„Proştii” noştri

Aud, tot mai des în ultimul timp, judecăţi tranşante şi de mare valoare, maniheiste, aşa cum stă bine românului – cum altfel? – dornic de simplificări care să permită concluzii rapide şi facile.
Una dintre aceste perle de gândire dihotomică susţine că tinerii capabili au plecat din ţară, presupunându-se, nu-i aşa, că ceilalţi, mai puţin înzestraţi de ursitoare şi cu apucături nu tocmai onorabile au rămas. Biata ţară, se înţelege, odată încăpută pe mâna lor, trebuie să fie pe cale de a-şi da duhul. Nu discut aici generalizarea în sine – a ajuns să nu mă mai mire faptul că mulţi nu fac distincţie între „tineri” şi „tinerii”, cuvinte între care e o distanţă apreciabilă din punctul de vedere al informaţiei pe care o comunică, deşi nu le diferenţiază decât un singur „i” – căci spaţiul rubricii nu-mi permite a analiză atât de complicată, cât mă interesează mai ales concluzia care se desprinde imediat dintr-o asemenea despărţire radicală a apelor: o ducem prost, fireşte, pentru că ne-a părăsit inteligenţa şi competenţa acelor tineri capabili care au ales calea exilului, din raţiuni economice, în primul rând, mai puţin politice – aşa cum ar vrea unii să ne determine să credem! – cum s-a întâmplat, de pildă, după Al Doilea Război Mondial, cu primul val masiv al emigraţiei româneşti care fugea de comunism şi varianta lui nefericită, stalinistă, instalată confortabil în România.
Trebuie să vă mărturisesc că am învăţat, între timp, că tinereţea nu este o calitate în sine, cum, de altfel, cred că nu mai este nimeni atât de naiv încât să considere pe orice individ care bate la porţile senectuţii ca fiind vreun înţelept. Am întâlnit tineri bătrâni şi bătrâni tineri, dacă îmi este îngăduit acest joc de cuvinte, am văzut tineri imbecili, lingăi şi fără personalitate, dar şi oameni al căror păr alb în jurul tâmplelor, ca semn exterior distinctiv, reprezintă mai degrabă o ruşine pentru ei înşişi de îndată ce se cred îndreptăţiţi de anii trăiţi, doar ei ştiu cum, să deschidă gura pentru a ne umple de „înţelepciuni” avizate.
Însă nu pot să nu observ că judecata aceasta maniheistă, radicală, a sărit gardul cazărmilor şi s-a instalat cu tupeu în mediul kaki, păstrând, cum era de aşteptat, aceeaşi clară delimitare: tinerii capabili au părăsit instituţia militară după 1990, şi au rămas... ceilalţi. Adică tu, el, cel de lângă tine, tânărul absolvent al unei instituţii militare de învăţământ, şeful tău sau al lui, cei care au continuat să creadă în şansa de a contribui, prin eforturile lor de zi cu zi, în ciuda tuturor greutăţilor şi a birocraţiei adesea tembele, la conturarea unei alte realităţi în interiorul instituţiei militare. Şi, desigur, şi alţii, că nu port ochelari cu lentile roz...
Este clar stabilit, într-adevăr, din punct de vedere statistic, că până în anul 2000 cei mai mulţi din cei care au ales să părăsească instituţia militară au fost tineri sub 35 de ani. Ei erau, într-un fel, cei mai îndreptăţiţi să decidă în favoarea altor opţiuni în condiţiile apariţiei unor şanse multiple într-o Românie în continuă schimbare politică, economică şi socială. Este însă greu de spus (şi, mă tem, statistica în cazul acesta nu ne va ajuta prea mult), câţi dintre ei ar fi avut determinarea necesară şi s-ar fi dovedit indispensabili pentru a contura un alt chip al instituţiei militare, mai atractiv, să spunem, decât cel de astăzi.
Ştiu însă o realitate pe care nu o pot ignora. Am întâlnit, ca jurnalist militar, oameni de foarte bună calitate, performanţi şi pe deplin convinşi că e nevoie de inteligenţa şi efortul lor în domeniul în care lucrează.
Ei ar fi, după mintea unora dintre cei plecaţi spre alte orizonturi, „proştii” noştri.
Cu voia dumneavoastră, îngroş, deocamdată, asumându-mi „riscurile” implicite de onorabilitate, rândurile lor!

