Da, istoria se repetă

Pentru a ilustra relaţiile militare româno-sovietice, după săvârşirea actului de la 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Magherescu descrie, în mărturiile sale, printre altele, scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. „Acesta – scrie ofiţerul român – era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimeni nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului, sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (...) Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii – continuă Magherescu – dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume a făcut ca un personaj de talia cavaleristului Vladimir Constantinescu să se comporte în faţa unui general sovietic cu atâta supuşenie, oferind camarazilor şi subordonaţilor săi o imagine deplorabilă, transferând asupra lor propria-i umilinţă, înghiţită în fuga patrupedului pe care ştia să-l strunească atât de bine.
Sersciuk era reprezentantul ocupantului, desigur (chiar dacă, propagandistic cel puţin, poza în noul „tovarăş de arme”), şi înţelegea să-şi impună punctul de vedere, cu orice preţ, chiar dacă aceasta însemna o gravă ofensă pentru partenerul de luptă pe care îl căpătase printr-un act salutar, neaşteptat, la 23 august 1944, în continuarea războiului care era încă departe de a se fi încheiat. Generalul sovietic avea de partea sa unica regulă pe care o înţelegea, sfredelind-o în mintea tuturor: intrase într-o ţară care se predase, fără luptă, aşa încât toţi erau executanţii ordinelor sale.
Am resimţit, în ultimii ani, umilinţa de care vorbeşte colonelul Gheorghe Magherescu. Fiindcă m-am văzut, dintr-o dată, „predat”. Cu totul. De camarazi de la care aşteptam, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor, nu atât solidaritate, care ar fi trebuit să fie implicită, cât verticalitate. Ştiind să spună nu. Mai ales atunci când era evident că nu există decât acest răspuns. Aşa cum îndrăznise Lascăr Catargiu, adresându-se lui Carol I, printr-o antologică formulă: „Aiasta nu se poate, Majestate!” O negaţie fermă la impuneri care nu aveau nicio legătură cu profesia, cu regulile (prea bine ştiute, scrise sau nescrise) acceptate, asumate, acelea care fac astfel încât un organism să-şi desfăşoare existenţa în parametrii în care a fost gândit, dacă vrea să fie unul viabil. Nu-mi rămânea, în ultimă instanţă, decât să constat, cu profundă tristeţe, că un alt Vladimir Constantinescu, al generaţiei mele, însă de cu totul altă factură, nu numai că nu-şi întorcea calul, dispărând undeva pe lina frontului, acoperindu-se de ruşine, ci se întorcea spre noi, ceilalţi, explicându-ne că noii Sersciuk-i, autohtoni de această dată, trebuie idolatrizaţi cu orice preţ, câştigându-le el primul bunăvoinţa, prin obedienţă şi oportunism bălos, cu speranţa, ipotetică, a unor noi galoane sau decoraţii, rânjind agresiv a intimidare spre primii care ar fi îndrăznit să iasă „din front”. Într-un tablou penibil desăvârşit, care îşi aşteaptă pictorul îndrăzneţ cu paleta-i fetidă la îndemână, aşa cum poezia îşi căutase asiduu cretorul „mucegaiurilor” şi „putregaiurilor”, găsindu-l în cele din urmă.
Pentru mine este încă un semn că istoria îşi are festele sale. Pe care ni le joacă, provocându-ne imaginaţia. Arătându-ne că, deşi cunoaştem trecutul, trăind cu ferma convingere că este cu neputinţă a-l mai parcurge în realitate vreodată, altfel decât livresc, ne înşelăm amarnic. La fiecare colţ al istoriei ne aşteaptă o nouă experienţă. În care intrăm fără să fi învăţat din aceea pe care tocmai am părăsit-o. Nu sunt fatalist. Dar am văzut, în ultimii ani, cu ochii mei, că se poate.

