Un spot „defect”. Şi un P.S.

A stârnit oarecare zarvă interzicerea de către CNA a difuzării unui spot TV realizat pentru Antena 3, al cărui slogan final este: „Alege-ţi stăpânii cu grijă!”. Acesta sugerează, în linii mari, că „oile” sunt conduse de „lupi” şi că, până la urmă, stând cu capul plecat şi, fireşte, în turmă, ele şi-ar merita soarta. Decizia CNA a fost motivată prin aceea că spotul este „antisocial”, „fascist” şi „negativist”, că ar face „apologia comunismului”, că „se referă la preşedinţii ţării, dar acum e campanie pentru alegeri locale”, că „nu îndeamnă explicit la vot”, nefiind o producţie asumată de cineva şi difuzată ca atare în emisiuni electorale.
Ideea de a interzice difuzarea acestuia este, trebuie să o spun de la bun început, nefericită. Pentru că se creează iluzia că CNA nu veghează la buna şi corecta desfăşurare a campaniei electorale în emisiunile de televiziune (fiindcă vorbim de un spot TV), ci pare a fi guvernat de interese obscure. Este, până la urmă, problema lor dacă preferă această imagine!
Nu vreau să comentez, aici, nici calitatea grafică a realizării, nici melodia aleasă (penetrantă, dar complet nerelevantă pentru publicul românesc care nu cunoaşte de ce a fost aleasă această melodie, ce reprezintă ea şi de ce este folosit un cântec rusesc care nu are legătură cu bolşevismul şi URSS!), ci mai degrabă doresc să subliniez o seamă de inconsecvenţe logic-cronologice care ar fi trebuit să fie ele însele suficiente motive pentru ca supervizorii spotului să fi cerut refacerea lui înaintea difuzării.
1. Modul grafic de realizare şi omniprezenţa drapelelor roşii trimit mai degrabă la adunările naziste decât la cele comuniste (poate doar clădirea Palatului Parlamentului în fundal, pe care oricât am încercat să o rebotezăm, după 1989, schimbându-i imaginea, rămâne perfect identificată cu regimul comunist şi Ceauşescu), dar ideea de a sta în rând, renunţând la propria individualitate pentru a deveni parte integrantă a „maselor”, este mai degrabă una caracteristică pentru toate regimurile totalitare. Are aşa-zisa democraţie românească, astăzi, trăsături specifice totalitarismului, astfel încât mesajul spotului să pretindă a aduce în prim-plan un avertisment major asupra unui asemenea pericol? Cu toate tarele ei, democraţia românească, oricât de originală s-ar putea dovedi, nu cred ca întruneşte elementele de identificare a unui regim totalitar. Poate doar CNA, prin interdicţie, să asigure, fără să o vrea, o astfel de posibilă interpretare.
2. „Oile” pe care le vedem defilând în turmă, iniţial, înainte de a face loc cu respect unui „lup” maiestuos care trece printre ele, au scrise pe spate grupurile de litere „XX” şi „XY”. E greu de spus ce au avut în minte realizatorii spotului, dar dacă aceasta este o referire la structura cromozomială, atunci este foarte dificil de înţeles ce anume ar putea determina o structură, genetic programată, la acte „independente”, în sensul unei alegeri sau a alteia, aşa cum o indică sloganul final.
3. Ne aflăm în campania electorală pentru alegerile locale şi, din acest motiv, pare neclar de ce sunt plasate aici Palatul Parlamentului şi, în biroul aşa-zisului lider, portretele preşedinţilor României, într-o ordine cel puţin ciudată. Apare, astfel, o primă legitimare a Republicii prin Nicolae Ceauşescu (primul preşedinte al Republicii Socialiste România, din 1974), dar, apoi, în succesiune (însă fără nicio legătură plauzibilă!) Emil Constantinescu, Ion Iliescu şi, ultimul, Traian Băsescu. Aşadar, logica realizatorului spotului ne spune că „oile” au început să aibă „alegeri” proaste, în 1974, prin Nicolae Ceauşescu (deşi el a fost ales preşedinte de Marea Adunare Naţională, parlamentul comunist, nu prin vot universal, ca ceilalţi!), au continuat cu Emil Constantinescu (cronologic, dar şi structural, este o tâmpenie, pentru că în afară de numele de republică, între cea „socialistă”, în anii 1965-1989, şi cea proclamată după decembrie 1989 sunt diferenţe fundamentale, oricât de analfabet în domeniul ştiinţelor politice te-ai putea dovedi!). I-ar urma lui Emil Constantinescu, astfel, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, ceea ce respectă succesiunea de după 1996, însă nu pe aceea corectă, după decembrie 1989.
4. În fine, sloganul spotului este o imbecilitate. Mulţi au remarcat, corect, că „stăpânii” nu se aleg. În democraţie, poporul legitimează prin vot propriii săi reprezentanţi în funcţii publice şi care au datoria de a lucra în folosul şi pe temeiul cerinţelor celor care i-au ales. Ei nu sunt „stăpâni”, ci lideri, cu mandat precis, temporar, asupra căruia au de dat socoteală, cel puţin teroretic, la încheierea lui, cu privire la modul în care s-au achitat de sarcinile şi programele asumate. Sunt limitaţi, în acţiunile lor, de o supraveghere încrucişată a puterilor statului, niciodată conferite, în democraţie, în exclusivitate, nelimitat, unei singure persoane. Atunci, despre ce vorbeşte spotul difuzat de Antena 3? Este România în pericolul de a oferi unei singure persoane toate puterile, fără vreun control? Nu cred că e cazul.
Interesant este că pe site-ul youtube.com, există şi o variantă în limba engleză a sloganului „Alege-ţi stăpânii cu grijă” – „Choose your leaders wisely” – care este, paradoxal, mult mai bună decât varianta românească, dar complet incorectă în raport cu aceasta. Pentru că traducerea în limba română a acestei variante englezeşti ar fi „Alege-ţi liderii cu înţelepciune”, ceea ce reprezintă cu totul altceva şi ar putea fi perfect integrat ideii de a alege conştient liderul, oricare ar fi acela!
Însă traducerea corectă în limba engleză pentru sloganul spotului ar fi „Choose your masters carefully”, dacă ar fi să respectăm întocmai sensul avut în vedere în limba română, şi, în cazul acesta, consider că este la fel de neacceptat.

P.S. Interesant este însă faptul că CNA nu a decis să interzică spotul cu un poliţist luat în tărbacă de ţăranii pe care i-a apucat o subită dragoste de limba franceză şi par să nu mai suporte muzica populară tradiţională (vorbă să fie!). Ei se ridică din mizeria propriei condiţii, atingându-l, sublim, pe Voltaire (haida de!), bând licori cu ştaif, în timp ce poliţaii rămân ceea ce ei, noii franţuziţi a la coana Chiriţa, nu mai vor să fie, adică... „nişte ţărani!” Însă în loc să fie rezolvată problema generalizării (pentru că ea există, oricât se face CNA că nu vede, inclusiv detaliile de uniformă!), căci, în loc de „Nişte ţărani”, săteanul aşezat la o masă ar fi putut spune „E-un ţăran!” şi, mai apoi, estompate elementele de uniformă, care doar să sugereze meseria celui vizat, CNA a preferat să lase spotul să zburde nederanjat!
Îmi aduc aminte însă că CNA a fost mult mai atent atunci când, în cadrul unei campanii anticorupţie, un spot publicitar făcea referire, mai degrabă prin uniforme abia sugerate, la medici, poliţişti şi vameşi. Cred că judecata de atunci este valabilă şi în cazul acesta.

Mai jos, puteti vedea spotul interzis de CNA, preluat de pe youtube.com. Spre deosebire de alţii, eu nu am să-l reproduc însă aici pe cel aprobat de CNA, din respect pentru poliţiştii oneşti şi pentru ceea ce ei reprezintă.

Manual de "agăţat". Sugestie: cu "Fata fără zestre"!...

Presa românească (ah, sensibilă mică ce eşti!) a luat repede la ochi o apariţie editorială inedită în Rusia, un fel de manual pentru fetele "sărace" (sper că s-au gândit numai la poşetele lor, nu şi la umplutura căpşorului lor delicat-drăgălaş!) de "agăţat" milionari. Nu-i vorbă, că aveam noi speciile noastre care, cu temeinic ajutor calificat din partea vreunui scriitor talentat, ar fi putut pune pe hârtie instrucţiuni mult mai inteligente şi mai pragmatice decât ale "omoloagelor" lor din Rusia. Mai ales că, spre deosebire de Rusia, unde chiar umblă milionarii cu covrigi în coadă, în România ei sunt cam puţintei şi destul de Harpagoni ca să te gândeşti la o viaţă lipsită de griji lângă ei. Fie şi ca obiect de muzeu sau, după plac, ... devotat "animal de companie"!
Însă ceea ce cred că au uitat editorii ruşi (şi le dau, deci, gratuit, treacă de la mine, o sugestie şi celor români dacă le trece prin cap ideea năstruşnică de a publica impresiile crude ale vreunei fete "inteligente", ieşită la agăţat lovele lipite ferm pe purtător) este să însoţească fiecare volum tipărit cu un DVD (că tot e la modă!) cu filmul "Fata fără zestre", al lui Eldar Riazanov, după o piesă a lui Aleksandr Ostrovski.
Le-ar ajuta mult, fiindcă dacă cititul oboseşte, aşa cum cred cele mai multe, vreo două ore pot sta fără felii de castraveţi pe ochi, urmărind pe vreun perete LCD filmul cu pricina...

