” shopping-ului în magazinele de bijuterii şi haine scumpe, iar copiii au spaţiile lor de joacă, dar, inevitabil, tot cu zaruri şi jetoane (căci, bieţii de ei, trebuie să fie consumatorii de mai târziu!). Acvariul cu rechini fioroşi e tot acolo, iar spectacolul cu muzică, dansuri, totul în decor natural (piraţii, căci tot face furori Johnny Depp, cu ai săi piraţi din Caraibe, trag cu tunul de pe corabii autentice, care se scufundă, pe lacuri artificiale, iau apă cât mai veridic cu putinţă şi se ridică iar, apoi, prin mecanisme speciale, pentru noul spectacol, căci lumea e în continuă mişcare), sunt toate acolo, în hotel sau în faţa lui, iar artificiile şi fântânile „dansatoare”, feeric luminate, marchează finalul apoteotic al unei seri în care ţi-ai pierdut toţi banii sau cea mai mare parte a lor, dar nu ai cum să fii trist, dimpotrivă, eşti în culmea fericirii şi îţi promiţi ţie însuţi să vii mâine cu şi mai mulţi bani, cu toţi prietenii, dacă se poate, cărora o să le povesteşti minunile Las Vegasului.... Şi, după ce familia doarme dusă, noaptea târziu, dacă mai sunt încă bani la teşcherea, te poţi lăsa pradă plăcerilor carnale, multe, oferite peste tot, după toate poftele, sub cerul liber sau în spaţii la fel de sofisticate, autentice şi ingenioase mecanisme de stors ultimul şfanţ, păstrându-ţi acelaşi zâmbet şi aceeaşi promisiune că mâine seară o să fii tot acolo, tu şi ai tăi... Cum naiba să nu-i admiri pe cei care au pus la punct strategii atât de simple, în fapt, dar atât de acaparatoare? Cum să nu-i admiri pe organizatori care se lovesc în fiecare zi de Idiotul patentat, perpetuu cu zâmbetul pe buze, venit în celebrul Sin City ca în Oraşul Pierzaniei, dar mândru de sine că şi-a pierdut toţi banii sau cea mai mare parte a lor pentru un dram de fericire iute trecătoare? Vorbim de drogaţi şi de drama lor, dar îi uităm pe fericiţii „drogaţi” ai Las Vegasului... Nu văd diferenţe majore!
Şoselele sunt o binecuvântare. E bine să vii în America pentru a îţi putea imagina cum va arăta România peste nişte... zeci de ani (poate!). Este o călătorie în viitorul rutier al ţării mele, dar în (deja) trecutul alteia. Ei se plâng de propriile lor autostrăzi, pentru că de când au plecat pe alte planete şi ambiţionează să populeze galaxii, nu le mai ajunge... Credeţi-mă, sunt însă o binecuvântare! Indicatoare peste tot, şosele largi care dau una în alta sau se suprapun în etaje ce depăşesc, pe alocuri, blocuri cu peste 10 niveluri, în timp ce pe autostradă, noaptea, poţi merge cu 130 km/h doar pentru că e un trafic perfect fluidizat şi totul este o explozie de lumină, de la stâlpi de iluminat şi indicatoare rutiere la „ochii de pisică” încastraţi în pavaj, încât este imposibil să nu îţi păstrezi propria bandă si să nu te orientezi spre direcţiile vizate...
Au trecut aproape două luni şi jumătate de la venirea mea aici şi mă simt oarecum de-al locului... De fapt, e intrarea într-o normalitate şi un firesc ce nouă ne lipsesc. Noi avem patimi, încrâncenări, sudalma gata pregătită să împroaşte pe primul întâlnit în cale, mai multe adjective de împărţit, avem nervi şi viaţa ni se iroseşte în lucruri de care nici nu ne dăm seama că nu contează... Din punctul acesta de vedere, regret sincer că nu m-am născut american! Dar e ciudat... Ce miracol ne aduce pe lume în spaţii în care nu ne simţim confortabil cu noi înşine când suntem acolo, dar ne cheamă spre ele, cu o adâncă stăruinţă şi de necontrolat putere, de îndată ce păşim în alte spaţii, oricât de bine ne-ar fi în noua alcătuire, plină de miracole şi de normalitatea fiinţei noastre?
Aşa, cred, se poate înţelege mai bine drama dezrădăcinării... Ce gemete şi suspine în lumea exilului românesc (aşa cum reiese din documentele păstrate la Hoover Archives pe care am avut prilejul să le citesc) dupa fascinanta, mirobolanta Românie lăsată în urmă, acaparată de sovietici, deşi România aceea a lor, vădit imperfectă (ca să nu spun bolnavă!) nu mai exista, era doar o temniţă comunistă, ideologic asupritoare... cu o gândire standardizată şi atent controlată....
Este ca o matrice, eşti încă de la naştere însemnat cu un fier roşu pe suflet şi conştiinţă, oricât de mult te-ai strădui să pretinzi despre tine însuţi ca eşti altceva sau că vrei să devii altceva...

Sunt în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Stanford, în calitate de visiting scholar pentru un an academic (2007-2008), graţie unei burse oferite, prin concurs, de Fundaţia „Generaţia Europeană XXI”, condusă de fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

No comments: