O imagine şocantă, publicată de ziarul „Cotidianul”, nu încetează să mă bântuie întocmai ca un coşmar cumplit: nişte tineri, în parcul Palatului Mogoşoaia, de Florii (ziua intrării lui Iisus în Ierusalim!), încing o miuţă pe mormintele Bibeştilor. Nu reprezintă vreo grupare anarhistă sau satanistă, nu sunt nici vreo adunătură de atei cu convingeri ferme despre „ipocrizia” vieţii de apoi şi alte pretinse „fantasmagorii” religioase, ci nişte tineri oarecare veniţi să se recreeze într-un spaţiu public. Care, probabil, în Noaptea de Înviere vor merge – cu smerenie de data aceasta, nu-i aşa? – să ia lumină de la vreo biserică din apropiere sau chiar de la aceea din faţa Palatului Mogoşoaia, bucurându-se de miracolul Învierii lui Iisus.
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult în toată această neverosimilă, dar, din nefericire, atât de crud-adevărată ştire este uşurinţa cu care indivizii respectivi nu au ezitat să considere că locul cel mai potrivit pentru un joc oarecare cu mingea, în vastitatea parcului Mogoşoaiei, este... chiar cripta Bibeştilor! Ar fi avut, poate, vreo minimă ezitare, dacă în locul numelor celebrei familii ar fi fost scrise pe lespezile de piatră numele părinţilor, fraţilor sau surorilor lor? Îmi place să cred că da. Atunci, ce „raţiune” poate sta la baza unei asemenea delimitări, părând să fie posibilă o astfel de netrebnicie pe mormintele unora, iar pe acelea ale propriei familii nu?
Biserica Ortodoxă Română nu încetează să se laude, adesea, cu eforturile ei educaţionale din ultimii 18 ani făcute în spaţiul şcolii româneşti mai ales, şi pretinde, în baza unor presupuse rezultate, să obţină în continuare dreptul de a impune, ca disciplină obligatorie în aria curriculară, „Religia”. Nu sunt în măsură să spun cum ar putea folosi orele de religie, dar dacă acestea nu au ca scop, înainte de toate, inocularea unui set de principii clar definite şi a respectului faţă de spaţii şi valori sacre, intangibile, atunci, iertaţi-mă, nu le văd rostul.
Învăţământul românesc are multe tare, cunoscute sau nu (nu este locul, aici, pentru o analiză detaliată!), în timp ce gureşi ipocriţi, pe faţa cărora nu se mişcă niciun muşchi atunci când vorbesc cu elocinţă stimulatoare despre miracolul familiei româneşti, ca spaţiu educaţional primordial, se prefac a nu observa grava sa disoluţie, în beneficiul găştii, al anturajelor precare sau al minciunii pretins „nevinovate”.
Când am scris, în urmă cu ceva vreme, despre miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, la miezul nopţii, unii s-au grăbit să mă acuze de naţionalism exhibat impudic şi agresiv. Numai că între cele două situaţii nu este o diferenţă atât de mare pe cât ar putea să pară la prima vedere. Pentru că acestea dezvăluie mai degrabă lipsa unor repere fundamentale, fără de care nu avem cum să ne definim ca popor civilizat, într-un spaţiu bine delimitat de care pretindem că aparţinem prin tradiţie şi cultură.
După ei, pesemne, ar trebui să aşteptăm cuminte vremea în care nişte oarecare vor juca imperturbabili miuţa şi pe mormintele noastre, fiind pe deplin încântaţi, nu-i aşa?, că s-au mulţumit numai cu atât.
FOTO: Ioana, "Cotidianul".
No comments:
Post a Comment