Răbdarea perfecţionistului

Când François Vatel, credinciosul, harnicul şi perfecţionistul majordom al prinţului de Condé, şi-a pus capăt zilelor de teama că nu ar putea fi la înălţimea exigenţelor lui Ludovic al XIV-lea şi ale stăpânului său, cu prilejul unei vizite pe care Regele Soare o făcea pe domeniul rivalului de altădată din vremea Frondelor, cei mai mulţi au văzut în sinuciderea majordomului un gest de o inutilitate perfectă. Un important transport de peşte care întârzia să mai sosească părea să compromită definitiv tocmai ultimul ospăţ care trebuia să încheie, apoteotic, suita serbărilor mirobolante şi fascinante organizate de Vatel în cinstea înaltului oaspete al stăpânului său. Ceea ce, de pildă, în Ţara Soarelui Răsare ar fi putut fi socotit un gest de onoare, apreciat cum se cuvine, în Franţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, şi, prin extensie, în Europa, se dovedea a fi doar capătul unei depresii sau al unei neputinţe, cei mai mulţi compătimindu-l pe bietul majordom pentru că „îl lăsaseră nervii”…
Nu pledez pentru onoarea intendentului aflat în slujba prinţului de Condé – a ştiut să rămână în istorie prin gestul său, poate mai bine înţeles astăzi, când ştim mai multe despre unele civilizaţii orientale, dar şi prin celebra îngheţată Chantilly, după numele castelului în care au avut loc serbările – cu toate că încercarea de a fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi este tentantă. Cu siguranţă pentru unul ca Vatel va fi fost! Omul este un animal social şi această recunoaştere a meritelor din partea celorlalţi îi este utilă.
Într-o ţară în care formula „las-o, mă, că merge-aşa” poate deveni şlagăr, cu dansuri repezite din buric şi ţopăieli haotice în miez de noapte, mă consolez cu gândul că drumul spre îndeplinirea perfectă a atribuţiunilor care ţi-ar putea reveni, la un moment dat, poate fi presărat cu obstacole, dar nu există pericolul unui final tragic precum acela al lui Vatel. La urma urmei, nu-i aşa?, românul pare să fie mai apropiat convingerii că, în fond, mai e şi mâine o zi…
Este foarte adevărat că nici nu putem şti cum ar fi reacţionat intendentul prinţului de Condé dacă ar mai fi zăbovit măcar un ceas pradă îndoielilor care îl cuprinseseră, căci, potrivit marchizei de Sévigné, cel care l-a găsit prăbuşit pe pardoseala camerei sale, pătruns de o sabie, venise să-l anunţe că, între timp, transportul de peşte sosise…