Miuţa pe morminte

O imagine şocantă, publicată de ziarul „Cotidianul”, nu încetează să mă bântuie întocmai ca un coşmar cumplit: nişte tineri, în parcul Palatului Mogoşoaia, de Florii (ziua intrării lui Iisus în Ierusalim!), încing o miuţă pe mormintele Bibeştilor. Nu reprezintă vreo grupare anarhistă sau satanistă, nu sunt nici vreo adunătură de atei cu convingeri ferme despre „ipocrizia” vieţii de apoi şi alte pretinse „fantasmagorii” religioase, ci nişte tineri oarecare veniţi să se recreeze într-un spaţiu public. Care, probabil, în Noaptea de Înviere vor merge – cu smerenie de data aceasta, nu-i aşa? – să ia lumină de la vreo biserică din apropiere sau chiar de la aceea din faţa Palatului Mogoşoaia, bucurându-se de miracolul Învierii lui Iisus.
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult în toată această neverosimilă, dar, din nefericire, atât de crud-adevărată ştire este uşurinţa cu care indivizii respectivi nu au ezitat să considere că locul cel mai potrivit pentru un joc oarecare cu mingea, în vastitatea parcului Mogoşoaiei, este... chiar cripta Bibeştilor! Ar fi avut, poate, vreo minimă ezitare, dacă în locul numelor celebrei familii ar fi fost scrise pe lespezile de piatră numele părinţilor, fraţilor sau surorilor lor? Îmi place să cred că da. Atunci, ce „raţiune” poate sta la baza unei asemenea delimitări, părând să fie posibilă o astfel de netrebnicie pe mormintele unora, iar pe acelea ale propriei familii nu?
Biserica Ortodoxă Română nu încetează să se laude, adesea, cu eforturile ei educaţionale din ultimii 18 ani făcute în spaţiul şcolii româneşti mai ales, şi pretinde, în baza unor presupuse rezultate, să obţină în continuare dreptul de a impune, ca disciplină obligatorie în aria curriculară, „Religia”. Nu sunt în măsură să spun cum ar putea folosi orele de religie, dar dacă acestea nu au ca scop, înainte de toate, inocularea unui set de principii clar definite şi a respectului faţă de spaţii şi valori sacre, intangibile, atunci, iertaţi-mă, nu le văd rostul.
Învăţământul românesc are multe tare, cunoscute sau nu (nu este locul, aici, pentru o analiză detaliată!), în timp ce gureşi ipocriţi, pe faţa cărora nu se mişcă niciun muşchi atunci când vorbesc cu elocinţă stimulatoare despre miracolul familiei româneşti, ca spaţiu educaţional primordial, se prefac a nu observa grava sa disoluţie, în beneficiul găştii, al anturajelor precare sau al minciunii pretins „nevinovate”.
Când am scris, în urmă cu ceva vreme, despre miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, la miezul nopţii, unii s-au grăbit să mă acuze de naţionalism exhibat impudic şi agresiv. Numai că între cele două situaţii nu este o diferenţă atât de mare pe cât ar putea să pară la prima vedere. Pentru că acestea dezvăluie mai degrabă lipsa unor repere fundamentale, fără de care nu avem cum să ne definim ca popor civilizat, într-un spaţiu bine delimitat de care pretindem că aparţinem prin tradiţie şi cultură.
După ei, pesemne, ar trebui să aşteptăm cuminte vremea în care nişte oarecare vor juca imperturbabili miuţa şi pe mormintele noastre, fiind pe deplin încântaţi, nu-i aşa?, că s-au mulţumit numai cu atât.

FOTO: Ioana, "Cotidianul".

Ruşine, „Prinţe”!

