Un cetăţean... (încă) sovietic

După ce a constatat, cu o sagacitate uluitoare, care nu poate decât stârni invidii puternice, nemărturisite, imensele „pericole” pe care le reprezintă pentru propria-i republică cetăţenii săi „adăpaţi” la miracolele învăţâmântului de dincoace de Prut, prin bursele şi stagiile de pregătire oferite în România, Vladimir Voronin şi-a amintit, printr-o şugubeaţă capacitate de selecţie a memoriei sale, că ziua de 22 iunie are o semnificaţie istorică pe care nu o poate trece cu vederea. Cum era de aşteptat, preşedintele Republicii Moldova nu putea comemora duminică, la Chişinău – aşa cum ar fi trebuit, de fapt – eforturile armatei române de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, începute la 22 iunie 1941, după ce cu numai un an înainte, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii fuseseră ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică.
Vladimir Voronin a ales să comemoreze însă declanşarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, formula rusească opusă Operaţiunii „Barbarossa” prin care este desemnată invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică. Foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului mai sus amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană, s-au trezit, dintr-o dată, la 22 iunie 1941, adversari. Selectiv, cum, pesemne, crede că îi şade bine, preşedintele Republicii Moldova a trecut rapid cu vederea celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin care a funcţionat, fără disensiuni majore, aproape doi ani şi a simţit nevoia politică să verse o lacrimă pe mormântul celor care s-au trezit peste noapte cu germanii în bătătură.
În discursul său, Vladimir Voronin a descoperit profunda semnificaţie a evenimentului: „În această zi, pentru noi, Uniunea Sovietică, cetăţenii sovietici, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Formula, în sine, dacă am face abstracţie de contextul în care a fost rostită şi de persoana care a enunţat-o, ar putea părea desprinsă din vreun manual sovietic de istorie sau decupată dintr-o declaraţie consemnată vreodată a unui oficial al URSS. Dar, surprinzător, această zicere îi aparţine lui Vladimir Voronin, în iunie 2008, preşedintele unei republici independente, desprinsă prin propria voinţă de fosta Uniune Sovietică – pe când încă nu-şi dăduse cu totul duhul –, care susţine oriunde ideea statalităţii, avertizând asupra pericolelor la care aceasta este supusă prin pretinsele acţiuni „destabilizatoare” ale României.
Faptul că Vladimir Voronin se consideră încă „cetăţean sovietic” ar putea să pară doar o nostalgie în plus a unuia care, într-un fel lesne de înţeles, refuză să-şi contemple propriul trecut altfel decât în limitele apoteotice ale fostei Uniuni Sovietice în care s-a format şi pe care a cunoscut-o atât de bine din interiorul structurilor sale de forţă. Dar pentru independenţa Republicii Moldova, al cărei preşedinte este, declaraţia sa nu este decât o nouă şi nefericită ironie.
Ca multe altele pe care le oferă Istoria!

Istoria din „cufăr”

Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!

Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)

Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.

No country for... Oscar stupid movies!

Am aşteptat să treacă nebunia Oscarurilor din acest an, pentru a putea vedea, în tihnă, câteva dintre filmele care s-au înfruntat pentru obţinerea statuetelor mult-râvnite.
Cu patru Oscaruri câştigate, „No country for old men”, al fraţilor Joel şi Ethan Coen, a fost filmul cel mai aplaudat. Este bine să-l vedeţi, mai degrabă ca exerciţiu de înţelegere a idioţeniei care a lovit lumea bună a cinematografiei americane, dacă a fost capabilă să acorde acestei pelicule imbecile patru premii. Un film fără cap şi fără coadă, cu oarecare tensiune, e adevărat, dar unul dintre cele mai proaste din câte mi-a fost dat să văd până astăzi, blagoslovit însă de celebra Academie Americană de Film (AMPAS) cu laurii învingătorului (fiindcă a fost socotit cel mai bun film!).
În ceea ce ne priveşte, mai degrabă cred că ar trebui să punem la graniţă un afiş uriaş, inspirat de titlul filmului: „No country for... Oscar stupid movies”!

Masturbation Celebration à la Stanford!...

În replică la campania „No masturbation for a week”, vă ofer o iniţiativă a celor de la Universitatea Stanford, ca să nu vă mai întrebaţi continuu ce se mai întâmplă prin campusurile americane!
Este cat se poate de autentică manifestarea (nu mă întrebaţi dinainte cum o să fie, aşteptaţi cuminţi la locurile voastre că vine vremea să vă istorisesc!), dar ceea ce ştiu sigur e că o asemenea „întâmplare” în România ar intra în atenţia profesorilor, studenţilor de la „Noua Dreaptă", părinţilor grijulii nevoie mare, BOR, babelor evlavioase şi frustraţilor perpetuu nemângâiaţi, strâns uniţi într-un cor de bocete sinistre despre halul în care a decăzut învăţământul românesc şi „oribila” perversitate care se insinuează subversiv, măcinându-l temeinic în fibra lui autentic pură şi viguroasă!
Şi, dacă tot m-am dovedit atât de „imoral” în această postare, îmi impun, drept „penitenţă”, trei zile de recluziune în Biblioteca Stanford, cu aer condiţionat, la cele peste 35 de grade (Celsius!) câte sunt acum afară şi care creează panică printre californieni! (Cineva trebuie să aibă iniţiativa şi să propună lui Arnold Schwarzenegger, guvernatorul Californiei, un instructaj rapid pentru locuitorii statului american de pe coasta de Vest, util, desigur, în vremuri atât de dificile, în autobuzele fără aer condiţionat ale RATB din capitala României, în lunile iulie şi august, şi marşuri regulate, în aceeaşi perioadă, pe asfaltul încins al aceleiaşi blagoslovite - de politicienii ei - Capitale! Mă gândesc serios la asta!)

Un spot „defect”. Şi un P.S.

