Despre a fi în cărţi

Deşi consilier al preşedintelui nigerian, istoricul Neagu Djuvara ambiţiona încă, spre sfârşitul anilor ’60, să-şi încheie teza de doctorat şi îl rugase pe un prieten – potrivit propriilor mărturisiri, într-o scrisoare pe care i-o adresează lui George I. Duca, în iulie 1969 – să-i găsescă un tânăr, de preferat un student, în SUA, care ar fi putut să-l ajute, contra cost, la realizarea unor „cercetări biografice”, întrucât în America, spunea Djuvara, acesta este „un sector foarte bine «acoperit»”.
Mă interesează mai puţin, aici, latura financiară şi felul în care dorea să-şi încheie teza de doctorat istoricul Neagu Djuvara, cât mai degrabă recunoaşterea pe care o aveau, chiar şi la vremea aceea, instrumentele de lucru aflate în bibliotecile publice sau private americane.
Dacă istoricul ar fi trăit în România, nu în Nigeria sau chiar la Paris, ar fi fost nevoit, probabil, să apeleze la o metodă similară, ştiut fiind faptul că, la noi, rareori un proiect editorial de amploare, odată început, este dus la bun sfârşit. Orice asemenea întreprindere, pare să conţină, în matricea sa, adânc imprimat, ca un blestem, eşecul sau neputinţa împlinirii. Iar lipsa instrumentelor de lucru adecvate spune multe, adesea, despre starea în care se află cercetarea ştiinţifică într-un domeniu sau altul.
Am descoperit, la rândul meu, în impresionanta bibliotecă a Universităţii Stanford, la început de secol XXI, că observaţiile lui Neagu Djuvara din anii ’60 rămân perfect valabile. Tomuri de enciclopedii, dicţionare, atlase şi anuare – într-un cuvânt, instrumente de lucru – umplu numeroase rafturi în săli generoase. M-au interesat, cum era şi firesc, mai ales cele de istorie generală sau dedicate unor subiecte, evenimente sau perioade anume.
Am constatat, din nefericire, că multe dintre enciclopediile recent publicate în SUA sunt foarte zgârcite cu informaţiile sau articolele dedicate unor subiecte de istorie românească. Pe de o parte, vina ne aparţine prin incapacitatea de a ne crea noi înşine propriile instrumente de lucru şi de a le face accesibile, în limbi de circulaţie internaţională, unui public specializat cât mai vast, iar pe de altă parte, aveam să-mi dau seama, de la New York, Los Angeles, Stanford sau Harvard, istoria românilor este aproape inexistentă.
O excelentă, de altfel, enciclopedie de istorie militară, coordonată de James C. Bradford, apărută în 2006, în două volume, la care au colaborat istorici militari recunoscuţi, nu reţine, între articolele sale, niciun eveniment de istorie militară românească şi nicio personalitate militară a noastră. Ar trebui, din acest punct de vedere, să ne întrebăm, de ce, de pildă, nici până astăzi nu avem o enciclopedie a participării armatei române la Primul Război Mondial, deşi de la încheierea conflagraţiei se vor împlini, în toamna acestui an, 90 de ani.
Există însă şi o altă latură, pe care nu mă sfiesc să o definesc ca fiind îngustimea perspectivei specialiştilor americani. O lucrare importantă, în două volume – cum nu cred că la noi se va putea realiza vreodată – dedicată istoriografiei mondiale, din cele mai vechi timpuri până astăzi, şi istoricilor care au marcat, prin prestaţia lor, evoluţia acestei ştiinţe, aminteşte, de pildă, de Eugen Weber, istoric român stabilit în SUA şi profesor, în ultima parte a vieţii, la Universitatea Berkeley (lângă San Francisco), dar nu conţine nicio referire la opera sau personalitatea lui Nicolae Iorga!
Am tot respectul pentru Eugen Weber şi contribuţiile sale istoriografice, dar când Nicolae Iorga lipseşte dintr-o asemenea enciclopedie, mă tem că trebuie să mergem... la pomul lăudat fără sac şi cu multe precauţii.

Articol apărut în "Observatorul militar", nr. 5/2008.