Cu câteva zile în urmă, principesa Margareta şi al ei soţ – îngăduiţi-mi, vă rog, să-i spun doar Radu Duda, căci „prinţ” e prea mult, în pofida titlurilor oficiale ale Casei Regale! – s-au aflat în San Francisco, prilej cu care au vizitat mai multe instituţii de cercetare şi învăţământ din zonă, printre care Institutul Hoover (din Universitatea Stanford, lângă Palo Alto) şi Universitatea Berkeley, aflată lângă San Francisco.
La Universitatea Berkeley, Radu Duda a ţinut, în limba engleză, la 1 aprilie a.c., o conferinţă găzduită de International House, intitulată: „Provocări regionale – o perspectivă românească”, la care am ţinut să fiu prezent.
Înainte de toate, faimoasa conferinţă, la care fuseseră invitaţi studenţi români de la Universităţile Stanford şi Berkeley, a început cu 20 de minute întârziere. Am fost nevoit să exclam şi eu – păstrând proporţiile, desigur! –, parafrazându-l pe Beethoven, care, la aflarea înscăunării ca împărat a lui Napoleon, în 1804, a şters cu năduf dedicaţia ce i-o adresase acestuia pe Simfonia a III-a, devenită „Eroica”: „Prin urmare nu e decât un român obişnuit!” Radu Duda s-a dovedit lipsit de aşa-numita „politeţe a regilor”, începând conferinţa de la Berkeley cu întârziere (o cucoană, mai mult ca sigur româncă, mi-a explicat, suspect de veselă, după vreun sfert de oră, că acolo e... „Berkeley”, lăsându-mă, deci, să înţeleg că ar fi permis orice, ceea ce mă îndoiesc!) doar pentru ca „distinsul” oaspete se afla la „o recepţie” două uşi mai încolo. „Prinţul” l-a pomenit in discursul său pe întemeietorul dinastiei regale române, Carol I, dar bietului rege i-ar fi fost ruşine să vadă pe acest actoraş comportându-se precum un român oarecare. Carol I, care obişnuia să le ofere elevilor care îl vizitau la Castelul Peleş ceasuri, tocmai pentru a-i învăţa pe românii ridicaţi dintre coarnele plugului respectul faţă de ora exactă, a fost trădat, în seara aceea, de o „rămurică” nefericită iţită pe uşa din dos a familiei regale române.
În al doilea rând, nu am auzit de multă vreme un discurs mai aiuritor de siropos şi greţos de fals în raport cu situaţia actuală a României. Să fiu iertat de comparaţie, dar am avut senzaţia ca a înviat Ceauşescu şi prezintă „marile prefaceri” ale României post-decembriste... Aş fi vrut să-l întreb dacă are curaj să-i privească în ochi pe studenţii care se adunaseră să-i asculte poveştile aiuritoare – amestec de paradoxuri, istorie alambicată şi cam... „fabricată”! – spunându-le, cu mâna pe inimă, că se pot întoarce în România aceea despre care vorbeşte, în deplină siguranţă pentru viitorul lor profesional şi cetăţenesc, într-o ţară normală în care instituţiile statului sunt cu adevărat în slujba cetăţeanului. Probabil că dacă i-aş fi cerut, ar fi fost în stare să facă şi asta, fără ca măcar vreun muşchi al feţei sătresară...
A explicat, doct, apoi, fără să clipească, plin de aplomb, cum numeroşii studenţi români din afara ţării sunt acolo pentru că există în România un sistem de învăţământ performant (!), şi a lăudat emigraţia românească din Spania şi Italia, uitând să explice că românii au ajuns acolo după ce au fost batjocoriţi în propria lor ţară, prin salarii de mizerie şi condiţii de lucru de neacceptat sau şomaj. A uitat să spună că majoritatea studenţilor români din străinătate reprezintă mai degrabă excepţii decât o regulă (de bun simţ, de altfel, firească în lumea ştiinţifică şi culturală, unde ar trebui ca libertatea de mişcare a valorilor să fie subînţeleasă), şi că fiecare în parte este o modalitate individuală de salvare dintr-un spaţiu cu orizont limitat, perfect autarhic, dar mândru de sine precum capra râioasă.
Un doctorand de la Universitatea Stanford, Cezar Petriuc, a făcut, spre cinstea lui, notă distinctă în corul întrebărilor de circumstanţă, superficiale, întrebându-l pe Radu Duda precis, politicos, câteva lucruri, inclusiv despre corupţia din România. Răspunsul „prinţului” a fost uluitor: corupţie există în România fiindcă e sărăcie... (Între timp, prezentase elogios renaşterea României, cu un PIB-viril, in continuă creştere, ca Făt-Frumos!). Într-o ţară în care unii miniştri sunt prinşi în flagrant delict primind mită (Decebal Traian Remeş) sau fac coadă la DNA, Duda îndrăzneşte să vorbească de sărăcia românilor, considerând o asemenea explicaţie ca fiind validă într-un mediu universitar? Pe cine minte sau cui crede ca se adresează?
L-am întrebat şi eu cum se explică dezinteresul românilor pentru alegeri/referendumuri, în pofida discursului său optimist, Duda răspunzându-mi că „aşa e în democraţie”. Că el nu se uită la televizor, că ascultă Placido Domingo..., ca şi cum Placido Domingo decide destinul lui ca cetăţean într-o ţară precum România, în care instituţiile statului îşi bat joc constant de cel care le plăteşte funcţionarea, prin taxe şi impozite, ridicând la rang de principiu celebrul dicton perfect ilustrat de „porcii” orwellieni din „Ferma animalelor”, potrivit căruia „unii sunt mai egali decât alţii”! Am devenit şi mai trist, atunci când principesa Margareta s-a decis să intervină, vorbindu-mi de situaţia Elveţiei, unde cetăţenii nu acordă prea mare interes alegerilor. Nu-mi venea să cred că principesei i-a trecut prin minte că ar putea face o comparaţie între situaţia politică a Elveţiei şi cea a României! Ipocrizie, convingere autentică? Habar nu am... Poate că, pesemne, de la Palatul Elisabeta, înconjurat de multă verdeaţă şi vechi încropiri imobiliare rurale, lucrurile se văd mult mai roz decât le zărim noi, muritorii de rând! Cum s-ar explica, atunci, „dojana” regelui Mihai I, consecvent neutru în raport cu viaţa politică românească, atunci când, în octombrie 2007, la împlinirea vârstei de 86 de ani, a decis să iasă din „muţenie” şi să le amintească oamenilor politici că situaţia României se degradează după integrarea în UE? „Nu mai ştiu ce să cred, spunea, atunci, regele. Pentru că asta numai democraţie nu este. Să mă ierte cei care cred că asta e democraţie: că pot să urle, să ţipe, să înjure“. A mers chiar mai departe, caracterizând ceea ce se întâmplă în viaţa politică drept... „ţigănie“ (!) şi a atras atenţia că România îşi poate pierde reputaţia de stat civilizat. Rex dixit!
În loc să rămână în problemele relaţiilor internaţionale, unde un discurs neutru l-ar fi prins de minune, Radu Duda a preferat rolul ipocritului greţos, livrând bieţilor români prezenţi, în era Internetului şi a ştirilor-instant, care, deci, sunt mult mai informaţi despre ceea ce se întamplă în ţară, o cuvântare de care Ceauşescu ar fi fost mândru la Congeresele PCR.
Scârbă, lehamite, greaţă, sictir...