De ce merge ţara asta prost. Episodul... nu mai ştiu cât

Văd că Poliţia şi-a propus să-i descurajeze pe chefliii care, înghiţind pahar după pahar, doresc să se urce apoi la volanul unei maşini, printr-un clip cu bocitoare, dintre acelea tocmite prin lumea satelor pentru a plânge profesionist morţii. Se speră că, astfel, prietenii lui Bacchus vor fi împiedicaţi în tentativele lor de a mai conduce beţi de-a dreptul sau uşor abţiguiţi, luând în mormânt, în inconştienţa lor letală, alte suflete nevinovate.
Eu vă asigur că aceasta este o cale ineficientă de a eradica un fenomen care ia amploare. Cei mai mulţi nu au a se ruşina de bocitoare. Popor născut şi crescut în băşcălie ieftină, unde totul se sfârşeşte în comedie şi "Pupat Piaţa Independenţii", se va amuza de noua campanie şi va continua să practice obiceiurile bahice amintite, cu aceeaşi speranţă a impunităţii, care îi este cultivată prin laptele matern, sintetizată în formula "Las' că merge şi aşa. Ne-om descurca noi cumva!"
Fac, aşadar, un apel la Poliţie! Regândiţi amenzile. Măriţi-le. Daţi-le din belşug. Către Fisc şi Finanţe: urmăriţi-le să fie plătite! Astfel, corul de bocitoare va putea fi angajat numai de ţăranii care mai cred în efectul bocetelor plătite. Eu voi crede doar în amenzile usturătoare date celor care ne sfidează în trafic.


Recent, am avut ocazia să-l însoţesc pe fratele meu să-şi obţină noua carte de identitate, la termenul expirării celei vechi. Din motive obiective, avea nevoie de acest act fundamental pentru fiecare cetăţean, în câteva zile. O să fiţi surprinşi: cartea de identitate, indiferent de situaţie, se obţine în acelaşi termen - 10-12 zile.
Altfel spus, statul, prin aceste servicii de evidenţă a populaţiei, nu ştie să strângă taxe. Sigur, nu e noutate pentru noi toţi acest lucru. Ce face funcţionarul de la ghişeu dacă doreşti să obţii cartea de identitate mai devreme? Îţi spune, după caz, mai amabil sau mai răstit, că nu se poate. În loc să impună o taxă de urgenţă, echivalentă cu dublul valorii unei cărţi de identitate obişnuite, care ar putea fi depusă la bugetul acela căznit de care trag toţi mai apoi, statul acesta te trimite... la notar (un privat oarecare, desigur, care percepe propria taxă!). Fiindcă dacă termenul este acelaşi pentru oricine, în orice situaţie, şi însuşi titularul nu-şi poate ridica actul de care aminteam, este musai să împuternicească pe cineva, unde altundeva decât la notar?
Ştiţi care e taxa pe care o percepe un notar pentru a-ţi permite să ridici un act în numele unui titular care nu o poate face din diverse motive? 70 de lei. Ştiţi cât costă un buletin, cu taxe cu tot? Vreo 15 de lei. În total, vreo 85 de lei.
Aşadar, în loc să intre la bugetul statului, pe lângă cei 15 lei percepuţi pentru schimbarea unei cărţi de identitate, cei eventual încă 50 sau 70 de lei care ar putea reprezenta o taxă de urgenţă, statul îi dirijează spre notari, adică spre privaţi oarecare, care fac bani din incompetenţa administraţiei publice centrale şi locale.
Vă miraţi de ce nu avem bani pentru pensii, salarii decente şi un sistem de sănătate performant? Ei bine, şi din această cauză!

Un Uomo universale

Dispariţia unui prieten lasă întotdeauna un gol în inima şi sufletul nostru. Perorăm împotriva nedreptăţii care ni se face, ne revoltăm împotriva unui Dumnezeu insensibil care îi ia alături de El pe cei dragi nouă, în zadar încercând să găsim vreo urmă de raţionalitate în deciziile Sale. Academicianul Florin Constantiniu, cel care m-a onorat cu o prietenie admirabilă, a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Dumnezeu l-a iubit, fără îndoială, şi i-a implinit această dorinţă, ultima, aşa cum a vrut, rapid şi uşor. În toată tragedia aceasta – tragedie pentru noi, cei care, în egoismul nostru, l-am fi vrut în continuare lângă noi, alături de noi – el este împăcat şi liniştit în Ceruri. Şi, sunt convins, veghează de acolo asupra celor pe care i-a iubit şi preţuit.
Mi se întâmplă, de câteva zile, să mă întreb, citind o ştire, parcurgând pagini din cartea pe care tocmai o recenzez, chiar ascultând o melodie, ce ar fi spus dacă am fi avut prilejul de a discuta. Pentru că fiecare dialog cu el era o şansă de a descoperi sensuri noi acolo unde te aşteptai mai puţin. O nouă interpretare a unui document, o nouă viziune asupra unui subiect despre care părea că s-a spus totul, o nouă idee într-o problemă amplu dezbătută. Apoi, eleganţa maestrului care îţi lăsa impresia că ai descoperit toate acestea singur. Rugându-te să-i permiţi să folosească într-un articol sau studiu rezultatul unei maieutici sui generis.
Întotdeauna mi-l voi aminti citind. Pentru mine, Florin Constantiniu este însăşi întruchiparea Lecturii. Despre care obişnuia să spună, scuzându-se cumva pentru lungile ceasuri în care se lăsa cufundat în paginile unei cărţi pe care o devora sau ale revistelor pe care şi le achiziţiona conştiincios la intervalele de apariţie anunţate, că este, astfel, prizonierul „lenei” intelectualului. Voluptatea descoperirii era de nestăvilit. Ţinea să împărtăşească, generos, noile informaţii şi interpretări. Am „citit”, astfel, alături de Florin Constantiniu, sute de cărţi. Le-am discutat, multe din ele, în detaliu, mai ales după ce mă prevenea că trebuie să le parcurg eu însumi pentru că sunt esenţiale pentru profesia pe care mi-am ales-o. L-am ascultat de cele mai multe ori. Şi a avut dreptate. Pe unele mi le împrumuta, semn al unei afecţiuni cu totul speciale, fiindcă Florin Constantiniu avea, în relaţie cu volumele la care ţinea, o atitudine protectoare împinsă la extrem. Cel căruia îi împrumuta o carte era, în mod sigur, bine înstăpânit în sufletul său.
Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu se numără printre ultimii enciclopedişti şi polihistori autentici de la noi. Un adevărat Uomo universale, a cărui cultură istorică era cu totul impresionantă. Uşurinţa cu care aborda teme ale istoriei universale şi româneşti, în perioade care se întindeau din zorii evului mediu până în zilele noastre, m-a fascinat întotdeauna. Fiindcă generaţia mea este una a specializării înguste. Ni s-a inculcat acest principiu. Şi poate că, într-o anumită măsură, ne este de folos într-o vreme în care explozia informaţională ne sileşte la aprofundări limitate. Dar mă gândesc mereu la enciclopedistul Florin Constantiniu de care îmi este atât de dor, şi îmi spun, opintindu-mă în procesul Cunoaşterii, că el ar fi ştiut să mă lămurească în acele probleme în care insistenţele mele nu sunt însoţite de rezultate acceptabile. Şi mi-ar fi ghidat paşii Cunoaşterii, succint, comprehensiv, în explicaţii care mi-ar fi rămas în minte pentru totdeauna. Păşesc, încă nesigur, pe un drum spinos, despărţit de cel alături de care am găsit mereu un sens chiar în dilemele cele mai dificile, cel care ştia, ca nimeni altul, să ofere, generos, motivaţia puternică de a găsi punctul de sprijin graţie căruia aş fi putut încerca să urnesc Pământul.
M-a ajutat să fixez repere profesionale solide. La conturarea lor Florin Constantiniu a lucrat continuu, cu meticulozitatea sculptorului care are în minte capodopera. Şi mă voi raporta întotdeauna la ele. Desăvârşindu-mă.

Adio, prieten drag, adio!

Cuvintele, acum, mi se par de prisos. Florin Constantiniu a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!
Am răgaz doar să-mi amintesc lungile noastre discuţii, frumoasele momente petrecute împreună, fără a uita nicio clipă că îi datorez, dincolo de prietenia admirabilă cu care m-a onorat, formarea profesională.
Lacrimile nu i-ar fi plăcut, ştiu, mi-ar fi spus "că nu sunt cătană". Iartă-mă, Florin, nu le pot opri!...
Adio, prieten drag, adio!


Florin CONSTANTINIU, 1933-2012


L-am însoţit, cu ceva vreme în urmă, la Sălcuţa, pentru a revedea casa în care a locuit, copil fiind, în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Fotografia îl înfăţişează pe prispa casei care a rămas aproape neschimbată din anii '40 ai secolului trecut.

Istorie la persoana întâi

Două personalităţi importante ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea s-au regăsit la începutul acestui an pe marile ecrane în dramatizări reuşite care au cucerit publicul şi, în egală măsură, au stârnit controverse. Este vorba de primul şi longevivul director al Federal Bureau of Investigation (FBI), J. Edgar Hoover, care s-a aflat în fruntea temutei instituţii americane mai bine de 35 de ani, şi fostul premier al Marii Britanii, în anii 1979-1990, Margaret Thatcher, prima femeie (şi, deocamdată, singura) care a ocupat o asemenea poziţie în ierarhia politică engleză.

Leonardo DiCaprio îi dă viaţă pe marele ecran directorului FBI, într-o manieră dictată mai degrabă de modul în care Clint Eastwood, în calitate de regizor, şi-a propus să-l înfăţişeze publicului pe Edgar Hoover: un adversar redutabil al comuniştilor şi anarhiştilor – în momentele dificile care au urmat Primului Război Mondial, cu un Comintern agresiv care reuşea să mobilizeze, în scopul înfăptuirii revoluţiei proletare mondiale, oameni de condiţie modestă –, dar şi un şantajist inteligent, întotdeauna bine informat, ceea ce ar putea explica performanţa de a supravieţui atâtor Administraţii prezidenţiale, păstrându-şi funcţia şi „fieful”. Cinic, arogant, plin de sine şi, deopotrivă, sensibil şi uman în împrejurări neobişnuite, Hoover rămâne şi astăzi un personaj complex, misterios, a cărui viaţă privată este prea puţin cunoscută, el care ştia cele mai intime secrete ale personalităţilor politice şi artistice ale vremii lui.

Doamna de Fier, cum a fost numită Margaret Thatcher de un jurnalist sovietic, este excelent portretizată în filmul The Iron Lady de Meryl Streep, care, pentru a intra în dificilul rol al primei femei-premier din istoria Marii Britanii, a studiat cu atenţie sute de ore de înregistrări ale discursurilor acesteia, consultându-se cu oameni politici care au cunoscut-o, în calitate de colaboratori apropiaţi sau inamici aflaţi de cealaltă parte a „baricadei” în băncile Parlamentului britanic. Premiile primite de actriţa americană pentru prestaţia sa artistică (Globul de Aur, BAFTA şi Oscar) demonstrează reuşita sa profesională, la mai bine de 30 de ani de la ultimul Oscar (pentru rolul din Sophie’s choice). Modesta fiică de băcan, prima femeie locatar în 10 Downing Street, este o poveste politică de succes a conservatorilor britanici, iar atitudinea adoptată în diverse împrejurări ale mandatului său o înfăţişează ca un om politic inovator, responsabil şi ferm (secvenţa deciziei finale în cazul Malvine/Falkland, impunându-se în faţa liderilor politici şi militari, este pilduitoare). În egală măsură, contestată şi chiar urâtă de britanici pentru ceea ce părea a fi inflexibilitatea unui politician cu sânge rece, Thatcher este admirată astăzi pentru rezultatele sale politice şi economice imposibil de negat.

Pelicule de weekend

Nu ştiu dacă titlul filmului Băiatul cu bicicleta este unul inspirat, fiindcă bicicleta aceea invocată este doar un accesoriu suplimentar al unei drame pe care puştiul Cyril o trăieşte. Abandonat de tatăl său într-un orfelinat, el este silit să descopere valori esenţiale propriei lui construcţii identitare, implicat în evenimente pe care le provoacă sau în care este atras, în căutarea iubirii unui părinte imun la nevoile sale emoţionale. Premiat la Cannes, în 2011, filmul are ceva dintr-o docudramă prin felul în care este urmărită cinematografic evoluţia lui Cyril, de la orfelinat la găsirea unui părinte-surogat, în persoana unei coafeze (Cecile de France), în scene de viaţă decupate inteligent, aparent fără legătură între ele, dar construind un personaj interesant, credibil (Cyril este interpretat de Thomas Doret, de care e probabil să mai auzim!), care ni se dezvăluie treptat, prin gesturile şi acţiunile sale, nu lipsite de o anume morală, într-o reţetă care împrumută şi un substrat psihanalitic.

Jurământul, inspirat dintr-o poveste reală, porneşte de la o situaţie critică: ce-ar fi dacă, într-o zi, în urma unui accident, v-aţi trezi din comă profundă fără a vă putea aminti ultimele luni sau ultimii ani de viaţă în care se vor fi petrecut evenimente importante? Paige şi Leo, deşi căsătoriţi, devin doi străini după acest nefericit incident, Leo fiind nevoit să-şi recucerească iubita cu fiecare zi care trece, în efortul de a o sili pe Paige să-şi amintească ceva din momentele minunate petrecute împreună. Fără a se bucura de prea multe premii, pelicula beneficiază, din punctul meu de vedere, de un scenariu bine construit, protagoniştii sunt convingători, lecţia iubirii necondiţionate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ţi le aşază înainte, fiind pilduitoare.