Un dar de 1 Martie

Nana Mouskouri, "Love story"

Petre Ispirescu... XXX?

„Evenimentul zilei” (27 februarie 2008) publică, pe prima pagină, la mare cinste, sub semnătura Olimpiei Filip, un articol intitulat „Subiecte XXX la olimpiada de română”, aducând în atenţia unora dintre pudibonzii şi, în acelaşi timp, ipocriţii săi cititori că, de data aceasta, lucrurile au mers mult prea departe, profesorii de limba română care au pregătit subiectele pentru olimpiada la această materie dându-se în stambă şi oferind elevilor de clasa a V-a un subiect de-a dreptul... XXX (sic!), interzis, desigur, micuţilor şi inocenţilor participanţi.
Care să fie acela?
Este vorba, pur şi simplu, de solicitarea de a continua câteva fraze de la începutul basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, cules şi publicat de Petre Ispirescu, care sună cam aşa: „A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuiau să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar”. Fireşte, lor nu li s-a spus despre ce basm e vorba, profesorii gândindu-se (în sfânta lor naivitate!) că elevii ar şti acest amănunt.
Copiii însă, tembeli, cei mai mulţi, învăţaţi să citească reviste sexy, să urmărească aventurile nu ştiu cărei vedete autohtone, filmate prin gaura cheii, în timpul unei partide de sex oral, după o cină copioasă, să vadă scene porno peste tot şi „şcoliţi” fiind cumsecade într-ale beneficiilor oferite de pastila-minune albastră, deşi nu ar trebui să aibă încă nevoie de ea (pe numele dumneaei Viagra, despre care un puştiulică a şi scris, continuând astfel, cu multă imaginaţie farmaceutică basmul ispirescian!) au rămas blocaţi în şabloanele oferite de realitatea biologică de care, unii, ar vrea să-i ţină departe pe plăpânzii „inocenţi” care vor fi chicotit însă pe îndelete, amuzându-se de „poanta” oferită de dascălii lor – s-au gândit ei – după vizionarea vreunui film porno în grup în seara precedentă. Şi, evident, au continuat basmul cum s-au priceput ei mai bine, sub influenţa „lecturilor” obligatorii, livrate de la unul la altul, ca manifestele comuniste, dar mult mai liberale în conţinut, întru educarea lor sexuală timpurie.
Unii – mai imbecili, fireşte, decât bieţii copii – s-au grăbit să ceară socoteală profesorilor, inspectorilor din învăţământul gimnazial care tolerează asemenea manifestări „perverse” în prea pura şcoală românească, dar greaţa mea, la citirea unora dintre inepţiile cu pretenţii pedagogic-isteric-răsuflate a fost mult prea mare pentru a putea continua lectura lor până la capăt...
Copiii aduşi la un concurs de literatură şi creaţie, până la urmă, s-au dovedit incapabili să scrie, la vârsta lor, o continuare onorabilă a unui basm frumos...
Ce-i de făcut?
Copiii care s-au minunat de asemenea grozăvie să fie trimişi la olimpiadele de biologie, poate aşa se vor descurca mai bine în reproducerea întocmai, ca la carte, a modului de procreere a diferitelor specii; indignaţilor să li se ofere în dar câte un volum de basme de Petre Ispirescu şi să fie siliţi să le citească, în fiecare seară, copiilor din orfelinate câte o poveste, iar la înapoierea acasă, ca recompensă, un DVD cu un film porno pentru istovirea sau neantizarea frustrărilor care îi apasă.
Cât despre ziar (şi autorul articolului) ce să mai zic?
Citiţi-l în continuare, ca să aflaţi în ce hal a decăzut presa în România...
Ce ţară tristă, plină de umor!