P.S. În timpul conferinţei, doi dintre angajaţii Biroului său (căci Radu Duda este reprezentant special al Guvernului României!) au oferit celor prezenţi un raport anual (acoperind anul 2006) referitor la activităţile desfăşurate de acesta (mai degrabă întâlniri şi activităţi oficiale) care, la prima răsfoire, s-a dezlipit inestetic, precum cărţile prost lipite din anii ’90 pe care de îndată ce le cumpăram trebuia să le lipesc din nou, ca să nu le pierd paginile.
Nu am mai refăcut această delicată operaţiune cu raportul „prinţului” Duda, pentru că la ieşirea din Berkeley am găsit, salvator, o pubelă mare căscându-se lacom în aşteptarea broşurii „princiare”...

Bucureştii, pe harta lumii

De câte ori urmează să aibă loc în Bucureşti un amplu eveniment de talie internaţională, voci acre, părăsind cu mandat butoiul cu varză tocmai început, încep corul lamentaţiilor şi al părerilor trimise ca la colindă pe la toate televiziunile, despre cât de năpăstuit e „plătitorul de impozite”, în numele căruia vorbesc, că nu mai poate defila cu Jeep-ul, una din proprietăţile personale, din care te scuipă obraznic că nu o iei la fugă pe trecerea de pietoni ca să poată trece el pe roşu, în trombă, atunci când măsurile de protecţie şi de fluidizare a traficului rutier luate de autorităţi întotdeauna „paralizează” (o, pregătiţi-vă urechile pentru acest cuvânt, care va ţâşni invariabil, ca o arteziană de sânge, inundându-vă ecranul TV, din mai toate relatările „cu sufletul la gură” ale jurnaliştilor!) biata Capitală, aflată sub „asediul” poliţiştilor, lunetiştilor, maşinilor cu vip-uri şi sirene, ambulanţelor şi mai ştiu eu căror vehicule sau personal „delegat”.
Cel de-al douăzecilea summit NATO aşază iarăşi Bucureştii pe harta lumii, ceea ce este, fără îndoială, un lucru important. Este suficient să urmăriţi informaţiile furnizate de marile agenţii de presă înaintea începerii evenimentului (dar, sunt convins, mai ales pe acelea care vor fi difuzate în timpul desfăşurării acestuia) pentru a vă convinge că afirmaţiile mele sunt corecte.
Nu-mi fac iluzii că Bucureşti este vreo capitală culturală sau turistică, fiindcă nu e, însă de la bordul unei maşini oficiale acesta apare în culori mult mai vesele. Interioarele vechiului palat ceauşist, actualul sediu al Parlamentului, din alte instituţii publice, ca şi serviciile oferite cu acest prilej au, de asemenea, puterea de a schimba percepţia greşită a unora dintre cei care vin convinşi că păşesc în vreun Bantustan despre care circulă, mirific şi tembel, tot soiul de poveşti aiuritoare, dintre care una anume, cu Dracula în prim-plan, pare cea mai cunoscută şi mai prizată, dar, în egală măsură, perfect benignă în raport cu altele! Sincer vorbind, m-am săturat de imaginile livrate cu aviditate pe la diferite posturi TV cu simbrii ascunse înfăţişând nişte neica nimeni cerşind, mâncători de lebede mai mult sau mai puţin princiare, hoţi şi criminali, dar iute identificaţi ca fiind români, m-am săturat de cei care cred că România e în Africa sau pe undeva prin Asia, de cei care, dornici să uimească prin deprinderile lor lingvistice îmi susură, bucuroşi, când mă aud vorbind în limba română, că şi lor le place... rusa!
M-aş bucura ca oraşul în care m-am născut să fie gazda Jocurilor Olimpice, a unor evenimente culturale de anvergură, a unor conferinţe internaţionale în care se iau decizii istorice, locul despre care se poate vorbi şi altfel decât în termeni cenuşii, apocaliptici sau, după caz, asezonat cu binecunoscutul sictir autohton, căci Bucureştii nu prea şi-au legat numele, în istoria modernă, de evenimente cu adevărat memorabile, ci mai degrabă nefericite. Când, în 1812, s-a încheiat aici pacea dintre Rusia şi Imperiul Otoman, am pierdut Basarabia, iar în mai 1918, când s-a semnat umilitorul tratat cu Puterile Centrale, România părea să intre într-o tristă robie de lungă durată.
Pentru câteva zile, la începutul lunii aprilie, Bucureştii vor deveni una dintre cele mai importante capitale din lume. Iar dacă acest summit va înscrie în istoria NATO măcar câteva din deciziile importante şi benefice pentru viitorul Alianţei Nord-Atlantice şi securitatea internaţională, atunci eforturile noastre, ale tuturor, vor fi cu adevărat răsplătite.