În fine, doar dacă nu aveţi ce face şi vă prisosesc banii, vă puteţi relaxa şi amuza cu a doua serie a călătoriilor fantastice verniene dedicată Insulei misterioase care mai trimite la Jules Verne doar prin câteva elemente, precum căpitanul Nemo şi celebrul lui „Nautilus”, într-un decor exotic ce aminteşte de insula pe care trebuie să o fi avut în minte prozatorul francez. În rest, dialoguri căznite, previzibile, glume nesărate, personaje caricaturale, un joc penibil de pectorali ca lecţie „matură” a tatălui vitreg către fiul său în vederea „interacţionării” cu sexul frumos, descoperiri care se vor halucinante, prost jucate, şi un amestec de „O lume dispărută”, cu şopârle uriaşe şi elefanţi pitici, cu ceva suspans care ţine de o iminentă scufundare a insulei. Descoperită în ultima clipă – cum altfel? – capodopera tehnică a căpitanului Nemo, „Nautilus”, este „alimentată” de nişte ţipari uriaşi, gata să-i poarte pe protagonişti, după peripeţiile lor, către locuri ceva mai sigure. Rămân peisajele exotice şi acelea modificate cu ajutorul computerului, dar dacă tot era vorba de natură nu-i aşa că pentru asta puteaţi sta comod la televizor, urmărind „National Geographic” sau vreunul din canalele „Discovery”? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

O prietenie neobişnuită

Este, în Cetatea Filmului de la Hollywood, un regizor care este capabil să transforme aproape orice scenariu care spune o poveste interesantă într-un film al cărui succes de casă este garantat. Numele său este Steven Spielberg şi se bucură de preţuirea publicului pasionat de a şaptea artă, care a urmărit, nu de puţine ori, captivat, emoţionat şi fascinat producţiile sale. Ultima, War Horse, reia subiectul unei poveşti pentru copii, scrisă de un britanic, Michael Morpurgo, prin anii ’80, în centrul căreia se află o relaţie strânsă stabilită între un tânăr, Albert Narracott, şi un cal, botezat Joey, pe fundalul evenimentelor premergătoare primei conflagraţii mondiale, într-o Anglie rurală, dar şi în timpul războiului, într-o dramă care avea să cuprindă întregul continent european. Marele merit al lui Spielberg este acela de a fi putut oferi o poveste emoţionantă despre prietenie, dragoste, loialitate, onestitate, perseverenţă şi credinţă, care se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor. Copiii îl vor îndrăgi pe Joey, cu siguranţă, şi vor învăţa lecţia prieteniei adevărate şi a devotamentului, chiar dacă unul din personaje este un necuvântător (scenariul oferă însă lecţia dăruirii şi a inteligenţei cailor în secvenţe sugestive, în diferite împrejurări), adulţii vor regăsi unele din valorile uitate sau asupra cărora nu au meditat îndeajuns, iar cei pasionaţi de război au parte de reconstituiri fidele ale unor realităţi dure ale Primului Război Mondial. Unii dintre cei care au criticat pelicula lui Spielberg au remarcat faptul că o poveste pentru copii ar fi putut fi ceva mai soft, din acest punct de vedere, alţii, printre care, recunosc, mă număr şi eu, spun că aceste realităţi oribile ale câmpurilor de luptă din anii 1914-1918 trebuie cunoscute de noile generaţii, „livrate” într-o poveste neobişnuită care îi va cuceri, într-o lecţie cinematografică superioară oricărui demers banal al unui profesor, fie el şi unul conştiincios, într-o sală de clasă oarecare. Multe din scene au fost dificil de realizat (de pildă, atunci când Joey aleargă printre sârme ghimpate, „învelindu-se” în ele, între două tranşee, însă computerul şi folosirea unor materiale speciale din cauciuc, imitând atât de bine sârma ghimpată, fac astfel încât scena să fie una foarte credibilă), s-au folosit nu mai puţin de 14 cai „Joey” pentru diverse secvenţe, iar lecţiile de călărie pentru mulţi actori au fost absolut necesare. Sunt însă şi unele greşeli care trădează lipsa unui consultant, specialist în istorie militară – ori, poate, filmată în acest mod, scena era mult mai hollywoodiană! –, fiindcă vedem calul alergând, la un moment dat, în tranşee, pe o distanţă apreciabilă, în linie dreaptă, silindu-i pe soldaţi să se ferească din calea lui, însă e ştiut că aceste tranşee erau realizate în zig-zag, pentru a evita rănirea unui număr mare de militari în cazul exploziilor sau a schijelor rezultate. Un film impresionant, de văzut cu întreaga familie!