Nemescu „loveşte” din nou!

Am mai scris, pe blog, despre felul aiuritor-encomiastic în care ne raportăm la filmele româneşti de îndată ce ele au fost încununate de premii la festivaluri internaţionale importante. În discuţie era, atunci, filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfârşit), care a obţinut, anul trecut, la Festivalul de la Cannes, unul dintre cele mai importante trofee, convingerea mea fiind că această peliculă, denaturând până la caricatură un eveniment petrecut în realitate, aduce mai degrabă deservicii de imagine României şi armatei sale.
Unii, puţini, au socotit că este firesc să existe opinii diferite asupra acestui film (îngăduindu-mi cu generozitate, altfel spus, să-mi „dau cu părerea”), în timp ce alţii s-au grăbit să mă includă în categoria indezirabililor naţionalişti „patriotarzi”, dificil de recuperat pentru traiectoria noastră europeană actuală. Le mulţumesc tuturor!
Nu a trecut mult timp de la publicarea acelui text şi iată că filmul lui Cristian Nemescu stârneşte alte polemici, ca urmare a faptului că a fost inclus, împotriva voinţei reprezentanţilor României (ceea ce mi se pare un abuz!), pe lista peliculelor care vor rula în cadrul unui festival dedicat dialogului intercultural găzduit de Parlamentul European.
Spre cinstea lui, fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Paşcu, în calitate de europarlamentar, s-a opus, printr-o intervenţie în plenul instituţiei europene, unei decizii aparţinând unor funcţionari oarecare, după ce filmul propus iniţial de România a fost respins ca nefiind adecvat tematicii festivalului, în timp ce California Dreamin’ (nesfârşit) a fost găsit potrivit, fireşte, de cinefilii amploiaţi europeni!
Însă intervenţia europarlamentarului român a pornit sarabanda ironiilor ieftine în ţară. A reieşit limpede, din textele unor jurnalişti (unul, cel puţin, apărând filmul din motive strict comercial-partizane, pentru că filmul lui Nemescu a fost produs de Trustul din care face parte publicaţia la care scrie, şi a fost vândut, pe DVD, împreună cu aceasta!), că dacă nu eşti Irina Margareta Nistor sau Alex. Leo Şerban (ca să nu mă refer decât la doi dintre cei mai cunoscuţi critici de film de la noi) este o gravă impietate să te pronunţi asupra calităţilor sau nereuşitelor unui film sau altul, dar se dovedeşte a fi şi o nepermisă eroare dacă nu laşi pe alţii să decidă în locul tău.
Socotit „cazon” şi „Moş Teacă redivivus” de un comentator autohton, Ioan Mircea Paşcu a acţionat, din punctul meu de vedere, onorabil şi corect, reprezentând interesul României, aşa cum a fost mandatat la alegerile precedente.
Ţinând seama de „logica” criticilor săi, dar şi de caracterul festivalului organizat de Parlamentul European, fostul ministru al Apărării se întreabă, pe bună dreptate de altminteri, prin analogie, de ce nu le-am îngădui celor de la Eurovision să ne aleagă melodia care să ne reprezinte dintre multele manele, cu texte inepte şi agramate, dar vânzări „beton”, ale căror ritmuri fac furori printre lascivii dansatori din buric?
Cine stie? Poate ca nu e chiar atat de departe vremea aceea...