A stârnit oarecare zarvă interzicerea de către CNA a difuzării unui spot TV realizat pentru Antena 3, al cărui slogan final este: „Alege-ţi stăpânii cu grijă!”. Acesta sugerează, în linii mari, că „oile” sunt conduse de „lupi” şi că, până la urmă, stând cu capul plecat şi, fireşte, în turmă, ele şi-ar merita soarta. Decizia CNA a fost motivată prin aceea că spotul este „antisocial”, „fascist” şi „negativist”, că ar face „apologia comunismului”, că „se referă la preşedinţii ţării, dar acum e campanie pentru alegeri locale”, că „nu îndeamnă explicit la vot”, nefiind o producţie asumată de cineva şi difuzată ca atare în emisiuni electorale.
Ideea de a interzice difuzarea acestuia este, trebuie să o spun de la bun început, nefericită. Pentru că se creează iluzia că CNA nu veghează la buna şi corecta desfăşurare a campaniei electorale în emisiunile de televiziune (fiindcă vorbim de un spot TV), ci pare a fi guvernat de interese obscure. Este, până la urmă, problema lor dacă preferă această imagine!
Nu vreau să comentez, aici, nici calitatea grafică a realizării, nici melodia aleasă (penetrantă, dar complet nerelevantă pentru publicul românesc care nu cunoaşte de ce a fost aleasă această melodie, ce reprezintă ea şi de ce este folosit un cântec rusesc care nu are legătură cu bolşevismul şi URSS!), ci mai degrabă doresc să subliniez o seamă de inconsecvenţe logic-cronologice care ar fi trebuit să fie ele însele suficiente motive pentru ca supervizorii spotului să fi cerut refacerea lui înaintea difuzării.
1. Modul grafic de realizare şi omniprezenţa drapelelor roşii trimit mai degrabă la adunările naziste decât la cele comuniste (poate doar clădirea Palatului Parlamentului în fundal, pe care oricât am încercat să o rebotezăm, după 1989, schimbându-i imaginea, rămâne perfect identificată cu regimul comunist şi Ceauşescu), dar ideea de a sta în rând, renunţând la propria individualitate pentru a deveni parte integrantă a „maselor”, este mai degrabă una caracteristică pentru toate regimurile totalitare. Are aşa-zisa democraţie românească, astăzi, trăsături specifice totalitarismului, astfel încât mesajul spotului să pretindă a aduce în prim-plan un avertisment major asupra unui asemenea pericol? Cu toate tarele ei, democraţia românească, oricât de originală s-ar putea dovedi, nu cred ca întruneşte elementele de identificare a unui regim totalitar. Poate doar CNA, prin interdicţie, să asigure, fără să o vrea, o astfel de posibilă interpretare.
2. „Oile” pe care le vedem defilând în turmă, iniţial, înainte de a face loc cu respect unui „lup” maiestuos care trece printre ele, au scrise pe spate grupurile de litere „XX” şi „XY”. E greu de spus ce au avut în minte realizatorii spotului, dar dacă aceasta este o referire la structura cromozomială, atunci este foarte dificil de înţeles ce anume ar putea determina o structură, genetic programată, la acte „independente”, în sensul unei alegeri sau a alteia, aşa cum o indică sloganul final.
3. Ne aflăm în campania electorală pentru alegerile locale şi, din acest motiv, pare neclar de ce sunt plasate aici Palatul Parlamentului şi, în biroul aşa-zisului lider, portretele preşedinţilor României, într-o ordine cel puţin ciudată. Apare, astfel, o primă legitimare a Republicii prin Nicolae Ceauşescu (primul preşedinte al Republicii Socialiste România, din 1974), dar, apoi, în succesiune (însă fără nicio legătură plauzibilă!) Emil Constantinescu, Ion Iliescu şi, ultimul, Traian Băsescu. Aşadar, logica realizatorului spotului ne spune că „oile” au început să aibă „alegeri” proaste, în 1974, prin Nicolae Ceauşescu (deşi el a fost ales preşedinte de Marea Adunare Naţională, parlamentul comunist, nu prin vot universal, ca ceilalţi!), au continuat cu Emil Constantinescu (cronologic, dar şi structural, este o tâmpenie, pentru că în afară de numele de republică, între cea „socialistă”, în anii 1965-1989, şi cea proclamată după decembrie 1989 sunt diferenţe fundamentale, oricât de analfabet în domeniul ştiinţelor politice te-ai putea dovedi!). I-ar urma lui Emil Constantinescu, astfel, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, ceea ce respectă succesiunea de după 1996, însă nu pe aceea corectă, după decembrie 1989.
4. În fine, sloganul spotului este o imbecilitate. Mulţi au remarcat, corect, că „stăpânii” nu se aleg. În democraţie, poporul legitimează prin vot propriii săi reprezentanţi în funcţii publice şi care au datoria de a lucra în folosul şi pe temeiul cerinţelor celor care i-au ales. Ei nu sunt „stăpâni”, ci lideri, cu mandat precis, temporar, asupra căruia au de dat socoteală, cel puţin teroretic, la încheierea lui, cu privire la modul în care s-au achitat de sarcinile şi programele asumate. Sunt limitaţi, în acţiunile lor, de o supraveghere încrucişată a puterilor statului, niciodată conferite, în democraţie, în exclusivitate, nelimitat, unei singure persoane. Atunci, despre ce vorbeşte spotul difuzat de Antena 3? Este România în pericolul de a oferi unei singure persoane toate puterile, fără vreun control? Nu cred că e cazul.
Interesant este că pe site-ul youtube.com, există şi o variantă în limba engleză a sloganului „Alege-ţi stăpânii cu grijă” – „Choose your leaders wisely” – care este, paradoxal, mult mai bună decât varianta românească, dar complet incorectă în raport cu aceasta. Pentru că traducerea în limba română a acestei variante englezeşti ar fi „Alege-ţi liderii cu înţelepciune”, ceea ce reprezintă cu totul altceva şi ar putea fi perfect integrat ideii de a alege conştient liderul, oricare ar fi acela!
Însă traducerea corectă în limba engleză pentru sloganul spotului ar fi „Choose your masters carefully”, dacă ar fi să respectăm întocmai sensul avut în vedere în limba română, şi, în cazul acesta, consider că este la fel de neacceptat.