De ce îmi place „Stars and Stripes”

Citesc, adesea, forma electronică a publicaţiei militare americane Stars and Stripes (S&S), care are un statut special în peisajul presei americane. Deşi reflectă activitatea armatei americane, dar şi a acţiunilor Congresului american în problemele militare şi a contractorilor armatei, acoperind zone geografice întinse, într-o multitudine de abordări şi subiecte, S&S îşi păstrează obiectivitatea şi, mai ales, independenţa alegerii temelor articolelor propuse spre publicare, în respectul informării corecte a beneficiarilor publicaţiei, fiindcă niciun oficial al Pentagonului nu poate controla activitatea editorială a publicaţiei! În plus, îmi place site-ul S&S. E suficient să aruncaţi o privire aici pentru a vă da seama de modul facil în care aveţi acces la o sumedenie de informaţii referitoare la viaţa armatei americane, într-o prezentare pe care o cultivă, prin excelenţă, presa anglo-saxonă de calitate, oferind puncte de vedede diferite, într-o abordare decentă, echilibrată, cu o preocupare reală pentru găsirea unor soluţii adecvate la probleme diverse. Fiecare articol poate fi comentat într-un forum, probabil controlat cu atenţie, într-adevăr (nu suntem deloc naivi!), dar chiar şi în aceste condiţii veţi găsi acolo puncte de vedere pertinente, civilizat exprimate, fără injurii penibile la adresa autorului/autorilor articolelor sau a altor participanţi la dezbazerile iniţiate pe forum. „The Rumor Doctor”, un fel de blog conectat la site-ul S&S, este un excelent mod de a oferi un prilej de dezbatere a unor probleme spinoase cu care se confruntă armata americană, dar în spiritul brainstormingului inteligent care îşi propune să obţină, prin iniţierea unei dezbateri, maximum de profitabilitate în vederea găsirii soluţiilor adecvate. Şi aici comentariile forumiştilor sunt de citit, completând într-un mod fericit opiniile autorilor care propun un subiect de discuţie. Am admirat, recent, un articol semnat de Chris Carroll, la mijlocul lunii ianuarie 2012, referitor la suicid, violenţă domestică şi abuzuri asupra copiilor, petrecute în familiile de militari din armata americană, discutând aceste dificile chestiuni pe baza informaţiilor oferite chiar de un oficial important al Pentagonului, generalul Peter Chiarelli. Ideea de ansamblu a articolului, cu date şi cifre precise, este aceea că în armata americană sunt unele probleme, dar există voinţa şi competenţa necesară pentru a face faţă acestora. În cuvintele generalului Peter Chiarelli, selectate de Chris Carroll: „Ştim problemele pe care le avem, vedem unde am obţinut succese şi acţionăm în toate acele domenii unde avem probleme”. Nimic din acest articol nu sugerează ideea nefericită şi păguboasă pe termen lung, atât de răspândită în alte părţi, a ascunderii sub preş a unor realităţi neconvenabile (în logica penibilă şi ineficientă a struţului cu capul adânc înfipt în nisip, în speranţa că dacă nu spunem noi, nu se va afla niciodată!), ci, dimpotrivă, afirmarea lor naşte o reacţie credibilă care sugerează că există soluţii şi armata americană face eforturi în acest sens pentru a rezolva problemele enunţate. Acelaşi articol oferă şi opinii ale unor oficiali în domeniul apărării care sunt consemnate sub rezerva păstrării anonimatului, întregind, în acest fel, credibilitatea demersului jurnalistic. Aşadar, prefer să mă întorc cât pot de des la site-ul S&S. Vă invit şi pe dumneavoastră să o faceţi!