Răbdarea perfecţionistului

Când François Vatel, credinciosul, harnicul şi perfecţionistul majordom al prinţului de Condé, şi-a pus capăt zilelor de teama că nu ar putea fi la înălţimea exigenţelor lui Ludovic al XIV-lea şi ale stăpânului său, cu prilejul unei vizite pe care Regele Soare o făcea pe domeniul rivalului de altădată din vremea Frondelor, cei mai mulţi au văzut în sinuciderea majordomului un gest de o inutilitate perfectă. Un important transport de peşte care întârzia să mai sosească părea să compromită definitiv tocmai ultimul ospăţ care trebuia să încheie, apoteotic, suita serbărilor mirobolante şi fascinante organizate de Vatel în cinstea înaltului oaspete al stăpânului său. Ceea ce, de pildă, în Ţara Soarelui Răsare ar fi putut fi socotit un gest de onoare, apreciat cum se cuvine, în Franţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, şi, prin extensie, în Europa, se dovedea a fi doar capătul unei depresii sau al unei neputinţe, cei mai mulţi compătimindu-l pe bietul majordom pentru că „îl lăsaseră nervii”…
Nu pledez pentru onoarea intendentului aflat în slujba prinţului de Condé – a ştiut să rămână în istorie prin gestul său, poate mai bine înţeles astăzi, când ştim mai multe despre unele civilizaţii orientale, dar şi prin celebra îngheţată Chantilly, după numele castelului în care au avut loc serbările – cu toate că încercarea de a fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi este tentantă. Cu siguranţă pentru unul ca Vatel va fi fost! Omul este un animal social şi această recunoaştere a meritelor din partea celorlalţi îi este utilă.
Într-o ţară în care formula „las-o, mă, că merge-aşa” poate deveni şlagăr, cu dansuri repezite din buric şi ţopăieli haotice în miez de noapte, mă consolez cu gândul că drumul spre îndeplinirea perfectă a atribuţiunilor care ţi-ar putea reveni, la un moment dat, poate fi presărat cu obstacole, dar nu există pericolul unui final tragic precum acela al lui Vatel. La urma urmei, nu-i aşa?, românul pare să fie mai apropiat convingerii că, în fond, mai e şi mâine o zi…
Este foarte adevărat că nici nu putem şti cum ar fi reacţionat intendentul prinţului de Condé dacă ar mai fi zăbovit măcar un ceas pradă îndoielilor care îl cuprinseseră, căci, potrivit marchizei de Sévigné, cel care l-a găsit prăbuşit pe pardoseala camerei sale, pătruns de o sabie, venise să-l anunţe că, între timp, transportul de peşte sosise…