P.S. Interesant este însă faptul că CNA nu a decis să interzică spotul cu un poliţist luat în tărbacă de ţăranii pe care i-a apucat o subită dragoste de limba franceză şi par să nu mai suporte muzica populară tradiţională (vorbă să fie!). Ei se ridică din mizeria propriei condiţii, atingându-l, sublim, pe Voltaire (haida de!), bând licori cu ştaif, în timp ce poliţaii rămân ceea ce ei, noii franţuziţi a la coana Chiriţa, nu mai vor să fie, adică... „nişte ţărani!” Însă în loc să fie rezolvată problema generalizării (pentru că ea există, oricât se face CNA că nu vede, inclusiv detaliile de uniformă!), căci, în loc de „Nişte ţărani”, săteanul aşezat la o masă ar fi putut spune „E-un ţăran!” şi, mai apoi, estompate elementele de uniformă, care doar să sugereze meseria celui vizat, CNA a preferat să lase spotul să zburde nederanjat!
Îmi aduc aminte însă că CNA a fost mult mai atent atunci când, în cadrul unei campanii anticorupţie, un spot publicitar făcea referire, mai degrabă prin uniforme abia sugerate, la medici, poliţişti şi vameşi. Cred că judecata de atunci este valabilă şi în cazul acesta.

Mai jos, puteti vedea spotul interzis de CNA, preluat de pe youtube.com. Spre deosebire de alţii, eu nu am să-l reproduc însă aici pe cel aprobat de CNA, din respect pentru poliţiştii oneşti şi pentru ceea ce ei reprezintă.

Manual de "agăţat". Sugestie: cu "Fata fără zestre"!...

Presa românească (ah, sensibilă mică ce eşti!) a luat repede la ochi o apariţie editorială inedită în Rusia, un fel de manual pentru fetele "sărace" (sper că s-au gândit numai la poşetele lor, nu şi la umplutura căpşorului lor delicat-drăgălaş!) de "agăţat" milionari. Nu-i vorbă, că aveam noi speciile noastre care, cu temeinic ajutor calificat din partea vreunui scriitor talentat, ar fi putut pune pe hârtie instrucţiuni mult mai inteligente şi mai pragmatice decât ale "omoloagelor" lor din Rusia. Mai ales că, spre deosebire de Rusia, unde chiar umblă milionarii cu covrigi în coadă, în România ei sunt cam puţintei şi destul de Harpagoni ca să te gândeşti la o viaţă lipsită de griji lângă ei. Fie şi ca obiect de muzeu sau, după plac, ... devotat "animal de companie"!
Însă ceea ce cred că au uitat editorii ruşi (şi le dau, deci, gratuit, treacă de la mine, o sugestie şi celor români dacă le trece prin cap ideea năstruşnică de a publica impresiile crude ale vreunei fete "inteligente", ieşită la agăţat lovele lipite ferm pe purtător) este să însoţească fiecare volum tipărit cu un DVD (că tot e la modă!) cu filmul "Fata fără zestre", al lui Eldar Riazanov, după o piesă a lui Aleksandr Ostrovski.
Le-ar ajuta mult, fiindcă dacă cititul oboseşte, aşa cum cred cele mai multe, vreo două ore pot sta fără felii de castraveţi pe ochi, urmărind pe vreun perete LCD filmul cu pricina...