Un film mut „rătăcit” în epoca digitală

Pentru mine, ideea de film mut este direct asociată cu Stan şi Bran, fraţii Marx şi Charlie Chaplin, chiar dacă fiecare în parte a reuşit să traverseze marele obstacol de la filmul mut la cel vorbit. Sunt numeroşi actorii al căror destin este cu desăvârşire legat de epoca filmului mut, pentru simplul motiv că, fie nu au înţeles modul în care evolua cea de a şaptea artă (astăzi, asistăm la o provocare similară, în alt registru, desigur, când, graţie efectelor speciale, se poate crea un personaj veridic, împrumutându-se doar cinetica şi chipul unui actor, vezi interesanta realizare a lui David Fincher, regia, şi Brad Pitt, actor, în Strania poveste a lui Benjamin Button), fie vocea i-a „trădat”, fiind treptat îndepărtaţi din distribuţii de studiourile de film americane, aflate în permanentă căutare de staruri noi şi cu ochii mereu aţintiţi spre cifrele cu multe zerouri furnizate de box office. O asemenea dramă trăieşte George Valentin, pe numele său real John Gilbert, actorul care se „duela” în rating pe marile ecrane cu Rudolph Valentino, şi căruia i se pare imposibilă adaptarea la filmul vorbit. Pradă alcoolului, sfârşeşte la numai 39 de ani, în urma unui atac de cord, profund dezamăgit de inovaţiile pe care industria cinematografică le pune la punct şi în care el nu credea. Nu a rămas cu totul necunoscut în posteritate, căci are propria lui stea pe Hollywood Walk of Fame şi multe din referinţele filmului mut îl invocă în prestaţia sa artistică, iar fiica sa, Leatrice Gilbert, i-a dedicat o biografie, publicată în 1985, o sursă importantă de informaţii pentru a înţelege destinul actorului George Valentin. Michel Hazanavicius şi-a propus, cu „Artistul”, să prezinte unei lumi grăbite, digitalizate, aflată în plină revoluţie a tehnologiei cinematografice, ceea ce ar putea părea un pariu de-a dreptul riscant, un film... mut despre viaţa actorului George Valentin, în interpretarea reuşită a lui Jean Dujardin, într-o încercare de a evidenţia dramele pe care, dincolo de perfecţiunea unui chip mereu surâzător, omniprezent pe afişele filmelor şi copertele revistelor, oferind viaţă pe ecran unor personaje faimoase, dobândind, la rându-i, celebritatea, le trăieşte un artist a cărui condiţie, înainte de toate, este aceea de a fi propriul său personaj, cu bunele şi relele sale. Hazanavicius nu a intenţionat să-şi descurajeze publicul prin înfăţişarea dramei actorului până la capătul ei sordid, din 1936, şi i-a oferit personajului George Valentin, prin scenariul pe care însuşi regizorul l-a construit, o şansă de a-şi regândi propria prestaţie artistică, influenţat de o veche admiratoare, devenită şi ea actriţă, Peppy Miller, interpretată de Bérénice Bejo. Favorit la Premiile BAFTA (a reuşit performanţa de a-şi adjudeca cele mai râvnite distincţii – cel mai bun film , cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu), aclamat la Globul de Aur şi la Festivalul de Film de la Cannes (unde Dujardin a luat premiul pentru cel mai bun actor), nominalizat la numeroase categorii la premiile Oscar, „Artistul” are toate şansele de a culege mai toţi laurii lumii cinematografice, într-un fel de omagiu tardiv al celor de astăzi pentru cei care au oferit strălucire marelui ecran altădată.

Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!

O zi care schimbă destine

După succesul înregistrat cu Good night, and good luck, care privea lumea politică din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, în condiţiile dificile pentru America ale „vânătorii de vrăjitoare” din epoca mccarthyistă, George Clooney, în aceeaşi calitate de regizor, dar şi de actor de această dată, explorează lumea politică în Ziua trădătorilor (The Ides of March) dintr-un unghi diferit, al staffului de campanie al unor candidaţi care se înfruntă pentru obţinerea învestiturii democraţilor la preşedinţia SUA. Pe scurt, unul dintre candidaţi (interpretat de Clooney, care nu a rezistat ispitei de a se distribui în noul său film, sub pretextul că personajul negativ căruia îi dă viaţă ar fi fost foarte greu de acceptat de alţi actori) pare întruchiparea omului politic ideal – onest, carismatic, cu un discurs inteligent, captivant, mobilizator, la obiect. Realitatea este cu totul alta şi este descoperită de unul dintre cei mai importanţi membri ai staffului său de campanie, Stephen Myers (interpretat, convingător, de Ryan Gosling), cel care îi construieşte discursurile (e de luat în seamă această distincţie, valabilă în SUA, unde discursurile nu sunt scrise de unii şi citite, fără a şti ce conţin, de alţii), şi îi asigură candidatului pe care îl susţine o bună conexiune cu principalii formatori de opinie de la publicaţiile cu tiraj impresionant, la nivel naţional. Prins în confruntarea surdă dintre două „tabere” de specialişti în imagine, desfăşurată pe un alt plan, înapoia candidaţilor care se duelează la vedere în întruniri publice, Stephen află că o simplă întâlnire „nepotrivită” te aşază în postura unui paria de care toţi vor să se dispenseze în numele aceleiaşi „credinţe”: voturile care pot fi câştigate sau pierdute prin influenţarea opiniei publice în cazul aflării unor detalii de culise. Cum întoarce Stephen în favoarea lui sorţii acestei cinice confruntări reprezintă punctul culminant, ideea pe care Clooney o sugerează, inclusiv prin afişul filmului, fiind aceea că tânărul specialist în imagine învaţă repede din mizeriile campaniilor electorale pentru a le folosi apoi în favoarea sa, transformându-se pe sine, cameleonic, în opusul celui care era. De ce Idele lui Marte? Mi-ar fi foarte greu să precizez cine este Cezar şi cine Longinus sau Brutus. Cred că nici Clooney însuşi nu ar putea-o spune. În afară de faptul că alegerile în statul Ohio se desfăşoară la 15 martie (acolo unde se petrece acţiunea peliculei), o eventuală legătură cu vestitele ide ar putea să fie doar aceea sugerată mai degrabă de traducerea românească a titlului filmului, prin „îngrămădirea” trădărilor de tot felul în aceeaşi zi. O zi care schimbă destine.