Sondaj cu pensionari militari

Prestigioasa revistă americană „Foreign Policy” a publicat, în ultimul număr (martie/aprilie 2008), un sondaj realizat de Center for a New American Security (CNAS) din care reiese că armata americană s-ar confrunta cu nenumărate dificultăţi, chiar dacă imaginea ei în rândurile publicului din SUA este una pozitivă, de vreme ce aproape 70% dintre americani afirmă că au mare încredere în armată, cu toate că numai unul din zece susţine că a servit sub drapel.
60% dintre cei implicaţi în sondajul CNAS afirmă că armata americană este mai slabă acum decât ar fi fost în urmă cu cinci ani (printre motivele invocate fiind şi modul de desfăşurare şi rotire a efectivelor în teatrele de operaţii), 88% consideră că războiul din Irak a pus în discuţie, dincolo de limite acceptabile, capacitatea de acţiune a armatei SUA, în timp ce 75% apreciază că forţelor militare americane le-au fost stabilite de conducerea civilă obiective „nerezonabile” în perioada post-război în Irak. Rugaţi să identifice două dintre modalităţile eficiente prin care SUA ar putea obţine succesul în războiul împotriva terorismului, peste 70% s-au pronunţat în favoarea îmbunătăţirii serviciilor de informaţii şi aproape 40% au socotit că ar fi nevoie de mai multe forţe speciale. Unul din cinci a indicat, printre altele, îmbunătăţirea capacităţilor destinate purtării unui război electronic. Pe o scară de la 1 la 10 (de la incapacitate de acţiune la pregătire deplină), pregătirea armatei americane în eventualitatea unui conflict în Iran este apreciată la 4,5 – cea mai scăzută valoare înregistrată – puţin peste 5 fiind situată o posibilă intervenţie în Siria. Un tablou, să recunoaştem, departe de a fi unul măgulitor pentru armata americană.
Surprizele au apărut însă (utilizatorii de internet au acces la datele complete ale sondajului realizat de Center for a New American Security) atunci când am constatat că din cei 3 400 de ofiţeri (peste 90% având grade de maior, locotenent-colonel şi colonel) care au răspuns la întrebările chestionarului, peste 70% s-au retras din armată cu mai mult de 11 ani în urmă (38% au peste 70 de ani!), numai opt procente fiind reprezentate de ofiţeri activi!
Mi-a fost greu să înţeleg, de aceea, în ce măsură majoritatea celor intervievaţi are o bună cunoaştere a realităţilor conflictelor din Irak şi Afghanistan, asupra cărora se pronunţă, deşi trebuie să fi rămas mai degrabă la realitatea primului conflict din Golf, cât de bine informaţi se dovedesc a fi cei mai mulţi dintre ei cu privire la obiectivele stabilite de conducerea civilă şi modul de ducere la îndeplinire a acestora în teren sau cât de utile pot fi opiniile lor, în condiţiile unei cunoaşteri mijlocite de tot soiul de surse, cu privire la măsurile de îmbunătăţire a performanţelor armatei americane astăzi.
Altfel spus, „Foreign Policy” a livrat un sondaj cu pensionari militari pentru a desprinde chipul viitorului cyberwarfare şi al luptătorului său.
Ceea ce mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de convingerea mareşalului francez Ferdinand Foch, teoretician militar şi profesor la Şcoala Superioară de Război, care, în 1912, când avea deja peste 60 de ani, susţinea că viitorul conflict va fi prin excelenţă unul ofensiv, fără lupte de tranşee care să amintească de confruntările de la Plevna sau Mukden. Cât de „ofensiv” a fost Primul Război Mondial va fi avut prilejul să se convingă mai apoi el însuşi!

„Proştii” noştri

Aud, tot mai des în ultimul timp, judecăţi tranşante şi de mare valoare, maniheiste, aşa cum stă bine românului – cum altfel? – dornic de simplificări care să permită concluzii rapide şi facile.
Una dintre aceste perle de gândire dihotomică susţine că tinerii capabili au plecat din ţară, presupunându-se, nu-i aşa, că ceilalţi, mai puţin înzestraţi de ursitoare şi cu apucături nu tocmai onorabile au rămas. Biata ţară, se înţelege, odată încăpută pe mâna lor, trebuie să fie pe cale de a-şi da duhul. Nu discut aici generalizarea în sine – a ajuns să nu mă mai mire faptul că mulţi nu fac distincţie între „tineri” şi „tinerii”, cuvinte între care e o distanţă apreciabilă din punctul de vedere al informaţiei pe care o comunică, deşi nu le diferenţiază decât un singur „i” – căci spaţiul rubricii nu-mi permite a analiză atât de complicată, cât mă interesează mai ales concluzia care se desprinde imediat dintr-o asemenea despărţire radicală a apelor: o ducem prost, fireşte, pentru că ne-a părăsit inteligenţa şi competenţa acelor tineri capabili care au ales calea exilului, din raţiuni economice, în primul rând, mai puţin politice – aşa cum ar vrea unii să ne determine să credem! – cum s-a întâmplat, de pildă, după Al Doilea Război Mondial, cu primul val masiv al emigraţiei româneşti care fugea de comunism şi varianta lui nefericită, stalinistă, instalată confortabil în România.
Trebuie să vă mărturisesc că am învăţat, între timp, că tinereţea nu este o calitate în sine, cum, de altfel, cred că nu mai este nimeni atât de naiv încât să considere pe orice individ care bate la porţile senectuţii ca fiind vreun înţelept. Am întâlnit tineri bătrâni şi bătrâni tineri, dacă îmi este îngăduit acest joc de cuvinte, am văzut tineri imbecili, lingăi şi fără personalitate, dar şi oameni al căror păr alb în jurul tâmplelor, ca semn exterior distinctiv, reprezintă mai degrabă o ruşine pentru ei înşişi de îndată ce se cred îndreptăţiţi de anii trăiţi, doar ei ştiu cum, să deschidă gura pentru a ne umple de „înţelepciuni” avizate.
Însă nu pot să nu observ că judecata aceasta maniheistă, radicală, a sărit gardul cazărmilor şi s-a instalat cu tupeu în mediul kaki, păstrând, cum era de aşteptat, aceeaşi clară delimitare: tinerii capabili au părăsit instituţia militară după 1990, şi au rămas... ceilalţi. Adică tu, el, cel de lângă tine, tânărul absolvent al unei instituţii militare de învăţământ, şeful tău sau al lui, cei care au continuat să creadă în şansa de a contribui, prin eforturile lor de zi cu zi, în ciuda tuturor greutăţilor şi a birocraţiei adesea tembele, la conturarea unei alte realităţi în interiorul instituţiei militare. Şi, desigur, şi alţii, că nu port ochelari cu lentile roz...
Este clar stabilit, într-adevăr, din punct de vedere statistic, că până în anul 2000 cei mai mulţi din cei care au ales să părăsească instituţia militară au fost tineri sub 35 de ani. Ei erau, într-un fel, cei mai îndreptăţiţi să decidă în favoarea altor opţiuni în condiţiile apariţiei unor şanse multiple într-o Românie în continuă schimbare politică, economică şi socială. Este însă greu de spus (şi, mă tem, statistica în cazul acesta nu ne va ajuta prea mult), câţi dintre ei ar fi avut determinarea necesară şi s-ar fi dovedit indispensabili pentru a contura un alt chip al instituţiei militare, mai atractiv, să spunem, decât cel de astăzi.
Ştiu însă o realitate pe care nu o pot ignora. Am întâlnit, ca jurnalist militar, oameni de foarte bună calitate, performanţi şi pe deplin convinşi că e nevoie de inteligenţa şi efortul lor în domeniul în care lucrează.
Ei ar fi, după mintea unora dintre cei plecaţi spre alte orizonturi, „proştii” noştri.
Cu voia dumneavoastră, îngroş, deocamdată, asumându-mi „riscurile” implicite de onorabilitate, rândurile lor!