Miuţa pe morminte

O imagine şocantă, publicată de ziarul „Cotidianul”, nu încetează să mă bântuie întocmai ca un coşmar cumplit: nişte tineri, în parcul Palatului Mogoşoaia, de Florii (ziua intrării lui Iisus în Ierusalim!), încing o miuţă pe mormintele Bibeştilor. Nu reprezintă vreo grupare anarhistă sau satanistă, nu sunt nici vreo adunătură de atei cu convingeri ferme despre „ipocrizia” vieţii de apoi şi alte pretinse „fantasmagorii” religioase, ci nişte tineri oarecare veniţi să se recreeze într-un spaţiu public. Care, probabil, în Noaptea de Înviere vor merge – cu smerenie de data aceasta, nu-i aşa? – să ia lumină de la vreo biserică din apropiere sau chiar de la aceea din faţa Palatului Mogoşoaia, bucurându-se de miracolul Învierii lui Iisus.
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult în toată această neverosimilă, dar, din nefericire, atât de crud-adevărată ştire este uşurinţa cu care indivizii respectivi nu au ezitat să considere că locul cel mai potrivit pentru un joc oarecare cu mingea, în vastitatea parcului Mogoşoaiei, este... chiar cripta Bibeştilor! Ar fi avut, poate, vreo minimă ezitare, dacă în locul numelor celebrei familii ar fi fost scrise pe lespezile de piatră numele părinţilor, fraţilor sau surorilor lor? Îmi place să cred că da. Atunci, ce „raţiune” poate sta la baza unei asemenea delimitări, părând să fie posibilă o astfel de netrebnicie pe mormintele unora, iar pe acelea ale propriei familii nu?
Biserica Ortodoxă Română nu încetează să se laude, adesea, cu eforturile ei educaţionale din ultimii 18 ani făcute în spaţiul şcolii româneşti mai ales, şi pretinde, în baza unor presupuse rezultate, să obţină în continuare dreptul de a impune, ca disciplină obligatorie în aria curriculară, „Religia”. Nu sunt în măsură să spun cum ar putea folosi orele de religie, dar dacă acestea nu au ca scop, înainte de toate, inocularea unui set de principii clar definite şi a respectului faţă de spaţii şi valori sacre, intangibile, atunci, iertaţi-mă, nu le văd rostul.
Învăţământul românesc are multe tare, cunoscute sau nu (nu este locul, aici, pentru o analiză detaliată!), în timp ce gureşi ipocriţi, pe faţa cărora nu se mişcă niciun muşchi atunci când vorbesc cu elocinţă stimulatoare despre miracolul familiei româneşti, ca spaţiu educaţional primordial, se prefac a nu observa grava sa disoluţie, în beneficiul găştii, al anturajelor precare sau al minciunii pretins „nevinovate”.
Când am scris, în urmă cu ceva vreme, despre miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, la miezul nopţii, unii s-au grăbit să mă acuze de naţionalism exhibat impudic şi agresiv. Numai că între cele două situaţii nu este o diferenţă atât de mare pe cât ar putea să pară la prima vedere. Pentru că acestea dezvăluie mai degrabă lipsa unor repere fundamentale, fără de care nu avem cum să ne definim ca popor civilizat, într-un spaţiu bine delimitat de care pretindem că aparţinem prin tradiţie şi cultură.
După ei, pesemne, ar trebui să aşteptăm cuminte vremea în care nişte oarecare vor juca imperturbabili miuţa şi pe mormintele noastre, fiind pe deplin încântaţi, nu-i aşa?, că s-au mulţumit numai cu atât.

FOTO: Ioana, "Cotidianul".

Ruşine, „Prinţe”!