America pentru uz sovietic

Când, în toamna anului 1935, Ilf şi Petrov s-au hotărât să ia calea Statelor Unite ale Americii - una dintre cele mai importante puteri „imperialiste”, aşa cum îi învăţase propaganda leninist-stalinistă să o definească - pentru a le cerceta, la bordul unui automobil, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, ei se bucurau de notorietate în Uniunea Sovietică şi nu am nicio îndoială că demersul lor, mai degrabă al unor reporteri curioşi, avea de la bun început o miză politic-ideologică. America interbelică trebuia să arate potenţialilor cititori ai reportajului celor doi scriitori sovietici nu atât performanţa ei tehnic-industrială, cât mai degrabă profundele inechităţi sociale care o caracterizează, mocnind de revoltă împotriva „exploatatorilor”. America fascina – îmi amintesc cum descrie diplomatul George Duca, în memoriile sale, nerăbdarea care le cuprinsese pe regina Maria şi pe fiicele sale, în 1926, înaintea călătoriei în SUA –, iar Ilf şi Petrov, se vede bine din paginile acestei cărţi, tradusă în SUA îndată după apariţia ei în Uniunea Sovietică (cu un titlu care amintea de „Viţelul de aur” – „Little Golden America”) au descoperit, adesea cu umor şi ironie fină (e amuzant să vezi câteva constante ale comportamentului americanilor, printre care şi banalele formule de salut, „decriptate” în zeflemea de cei doi scriitori), o lume care nu avea cum să-i lase indiferenţi. Ştiind că vor publica însemnările lor în patria proletariatului, îmi dau seama că îşi vor fi cenzurat multe din observaţiile care, altminteri, ar fi reprezentat, poate, un plus al acestui amplu reportaj. E de spus că, în vreme ce în America această lucrare este mai degrabă necunoscută, ea a fost multă vreme în URSS, pentru omul obişnuit, calea de cunoaştere a principalului inamic al superputerii sovietice în perioada Războiului rece. Deşi Ilf a surprins, cu aparatul său de fotografiat, câteva instantanee în cele două luni şi jumătate (noiembrie 1935 – ianuarie 1936) în care au străbătut SUA de la Est la Vest, trecând prin Marele Canion, aceste fotografii nu au apărut în prima ediţie rusească, vreun politruc vigilent şi cenzor îndoctrinat sesizând la timp, probabil, că nu este potrivit ca proletarul-cititor să ia contact cu această lume a „decadenţei imperialiste” fie şi prin frânturi de imagine. Am parcurs cu interes mărturiile celor doi scriitori sovietici despre America şi din raţiuni personale. Eu însumi am străbătut California, de la San Francisco spre Los Angeles, mergând apoi spre Las Vegas şi Marele Canion, la bordul unui automobil închiriat, în decembrie 2007 – ianuarie 2008, la 72 de ani de la însemnările lui Ilf şi Petrov, pe care nu le ştiam, descoperind o lume pe care am regăsit-o în foarte mare măsură în observaţiile celor doi autori. Numai că în vreme ce eu am admirat „etaje” de autostrăzi şi un Golden Gate (încă) impresionant, la intrarea în Golful San Francisco, Ilf şi Petrov se bucurau de şoselele largi „cu patru benzi” şi de mărimea cablurilor de oţel împletite sub ochii lor pentru ceea ce avea să devină Golden Gate. Oamenii par însă neschimbaţi. Lectura Americii fără etaje a fost bucuria receptării livreşti a unor confraţi de condei, alături de care, rară ocazie, am avut şansa de a călători din nou în aceeaşi Americă, dar în cu totul altă epocă istorică.