Un dar de 1 Martie

Nana Mouskouri, "Love story"

Petre Ispirescu... XXX?

„Evenimentul zilei” (27 februarie 2008) publică, pe prima pagină, la mare cinste, sub semnătura Olimpiei Filip, un articol intitulat „Subiecte XXX la olimpiada de română”, aducând în atenţia unora dintre pudibonzii şi, în acelaşi timp, ipocriţii săi cititori că, de data aceasta, lucrurile au mers mult prea departe, profesorii de limba română care au pregătit subiectele pentru olimpiada la această materie dându-se în stambă şi oferind elevilor de clasa a V-a un subiect de-a dreptul... XXX (sic!), interzis, desigur, micuţilor şi inocenţilor participanţi.
Care să fie acela?
Este vorba, pur şi simplu, de solicitarea de a continua câteva fraze de la începutul basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, cules şi publicat de Petre Ispirescu, care sună cam aşa: „A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuiau să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar”. Fireşte, lor nu li s-a spus despre ce basm e vorba, profesorii gândindu-se (în sfânta lor naivitate!) că elevii ar şti acest amănunt.
Copiii însă, tembeli, cei mai mulţi, învăţaţi să citească reviste sexy, să urmărească aventurile nu ştiu cărei vedete autohtone, filmate prin gaura cheii, în timpul unei partide de sex oral, după o cină copioasă, să vadă scene porno peste tot şi „şcoliţi” fiind cumsecade într-ale beneficiilor oferite de pastila-minune albastră, deşi nu ar trebui să aibă încă nevoie de ea (pe numele dumneaei Viagra, despre care un puştiulică a şi scris, continuând astfel, cu multă imaginaţie farmaceutică basmul ispirescian!) au rămas blocaţi în şabloanele oferite de realitatea biologică de care, unii, ar vrea să-i ţină departe pe plăpânzii „inocenţi” care vor fi chicotit însă pe îndelete, amuzându-se de „poanta” oferită de dascălii lor – s-au gândit ei – după vizionarea vreunui film porno în grup în seara precedentă. Şi, evident, au continuat basmul cum s-au priceput ei mai bine, sub influenţa „lecturilor” obligatorii, livrate de la unul la altul, ca manifestele comuniste, dar mult mai liberale în conţinut, întru educarea lor sexuală timpurie.
Unii – mai imbecili, fireşte, decât bieţii copii – s-au grăbit să ceară socoteală profesorilor, inspectorilor din învăţământul gimnazial care tolerează asemenea manifestări „perverse” în prea pura şcoală românească, dar greaţa mea, la citirea unora dintre inepţiile cu pretenţii pedagogic-isteric-răsuflate a fost mult prea mare pentru a putea continua lectura lor până la capăt...
Copiii aduşi la un concurs de literatură şi creaţie, până la urmă, s-au dovedit incapabili să scrie, la vârsta lor, o continuare onorabilă a unui basm frumos...
Ce-i de făcut?
Copiii care s-au minunat de asemenea grozăvie să fie trimişi la olimpiadele de biologie, poate aşa se vor descurca mai bine în reproducerea întocmai, ca la carte, a modului de procreere a diferitelor specii; indignaţilor să li se ofere în dar câte un volum de basme de Petre Ispirescu şi să fie siliţi să le citească, în fiecare seară, copiilor din orfelinate câte o poveste, iar la înapoierea acasă, ca recompensă, un DVD cu un film porno pentru istovirea sau neantizarea frustrărilor care îi apasă.
Cât despre ziar (şi autorul articolului) ce să mai zic?
Citiţi-l în continuare, ca să aflaţi în ce hal a decăzut presa în România...
Ce ţară tristă, plină de umor!