Cu câteva zile în urmă, principesa Margareta şi al ei soţ – îngăduiţi-mi, vă rog, să-i spun doar Radu Duda, căci „prinţ” e prea mult, în pofida titlurilor oficiale ale Casei Regale! – s-au aflat în San Francisco, prilej cu care au vizitat mai multe instituţii de cercetare şi învăţământ din zonă, printre care Institutul Hoover (din Universitatea Stanford, lângă Palo Alto) şi Universitatea Berkeley, aflată lângă San Francisco.
La Universitatea Berkeley, Radu Duda a ţinut, în limba engleză, la 1 aprilie a.c., o conferinţă găzduită de International House, intitulată: „Provocări regionale – o perspectivă românească”, la care am ţinut să fiu prezent.
Înainte de toate, faimoasa conferinţă, la care fuseseră invitaţi studenţi români de la Universităţile Stanford şi Berkeley, a început cu 20 de minute întârziere. Am fost nevoit să exclam şi eu – păstrând proporţiile, desigur! –, parafrazându-l pe Beethoven, care, la aflarea înscăunării ca împărat a lui Napoleon, în 1804, a şters cu năduf dedicaţia ce i-o adresase acestuia pe Simfonia a III-a, devenită „Eroica”: „Prin urmare nu e decât un român obişnuit!” Radu Duda s-a dovedit lipsit de aşa-numita „politeţe a regilor”, începând conferinţa de la Berkeley cu întârziere (o cucoană, mai mult ca sigur româncă, mi-a explicat, suspect de veselă, după vreun sfert de oră, că acolo e... „Berkeley”, lăsându-mă, deci, să înţeleg că ar fi permis orice, ceea ce mă îndoiesc!) doar pentru ca „distinsul” oaspete se afla la „o recepţie” două uşi mai încolo. „Prinţul” l-a pomenit in discursul său pe întemeietorul dinastiei regale române, Carol I, dar bietului rege i-ar fi fost ruşine să vadă pe acest actoraş comportându-se precum un român oarecare. Carol I, care obişnuia să le ofere elevilor care îl vizitau la Castelul Peleş ceasuri, tocmai pentru a-i învăţa pe românii ridicaţi dintre coarnele plugului respectul faţă de ora exactă, a fost trădat, în seara aceea, de o „rămurică” nefericită iţită pe uşa din dos a familiei regale române.
În al doilea rând, nu am auzit de multă vreme un discurs mai aiuritor de siropos şi greţos de fals în raport cu situaţia actuală a României. Să fiu iertat de comparaţie, dar am avut senzaţia ca a înviat Ceauşescu şi prezintă „marile prefaceri” ale României post-decembriste... Aş fi vrut să-l întreb dacă are curaj să-i privească în ochi pe studenţii care se adunaseră să-i asculte poveştile aiuritoare – amestec de paradoxuri, istorie alambicată şi cam... „fabricată”! – spunându-le, cu mâna pe inimă, că se pot întoarce în România aceea despre care vorbeşte, în deplină siguranţă pentru viitorul lor profesional şi cetăţenesc, într-o ţară normală în care instituţiile statului sunt cu adevărat în slujba cetăţeanului. Probabil că dacă i-aş fi cerut, ar fi fost în stare să facă şi asta, fără ca măcar vreun muşchi al feţei sătresară...
A explicat, doct, apoi, fără să clipească, plin de aplomb, cum numeroşii studenţi români din afara ţării sunt acolo pentru că există în România un sistem de învăţământ performant (!), şi a lăudat emigraţia românească din Spania şi Italia, uitând să explice că românii au ajuns acolo după ce au fost batjocoriţi în propria lor ţară, prin salarii de mizerie şi condiţii de lucru de neacceptat sau şomaj. A uitat să spună că majoritatea studenţilor români din străinătate reprezintă mai degrabă excepţii decât o regulă (de bun simţ, de altfel, firească în lumea ştiinţifică şi culturală, unde ar trebui ca libertatea de mişcare a valorilor să fie subînţeleasă), şi că fiecare în parte este o modalitate individuală de salvare dintr-un spaţiu cu orizont limitat, perfect autarhic, dar mândru de sine precum capra râioasă.