Tanti Miţa şi pistolul

Tanti Miţa, de la 3, a devenit, dintr-o dată, rece şi distantă când mă întâlneşte. De felul ei politicoasă şi amabilă, capabilă să-mi ocupe – „ca din întâmplare” – mai bine de 30 de minute din viaţă, zilnic, cu istorisiri de tot felul, cu ultimele ei impresii despre orice (din care să nu vă imaginaţi că lipsesc presante şi fierbinţi probleme ale lumii!), acum pare de nerecunoscut. Strategiile mele abile de a evita orice întâlnire cu dumneaei şi de a scăpa de corvoada unor discuţii zilnice inutile nu mai sunt necesare. Acum, mă evită ea.
Zilele trecute nu mai rabdă „embargoul” autoimpus şi mă abordează cu infinite precauţii. „Ce ne facem, de-acum?”, mă întreabă de parcă sfârşitul lumii a avut loc ieri, ea i-a supravieţuit, iar eu încă nu am aflat că s-a petrecut. Privirile mele nedumerite cer, evident, lămuriri şi, înainte să apuc să deschid gura, continuă: „Păi să-mi spui ce armă ai acasă, că nu mai am încredere în dumneata!”
Carevasăzică, tanti Miţa a citit presa românească (cum de mi-am imaginat că va rata ştirea asta!) şi s-a convins, astfel, că de buna noastră vecinătate şi respectul reciproc s-a ales praful. De la un pistol pe care, prin lege, l-aş putea lua acasă. Că mă gândesc că nu-şi imagina că vin cu vreun tanc în parcarea din faţa blocului să-l pripăşesc lângă Loganul vecinului ei, tot de la 3, a cărui stare fizică o inspectează de zor la diferite răstimpuri, şi nici cu vreo mitralieră sau A.G., cu cifrele lui cu tot, deşi ea oricum nu face diferenţe între „drăciile” astea... Ar trebui să spun şi eu, precum cinicul Diogene, care constatase – dezamăgit de refuzul unui prieten, dornic să-i caute tovărăşia, de a purta cu sine o scrumbie, aşa cum i se ceruse, ca semn al amiciţiei lor astfel pecetluite – cât de uşor se poate împiedica o posibilă prietenie de o simplă scrumbie, că prietenia mea cu tanti Miţa a stricat-o... un pistol. Pe care nu-l am şi pe care nici nu ştiu dacă îl voi aduce vreodată acasă.
Tanti Miţa mă ştie om de încredere. „Ţie îţi spun, că am încredere în dumneata! Eşti militar!”, îmi zicea, uneori, potopindu-mă cu tot soiul de amănunte despre lucruri care nu mă interesau cu niciun chip. Zadarnică orice încercare de a o opri. Acum însă, nu mai are încredere, fiindcă, printr-o lege, îmi pot lua pistolul acasă.
De un individ care i-a furat într-o lună toată pensia din geantă nu i-a fost teamă, că habar nu a avut când i-a tăiat poşeta profesionist, cu un cuţit „marfă”, de presupus purtat „legal” şi... în afara programului! De hoţul care i-a intrat în casă acum două luni nu prea s-a sinchisit, amuzându-se de zor că ea e în pas cu lumea şi „lucrează cu băncile”. De-un zărghit de puştan, care alerga câinii vagabonzi prin curtea blocului, cu un pistol cu aer comprimat, şterpelit de la taică-su, mi s-a plâns mie, dar l-a iertat, „că n-are minte”... De măcelarul care, furios că ea nu se mai hotărăşte odată ce bucată de carne să cumpere, plimbându-l fără rost printre galantare, i-a arătat, ameninţător, în exerciţiul funcţiunii fiind, cuţitul, s-a „spovedit” la soborul de babe din curtea blocului şi, cu simţ civic recent dobândit, au decis, toate, să boicoteze măcelăria de peste drum. Le-a ţinut două zile fronda...
Însă ipoteticul meu pistol i-a furat liniştea.
Pe tanti Miţa am văzut-o ieri din nou. Iradia de bucurie. „Să ştii că ştiu! E doar un proiect de lege, hai că te-am bănuit de pomană!” Şi a apăsat într-un fel anume pe cuvântul „proiect”, dar ce mai contează când tanti Miţa e atât de fericită!

