„Imaginaţi-vă fericirea… Nu am nevoie. Eu sunt fericită!”

Trebuie să vă spun, din capul locului, că nu sunt monarhist. Nu din cine ştie ce prejudecăţi sau ca urmare a educaţiei căpătate în şcoală în anii regimului comunist, aşa cum s-ar putea crede, ci pentru că, istoric fiind, consider că monarhia în sine, ca instituţie, trebuie şi poate fi judecată şi valorizată numai în funcţie de reprezentanţii ei, oricât de „unşi” ai Domnului ar fi aceştia.
În al doilea rând, trebuie să vă mărturisesc că nu sunt un mare fan al Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii”, fiindcă nu i-am înţeles niciodată criteriile pe baza cărora face invitaţiile în emisiune – mult prea subiective şi, uneori, discutabile – dar şi pentru că sunt de multe ori iritat de vorbăria ei inutilă care retează ideile şi gândurile ce abia se înfiripă în mintea interlocutorului pentru a nu mai fi rostite vreodată. Mă mulţumesc, de cele mai multe ori, să savurez spectacolul fascinant al inteligenţelor provocate la dialog în studioul Televiziunii Române.
Am admirat-o însă pentru reuşita profesională de a o transforma pe soţia fostului rege Mihai I, Ana de Bourbon-Parma, pentru prima oară în viaţa sa, într-un interlocutor cu totul special în emisiunea pe care o realizează. Nu am putut, din nefericire, să văd emisiunea, dar am citit transcrierea integrală a dialogului purtat, disponibil deja pe site-ul hotnews.ro, şi am rămas surprins de nobleţea, naturaleţea şi firescul pe care regina Ana le degajă, chiar dincolo de cuvintele tipărite, ceea ce reprezintă o performanţă pentru un asemenea rarisim interlocutor.
Sunt numeroase amănuntele pe care nu le ştiam. Deşi alteţă regală, prin naştere, la numai 20 de ani era o simplă vânzătoare de panglici şi flori într-un magazin din New York, fără prea multe fandoseli la care, poate, ar fi îndreptăţit-o „sângele albastru” care îi curgea prin vine (intuiesc grimasa jucăuşă ce se pierde într-un zâmbet adolescentin atunci când, aparent naiv, se întreabă ce este acela „sânge albastru”!). Nu a ezitat o clipă, împreună cu fraţii săi, să se înroleze în armata franceză, în Al Doilea Război Mondial, fiind trimisă în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania şi decorată cu „Crucea de război” franceză. Toate acestea povestite cu simplitate şi eleganţă, fiindcă a fost tot timpul convinsă că o persoană de calitate se cunoaşte, în primul rând, prin modestie.
M-am amuzat să aflu cum l-a ajutat pe regele Mihai I – alungat de sovietici, prin instrumentele lor obediente instalate la Bucureşti, comuniştii – să înveţe revenirea la normalitatea unei vieţi pentru care nu avusese cine şi cum să-l pregătească, sprijinindu-l, cu aceeaşi admirabilă dăruire, să înfrunte drama dezrădăcinării pe care o vor fi trăit mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să ia calea exilului după 1945.
Rugată de realizatoarea emisiunii să-şi imagineze fericirea, regina Ana, fără să stea prea mult pe gânduri, a răspuns: „Nu am nevoie să-mi imaginez. Sunt fericită!”
Îmi spun, în sinea mea, că, într-adevăr, aşa trebuie să arate o femeie fericită.