„Proştii” noştri

Aud, tot mai des în ultimul timp, judecăţi tranşante şi de mare valoare, maniheiste, aşa cum stă bine românului – cum altfel? – dornic de simplificări care să permită concluzii rapide şi facile.
Una dintre aceste perle de gândire dihotomică susţine că tinerii capabili au plecat din ţară, presupunându-se, nu-i aşa, că ceilalţi, mai puţin înzestraţi de ursitoare şi cu apucături nu tocmai onorabile au rămas. Biata ţară, se înţelege, odată încăpută pe mâna lor, trebuie să fie pe cale de a-şi da duhul. Nu discut aici generalizarea în sine – a ajuns să nu mă mai mire faptul că mulţi nu fac distincţie între „tineri” şi „tinerii”, cuvinte între care e o distanţă apreciabilă din punctul de vedere al informaţiei pe care o comunică, deşi nu le diferenţiază decât un singur „i” – căci spaţiul rubricii nu-mi permite a analiză atât de complicată, cât mă interesează mai ales concluzia care se desprinde imediat dintr-o asemenea despărţire radicală a apelor: o ducem prost, fireşte, pentru că ne-a părăsit inteligenţa şi competenţa acelor tineri capabili care au ales calea exilului, din raţiuni economice, în primul rând, mai puţin politice – aşa cum ar vrea unii să ne determine să credem! – cum s-a întâmplat, de pildă, după Al Doilea Război Mondial, cu primul val masiv al emigraţiei româneşti care fugea de comunism şi varianta lui nefericită, stalinistă, instalată confortabil în România.
Trebuie să vă mărturisesc că am învăţat, între timp, că tinereţea nu este o calitate în sine, cum, de altfel, cred că nu mai este nimeni atât de naiv încât să considere pe orice individ care bate la porţile senectuţii ca fiind vreun înţelept. Am întâlnit tineri bătrâni şi bătrâni tineri, dacă îmi este îngăduit acest joc de cuvinte, am văzut tineri imbecili, lingăi şi fără personalitate, dar şi oameni al căror păr alb în jurul tâmplelor, ca semn exterior distinctiv, reprezintă mai degrabă o ruşine pentru ei înşişi de îndată ce se cred îndreptăţiţi de anii trăiţi, doar ei ştiu cum, să deschidă gura pentru a ne umple de „înţelepciuni” avizate.
Însă nu pot să nu observ că judecata aceasta maniheistă, radicală, a sărit gardul cazărmilor şi s-a instalat cu tupeu în mediul kaki, păstrând, cum era de aşteptat, aceeaşi clară delimitare: tinerii capabili au părăsit instituţia militară după 1990, şi au rămas... ceilalţi. Adică tu, el, cel de lângă tine, tânărul absolvent al unei instituţii militare de învăţământ, şeful tău sau al lui, cei care au continuat să creadă în şansa de a contribui, prin eforturile lor de zi cu zi, în ciuda tuturor greutăţilor şi a birocraţiei adesea tembele, la conturarea unei alte realităţi în interiorul instituţiei militare. Şi, desigur, şi alţii, că nu port ochelari cu lentile roz...
Este clar stabilit, într-adevăr, din punct de vedere statistic, că până în anul 2000 cei mai mulţi din cei care au ales să părăsească instituţia militară au fost tineri sub 35 de ani. Ei erau, într-un fel, cei mai îndreptăţiţi să decidă în favoarea altor opţiuni în condiţiile apariţiei unor şanse multiple într-o Românie în continuă schimbare politică, economică şi socială. Este însă greu de spus (şi, mă tem, statistica în cazul acesta nu ne va ajuta prea mult), câţi dintre ei ar fi avut determinarea necesară şi s-ar fi dovedit indispensabili pentru a contura un alt chip al instituţiei militare, mai atractiv, să spunem, decât cel de astăzi.
Ştiu însă o realitate pe care nu o pot ignora. Am întâlnit, ca jurnalist militar, oameni de foarte bună calitate, performanţi şi pe deplin convinşi că e nevoie de inteligenţa şi efortul lor în domeniul în care lucrează.
Ei ar fi, după mintea unora dintre cei plecaţi spre alte orizonturi, „proştii” noştri.
Cu voia dumneavoastră, îngroş, deocamdată, asumându-mi „riscurile” implicite de onorabilitate, rândurile lor!