Liber la arhivele regimului comunist

Noua lege a arhivelor, propusă spre dezbatere publică de Arhivele Naţionale (cei interesaţi pot consulta textul legii pe site-ul www.arhivelenationale.ro), va înlocui, dacă va fi aprobată, Legea 16 din 1996, care a iscat numeroase controverse, în special prin termenele de păstrare impuse unor documente elaborate în anii regimului comunist. În 1996, s-au purtat aprinse discuţii cu privire la aceste termene pentru documentele create în anii 1945-1989, unii susţinând necesitatea liberului acces până în decembrie 1989, alţii socotind că trebuie impuse termene de păstrare similare cu acelea din alte ţări europene, între 30 şi 50 de ani de la elaborarea acestora. A învins, atunci, convingerea că România trebuie să se alinieze la mult invocatele standarde occidentale, uitându-se că investigarea regimului comunist, în ansamblul său, ar fi trebuit să fie o prioritate pentru întreaga societate românească, ţările luate drept model nefiind nevoite să suporte un regim dictatorial zeci de ani pentru a reveni la democraţie printr-o revoluţie.
Acesta este unul dintre aspectele pe care noua lege vine să-l clarifice. Astfel, potrivit proiectului de lege, este explicit prevăzut accesul liber la „arhivele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989, respectiv de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, după prelucrarea arhivistică. Este de tot hazul că în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic este nevoie, la 19 ani de la acel eveniment, de o lege specială pentru a permite accesul la aceste documente! Dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată...
Din acest punct de vedere, noua lege va aduce şi unele schimbări pentru Arhivele militare. Ministerul Apărării este în continuare abilitat să-şi păstreze propria arhivă, care, însă, ca parte integrantă a „Patrimoniului Arhivistic Naţional” (noul concept ce îl va înlocui pe acela de „Fond Arhivistic Naţional”), va fi în grija specialiştilor Arhivelor Naţionale privind administrarea, utilizarea şi protejarea sa. De aceea, regulamentul propriu al Arhivelor militare, care va trebui întocmit după apariţia legii, se va supune spre avizare Arhivelor Naţionale.
Accesul la documentele create de „organele statului comunist în perioada 1945-1989” ridică o problemă asupra căreia istoricii militari nu s-au pronunţat cu claritate, cu câteva notabile excepţii. Este armata „populară”, creată după 1948, printr-un proces de transformare radicală a vechii armate „regale”, după modelul armatei sovietice, o „realizare” şi, mai apoi, un „organ” al statului comunist, aşa cum au susţinut întotdeauna liderii comunişti? Răspunsul pozitiv la această întrebare aduce cu sine, implicit, concluzia că toate documentele cu caracter militar elaborate în anii 1945-1989 vor trebui puse la dispoziţia cercetătorilor. Astfel, nu numai documentele care au fost create de vechiul aparat politic al armatei, sub diferitele sale denumiri (pe care arhiviştii militari sunt şi acum nevoiţi să le... „declasifice”, prin proceduri complicate şi stupide, ceea ce este nu numai hilar, dar cu totul neverosimil în anul 2008!), ci toate documentele militare create de Ministerul Apărării în anii regimului comunist. De asemenea, accesul la memoriile originale (dosarul personal) ale unor comandanţi cu funcţii de decizie, indiferent de perioadă, va fi simplificat, întrucât, potrivit noii legi, „documentele create în legătură cu exercitarea unei funcţii sau demnităţi publice nu pot fi considerate ca făcând parte din categoria celor care privesc viaţa privată”.
Noua lege este necesară. Din punctul meu de vedere, aceasta ne va obliga, în sfârşit, la o reevaluare a unui mai vechi proiect al arhiviştilor militari, pentru care s-au consumat nervi, discuţii inutile şi zeci de rapoarte, privind separarea radicală a arhivei istorice de arhiva creată după 1989.
Este timpul ca şi Arhiva militară să devină o instituţie de specialitate, conform normelor promovate de Arhivele Naţionale, şi nu doar o unitate militară oarecare într-un nomenclator general.