Un doctorand de la Universitatea Stanford, Cezar Petriuc, a făcut, spre cinstea lui, notă distinctă în corul întrebărilor de circumstanţă, superficiale, întrebându-l pe Radu Duda precis, politicos, câteva lucruri, inclusiv despre corupţia din România. Răspunsul „prinţului” a fost uluitor: corupţie există în România fiindcă e sărăcie... (Între timp, prezentase elogios renaşterea României, cu un PIB-viril, in continuă creştere, ca Făt-Frumos!). Într-o ţară în care unii miniştri sunt prinşi în flagrant delict primind mită (Decebal Traian Remeş) sau fac coadă la DNA, Duda îndrăzneşte să vorbească de sărăcia românilor, considerând o asemenea explicaţie ca fiind validă într-un mediu universitar? Pe cine minte sau cui crede ca se adresează?
L-am întrebat şi eu cum se explică dezinteresul românilor pentru alegeri/referendumuri, în pofida discursului său optimist, Duda răspunzându-mi că „aşa e în democraţie”. Că el nu se uită la televizor, că ascultă Placido Domingo..., ca şi cum Placido Domingo decide destinul lui ca cetăţean într-o ţară precum România, în care instituţiile statului îşi bat joc constant de cel care le plăteşte funcţionarea, prin taxe şi impozite, ridicând la rang de principiu celebrul dicton perfect ilustrat de „porcii” orwellieni din „Ferma animalelor”, potrivit căruia „unii sunt mai egali decât alţii”! Am devenit şi mai trist, atunci când principesa Margareta s-a decis să intervină, vorbindu-mi de situaţia Elveţiei, unde cetăţenii nu acordă prea mare interes alegerilor. Nu-mi venea să cred că principesei i-a trecut prin minte că ar putea face o comparaţie între situaţia politică a Elveţiei şi cea a României! Ipocrizie, convingere autentică? Habar nu am... Poate că, pesemne, de la Palatul Elisabeta, înconjurat de multă verdeaţă şi vechi încropiri imobiliare rurale, lucrurile se văd mult mai roz decât le zărim noi, muritorii de rând! Cum s-ar explica, atunci, „dojana” regelui Mihai I, consecvent neutru în raport cu viaţa politică românească, atunci când, în octombrie 2007, la împlinirea vârstei de 86 de ani, a decis să iasă din „muţenie” şi să le amintească oamenilor politici că situaţia României se degradează după integrarea în UE? „Nu mai ştiu ce să cred, spunea, atunci, regele. Pentru că asta numai democraţie nu este. Să mă ierte cei care cred că asta e democraţie: că pot să urle, să ţipe, să înjure“. A mers chiar mai departe, caracterizând ceea ce se întâmplă în viaţa politică drept... „ţigănie“ (!) şi a atras atenţia că România îşi poate pierde reputaţia de stat civilizat. Rex dixit!
În loc să rămână în problemele relaţiilor internaţionale, unde un discurs neutru l-ar fi prins de minune, Radu Duda a preferat rolul ipocritului greţos, livrând bieţilor români prezenţi, în era Internetului şi a ştirilor-instant, care, deci, sunt mult mai informaţi despre ceea ce se întamplă în ţară, o cuvântare de care Ceauşescu ar fi fost mândru la Congeresele PCR.
Scârbă, lehamite, greaţă, sictir...