Despre a fi în cărţi

Deşi consilier al preşedintelui nigerian, istoricul Neagu Djuvara ambiţiona încă, spre sfârşitul anilor ’60, să-şi încheie teza de doctorat şi îl rugase pe un prieten – potrivit propriilor mărturisiri, într-o scrisoare pe care i-o adresează lui George I. Duca, în iulie 1969 – să-i găsescă un tânăr, de preferat un student, în SUA, care ar fi putut să-l ajute, contra cost, la realizarea unor „cercetări biografice”, întrucât în America, spunea Djuvara, acesta este „un sector foarte bine «acoperit»”.
Mă interesează mai puţin, aici, latura financiară şi felul în care dorea să-şi încheie teza de doctorat istoricul Neagu Djuvara, cât mai degrabă recunoaşterea pe care o aveau, chiar şi la vremea aceea, instrumentele de lucru aflate în bibliotecile publice sau private americane.
Dacă istoricul ar fi trăit în România, nu în Nigeria sau chiar la Paris, ar fi fost nevoit, probabil, să apeleze la o metodă similară, ştiut fiind faptul că, la noi, rareori un proiect editorial de amploare, odată început, este dus la bun sfârşit. Orice asemenea întreprindere, pare să conţină, în matricea sa, adânc imprimat, ca un blestem, eşecul sau neputinţa împlinirii. Iar lipsa instrumentelor de lucru adecvate spune multe, adesea, despre starea în care se află cercetarea ştiinţifică într-un domeniu sau altul.
Am descoperit, la rândul meu, în impresionanta bibliotecă a Universităţii Stanford, la început de secol XXI, că observaţiile lui Neagu Djuvara din anii ’60 rămân perfect valabile. Tomuri de enciclopedii, dicţionare, atlase şi anuare – într-un cuvânt, instrumente de lucru – umplu numeroase rafturi în săli generoase. M-au interesat, cum era şi firesc, mai ales cele de istorie generală sau dedicate unor subiecte, evenimente sau perioade anume.
Am constatat, din nefericire, că multe dintre enciclopediile recent publicate în SUA sunt foarte zgârcite cu informaţiile sau articolele dedicate unor subiecte de istorie românească. Pe de o parte, vina ne aparţine prin incapacitatea de a ne crea noi înşine propriile instrumente de lucru şi de a le face accesibile, în limbi de circulaţie internaţională, unui public specializat cât mai vast, iar pe de altă parte, aveam să-mi dau seama, de la New York, Los Angeles, Stanford sau Harvard, istoria românilor este aproape inexistentă.
O excelentă, de altfel, enciclopedie de istorie militară, coordonată de James C. Bradford, apărută în 2006, în două volume, la care au colaborat istorici militari recunoscuţi, nu reţine, între articolele sale, niciun eveniment de istorie militară românească şi nicio personalitate militară a noastră. Ar trebui, din acest punct de vedere, să ne întrebăm, de ce, de pildă, nici până astăzi nu avem o enciclopedie a participării armatei române la Primul Război Mondial, deşi de la încheierea conflagraţiei se vor împlini, în toamna acestui an, 90 de ani.
Există însă şi o altă latură, pe care nu mă sfiesc să o definesc ca fiind îngustimea perspectivei specialiştilor americani. O lucrare importantă, în două volume – cum nu cred că la noi se va putea realiza vreodată – dedicată istoriografiei mondiale, din cele mai vechi timpuri până astăzi, şi istoricilor care au marcat, prin prestaţia lor, evoluţia acestei ştiinţe, aminteşte, de pildă, de Eugen Weber, istoric român stabilit în SUA şi profesor, în ultima parte a vieţii, la Universitatea Berkeley (lângă San Francisco), dar nu conţine nicio referire la opera sau personalitatea lui Nicolae Iorga!
Am tot respectul pentru Eugen Weber şi contribuţiile sale istoriografice, dar când Nicolae Iorga lipseşte dintr-o asemenea enciclopedie, mă tem că trebuie să mergem... la pomul lăudat fără sac şi cu multe precauţii.

Articol apărut în "Observatorul militar", nr. 5/2008.

Istorie contemporană în România...

Sunt tot mai mulţi cei care consideră că ştiu cum s-au petrecut anumite evenimente doar fiindcă le-au fost contemporani. Adică, stând frumuşel în fotoliu, acasă, la Bucureşti, să zicem, au ştiinţă despre ceea ce se întâmpla în acelaşi oraş, la o dată oarecare, doar fiindcă aveau informaţii, credibile şi complete, socoteau ei, prin diverse mijloace, de la faţa locului. Par la fel de convinşi de acest lucru inclusiv cei care erau prin apropiere ori chiar în locul în care se petrecea un anumit eveniment. Concluzia, de aceea, pare foarte simplă... Istorie contemporană ştie toată lumea şi, nu-i aşa, lucrurile sunt atât de clare încât nu mai este nevoie de prea multe interogaţii şi documente. Şi, eventual, pe cale de consecinţă, nici de istorici care să aibă ca domeniu principal de interes istoria contemporană! Oarecum firesc, aş putea spune, într-o ţară în care datul cu părerea despre orice, fie că te pricepi, fie că nu, este o trăsătură definitorie a comportamentului general.
Se ştie, un istoric onest este şi trebuie să fie preocupat mereu de sursele primare de informare. Sau – aşa cum ne explica un distins dascăl din Facultatea de Istorie din Bucureşti, simplificând, într-o oarecare măsură, ad usum Delphini – istoricul are obligaţia de a se întreba mereu cine a spus primul un anume lucru şi de unde ştia.
O să fiţi surprinşi dacă vă voi spune că, într-un anume sens, e mai comod şi mai spornic să te ocupi de... preistorie sau arheologie, decât de istorie contemporană, mai ales în România de astăzi! Fără să-i jignesc pe arheologi, pentru a căror dăruire profesională admiraţia mea este deplină, distinşii confraţi într-ale muzei Clio nu par să aibă problemele pe care le au specialiştii în istorie contemporană. În timp ce primii sunt tributari puţinelor mijloace documentare pe care le au la îndemână, descoperite mai degrabă întâmplător, istoricii care îndrăznesc să abordeze subiecte de strictă contemporaneitate sunt tot mai „îngropaţi” în mărturii de tot felul pe care trebuie să le ia în seamă, să le ierarhizeze, să le compare, eliminând pe acelea care introduc informaţii false sau puţin verosimile. După cum este posibil, întocmai ca în cazul arheologilor, ca documente esenţiale pentru înţelegerea unui anumit eveniment contemporan să lipsească din diferite motive.
Arheologii găsesc câteva cioburi, obiecte de podoabă sau nişte oase şi, dincolo de testele moderne (cu C14, de pildă), pot emite diferite opinii. Contestaţii, cum vă imaginaţi, sunt prea puţine, de obicei ele provin din aceeaşi breaslă, dar nu din partea „contemporanilor”! Pentru doar câteva ore, în 22 decembrie 1989, de pildă, un specialist în istorie contemporană este însă nevoit sa citească sau să asculte numeroase opinii scrise sau înregistrate – care, unele, se contrazic în mod flagrant între ele, deşi cei care le susţin spun că s-ar fi aflat, la un moment dat, în aceeaşi încăpere ! – apoi trebuie să caute mărturii documentare suplimentare, pentru ca, în final, cei care nu sunt de acord cu interpretarea propusă în urma confruntării mărturiilor disponibile (deh, contemporanii noştri care par să ştie totul!) să fie gata să-l ostracizeze pe bietul istoric în lumea mediocrilor scribi de duzină, aplicându-i etichete de tot soiul, înainte de a se întreba dacă demersul acestuia se întemeiază sau nu pe minime principii profesionale, căci până la evaluarea onestităţii e cale tare lungă...
Am fost, în 22 decembrie 1989, în Sibiu, ca şi alţi colegi de şcoală militară pe care hazardul ne-a rânduit în mijlocul unor evenimente controversate, chiar în faţa sediului Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, aflat peste drum de Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, al cărei elev eram atunci. Însă nu am îndrăznit niciodată, cu toate acestea, să spun că ştiu ce s-a întâmplat în Sibiu.
Iar pentru o asemenea atitudine am impresia că e nevoie mai degrabă de bun simţ decât de cunoaşterea meseriei de istoric...