P.S. În timpul conferinţei, doi dintre angajaţii Biroului său (căci Radu Duda este reprezentant special al Guvernului României!) au oferit celor prezenţi un raport anual (acoperind anul 2006) referitor la activităţile desfăşurate de acesta (mai degrabă întâlniri şi activităţi oficiale) care, la prima răsfoire, s-a dezlipit inestetic, precum cărţile prost lipite din anii ’90 pe care de îndată ce le cumpăram trebuia să le lipesc din nou, ca să nu le pierd paginile.
Nu am mai refăcut această delicată operaţiune cu raportul „prinţului” Duda, pentru că la ieşirea din Berkeley am găsit, salvator, o pubelă mare căscându-se lacom în aşteptarea broşurii „princiare”...

Bucureştii, pe harta lumii

De câte ori urmează să aibă loc în Bucureşti un amplu eveniment de talie internaţională, voci acre, părăsind cu mandat butoiul cu varză tocmai început, încep corul lamentaţiilor şi al părerilor trimise ca la colindă pe la toate televiziunile, despre cât de năpăstuit e „plătitorul de impozite”, în numele căruia vorbesc, că nu mai poate defila cu Jeep-ul, una din proprietăţile personale, din care te scuipă obraznic că nu o iei la fugă pe trecerea de pietoni ca să poată trece el pe roşu, în trombă, atunci când măsurile de protecţie şi de fluidizare a traficului rutier luate de autorităţi întotdeauna „paralizează” (o, pregătiţi-vă urechile pentru acest cuvânt, care va ţâşni invariabil, ca o arteziană de sânge, inundându-vă ecranul TV, din mai toate relatările „cu sufletul la gură” ale jurnaliştilor!) biata Capitală, aflată sub „asediul” poliţiştilor, lunetiştilor, maşinilor cu vip-uri şi sirene, ambulanţelor şi mai ştiu eu căror vehicule sau personal „delegat”.
Cel de-al douăzecilea summit NATO aşază iarăşi Bucureştii pe harta lumii, ceea ce este, fără îndoială, un lucru important. Este suficient să urmăriţi informaţiile furnizate de marile agenţii de presă înaintea începerii evenimentului (dar, sunt convins, mai ales pe acelea care vor fi difuzate în timpul desfăşurării acestuia) pentru a vă convinge că afirmaţiile mele sunt corecte.
Nu-mi fac iluzii că Bucureşti este vreo capitală culturală sau turistică, fiindcă nu e, însă de la bordul unei maşini oficiale acesta apare în culori mult mai vesele. Interioarele vechiului palat ceauşist, actualul sediu al Parlamentului, din alte instituţii publice, ca şi serviciile oferite cu acest prilej au, de asemenea, puterea de a schimba percepţia greşită a unora dintre cei care vin convinşi că păşesc în vreun Bantustan despre care circulă, mirific şi tembel, tot soiul de poveşti aiuritoare, dintre care una anume, cu Dracula în prim-plan, pare cea mai cunoscută şi mai prizată, dar, în egală măsură, perfect benignă în raport cu altele! Sincer vorbind, m-am săturat de imaginile livrate cu aviditate pe la diferite posturi TV cu simbrii ascunse înfăţişând nişte neica nimeni cerşind, mâncători de lebede mai mult sau mai puţin princiare, hoţi şi criminali, dar iute identificaţi ca fiind români, m-am săturat de cei care cred că România e în Africa sau pe undeva prin Asia, de cei care, dornici să uimească prin deprinderile lor lingvistice îmi susură, bucuroşi, când mă aud vorbind în limba română, că şi lor le place... rusa!
M-aş bucura ca oraşul în care m-am născut să fie gazda Jocurilor Olimpice, a unor evenimente culturale de anvergură, a unor conferinţe internaţionale în care se iau decizii istorice, locul despre care se poate vorbi şi altfel decât în termeni cenuşii, apocaliptici sau, după caz, asezonat cu binecunoscutul sictir autohton, căci Bucureştii nu prea şi-au legat numele, în istoria modernă, de evenimente cu adevărat memorabile, ci mai degrabă nefericite. Când, în 1812, s-a încheiat aici pacea dintre Rusia şi Imperiul Otoman, am pierdut Basarabia, iar în mai 1918, când s-a semnat umilitorul tratat cu Puterile Centrale, România părea să intre într-o tristă robie de lungă durată.
Pentru câteva zile, la începutul lunii aprilie, Bucureştii vor deveni una dintre cele mai importante capitale din lume. Iar dacă acest summit va înscrie în istoria NATO măcar câteva din deciziile importante şi benefice pentru viitorul Alianţei Nord-Atlantice şi securitatea internaţională, atunci eforturile noastre, ale tuturor, vor fi cu adevărat răsplătite.