„Imaginaţi-vă fericirea… Nu am nevoie. Eu sunt fericită!”

Trebuie să vă spun, din capul locului, că nu sunt monarhist. Nu din cine ştie ce prejudecăţi sau ca urmare a educaţiei căpătate în şcoală în anii regimului comunist, aşa cum s-ar putea crede, ci pentru că, istoric fiind, consider că monarhia în sine, ca instituţie, trebuie şi poate fi judecată şi valorizată numai în funcţie de reprezentanţii ei, oricât de „unşi” ai Domnului ar fi aceştia.
În al doilea rând, trebuie să vă mărturisesc că nu sunt un mare fan al Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii”, fiindcă nu i-am înţeles niciodată criteriile pe baza cărora face invitaţiile în emisiune – mult prea subiective şi, uneori, discutabile – dar şi pentru că sunt de multe ori iritat de vorbăria ei inutilă care retează ideile şi gândurile ce abia se înfiripă în mintea interlocutorului pentru a nu mai fi rostite vreodată. Mă mulţumesc, de cele mai multe ori, să savurez spectacolul fascinant al inteligenţelor provocate la dialog în studioul Televiziunii Române.
Am admirat-o însă pentru reuşita profesională de a o transforma pe soţia fostului rege Mihai I, Ana de Bourbon-Parma, pentru prima oară în viaţa sa, într-un interlocutor cu totul special în emisiunea pe care o realizează. Nu am putut, din nefericire, să văd emisiunea, dar am citit transcrierea integrală a dialogului purtat, disponibil deja pe site-ul hotnews.ro, şi am rămas surprins de nobleţea, naturaleţea şi firescul pe care regina Ana le degajă, chiar dincolo de cuvintele tipărite, ceea ce reprezintă o performanţă pentru un asemenea rarisim interlocutor.
Sunt numeroase amănuntele pe care nu le ştiam. Deşi alteţă regală, prin naştere, la numai 20 de ani era o simplă vânzătoare de panglici şi flori într-un magazin din New York, fără prea multe fandoseli la care, poate, ar fi îndreptăţit-o „sângele albastru” care îi curgea prin vine (intuiesc grimasa jucăuşă ce se pierde într-un zâmbet adolescentin atunci când, aparent naiv, se întreabă ce este acela „sânge albastru”!). Nu a ezitat o clipă, împreună cu fraţii săi, să se înroleze în armata franceză, în Al Doilea Război Mondial, fiind trimisă în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania şi decorată cu „Crucea de război” franceză. Toate acestea povestite cu simplitate şi eleganţă, fiindcă a fost tot timpul convinsă că o persoană de calitate se cunoaşte, în primul rând, prin modestie.
M-am amuzat să aflu cum l-a ajutat pe regele Mihai I – alungat de sovietici, prin instrumentele lor obediente instalate la Bucureşti, comuniştii – să înveţe revenirea la normalitatea unei vieţi pentru care nu avusese cine şi cum să-l pregătească, sprijinindu-l, cu aceeaşi admirabilă dăruire, să înfrunte drama dezrădăcinării pe care o vor fi trăit mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să ia calea exilului după 1945.
Rugată de realizatoarea emisiunii să-şi imagineze fericirea, regina Ana, fără să stea prea mult pe gânduri, a răspuns: „Nu am nevoie să-mi imaginez. Sunt fericită!”
Îmi spun, în sinea mea, că, într-adevăr, aşa trebuie să arate o femeie fericită.

Un filmuleţ de văzut!