De îndată ce a obţinut consacrarea internaţională, mai ales la festivaluri de specialitate cu renume, un film artistic românesc este acceptat, aproape indubitabil şi la noi ca fiind o strălucită capodoperă a celei de-a şaptea arte, ceea ce, din punctul meu de vedere, este mai degrabă expresia fidelă a unor neputinţe care gravează temeinic asupra verticalităţii noastre artistice, dar şi a unui frustrant complex de inferioritate cu care ne prezentăm în faţa lumii. O să mă opresc acum doar asupra filmului lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfârşit), care, alături de celebrul deja 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, a luat, la Festivalul de la Cannes, anul acesta, unul dintre cele mai importante trofee. Însă despre realizarea lui Cristian Mungiu îmi rezerv „plăcerea” de a vorbi altădată.
Pentru cei care nu au apucat încă să vadă filmul lui Nemescu o să spun, pe scurt, că subiectul este inspirat dintr-un fapt real, şi anume oprirea, în iunie 1999, pentru patru ore, de şeful gării din Pieleşti, Florin Pătrăchioiu, a unei garnituri de tren care transporta echipament şi militari aparţinând armatei americane, care se deplasa spre Kosovo, întrucât actele prezentate nu aveau ştampilă de vamă. El a refuzat să îngăduie trenului să plece, în ciuda ameninţărilor cu destituirea care îi tot curgeau telefonic de la Bucureşti, până când vama şi-a făcut datoria. Rolul lui Pătrăchioiu, în film, i-a fost încredinţat actorului Răzvan Vasilescu şi, din punct de vedere artistic, recunosc, este puţin probabil să-i poată fi reproşat acestuia ceva. Scenaristul Tudor Voican însă, împreună cu Cristian Nemescu, a ales să aşeze în prim-plan un şef de gară şmecher, agresiv şi corupt, numai pentru ca povestea lui să aibă acel iz de mahala fetidă care poate vinde orice. Este inutil să vă spun că imaginea armatei române este una jalnic-patetică, asupra căreia, din câte ştiu, niciun oficial al Ministerului Apărării nu a avut de făcut vreun comentariu.
Trist este că Pătrăchioiu, invitat pe platoul de filmare de echipa lui Nemescu, a fost indignat la început, spune el, de felul în care era prezentat el însuşi prin personajul Doiaru din film. Dar acest şef de gară, căruia nu i s-au înmuiat subit picioarele şi nici coloana vertebrală la ameninţările şefilor săi din Bucureşti, a sfârşit prin a accepta cu resemnare scenariul, fără a protesta în vreun fel că imaginea lui este terfelită, afirmând că „a trebuit să înţeleg că aşa se fac filmele”! Dar, într-adevăr, aşa se fac filmele? Oare ideea de a ne prezenta opiniei publice din alte ţări măcar aşa cum suntem, dar nu cu distorsionări flagrante, nu interesează pe nimeni?
În fapt, scopul rândurilor mele este altul. Armata americană, prin structuri specializate, are putinţa de a refuza sprijinirea realizării unui film sau a unui program de televiziune, dacă producătorii şi scenariştii nu acceptă consilierea lor. O consiliere corectă, în beneficiul instituţiei militare, este adevărat, dar şi al veridicităţii scenariului. Sunt şi în SUA producători şi regizori celebri care, pentru că au respins a priori orice sugestie a Pentagonului, au fost siliţi să aleagă alte locuri de filmare, însă mult mai costisitoare din punct de vedere financiar. Francis Ford Coppola, de pildă, pentru Apocalypse Now, a fost nevoit să filmeze tocmai în Filipine! Dar acestea, să o recunoaştem, sunt mai degrabă excepţiile care confirmă regula.
Ceea ce propun eu este constituirea unei structuri la nivelul Ministerului Apărării, compusă din specialişti militari în relaţii publice şi cu o bogată experienţă în domeniul audio-vizual, care să aibă ca principală preocupare consilierea scenariştilor şi a producătorilor de film români care au intenţia de a aborda subiecte legate de instituţia militară.
Textul a apărut in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
Pentru cei care nu au apucat încă să vadă filmul lui Nemescu o să spun, pe scurt, că subiectul este inspirat dintr-un fapt real, şi anume oprirea, în iunie 1999, pentru patru ore, de şeful gării din Pieleşti, Florin Pătrăchioiu, a unei garnituri de tren care transporta echipament şi militari aparţinând armatei americane, care se deplasa spre Kosovo, întrucât actele prezentate nu aveau ştampilă de vamă. El a refuzat să îngăduie trenului să plece, în ciuda ameninţărilor cu destituirea care îi tot curgeau telefonic de la Bucureşti, până când vama şi-a făcut datoria. Rolul lui Pătrăchioiu, în film, i-a fost încredinţat actorului Răzvan Vasilescu şi, din punct de vedere artistic, recunosc, este puţin probabil să-i poată fi reproşat acestuia ceva. Scenaristul Tudor Voican însă, împreună cu Cristian Nemescu, a ales să aşeze în prim-plan un şef de gară şmecher, agresiv şi corupt, numai pentru ca povestea lui să aibă acel iz de mahala fetidă care poate vinde orice. Este inutil să vă spun că imaginea armatei române este una jalnic-patetică, asupra căreia, din câte ştiu, niciun oficial al Ministerului Apărării nu a avut de făcut vreun comentariu.
Trist este că Pătrăchioiu, invitat pe platoul de filmare de echipa lui Nemescu, a fost indignat la început, spune el, de felul în care era prezentat el însuşi prin personajul Doiaru din film. Dar acest şef de gară, căruia nu i s-au înmuiat subit picioarele şi nici coloana vertebrală la ameninţările şefilor săi din Bucureşti, a sfârşit prin a accepta cu resemnare scenariul, fără a protesta în vreun fel că imaginea lui este terfelită, afirmând că „a trebuit să înţeleg că aşa se fac filmele”! Dar, într-adevăr, aşa se fac filmele? Oare ideea de a ne prezenta opiniei publice din alte ţări măcar aşa cum suntem, dar nu cu distorsionări flagrante, nu interesează pe nimeni?
În fapt, scopul rândurilor mele este altul. Armata americană, prin structuri specializate, are putinţa de a refuza sprijinirea realizării unui film sau a unui program de televiziune, dacă producătorii şi scenariştii nu acceptă consilierea lor. O consiliere corectă, în beneficiul instituţiei militare, este adevărat, dar şi al veridicităţii scenariului. Sunt şi în SUA producători şi regizori celebri care, pentru că au respins a priori orice sugestie a Pentagonului, au fost siliţi să aleagă alte locuri de filmare, însă mult mai costisitoare din punct de vedere financiar. Francis Ford Coppola, de pildă, pentru Apocalypse Now, a fost nevoit să filmeze tocmai în Filipine! Dar acestea, să o recunoaştem, sunt mai degrabă excepţiile care confirmă regula.
Ceea ce propun eu este constituirea unei structuri la nivelul Ministerului Apărării, compusă din specialişti militari în relaţii publice şi cu o bogată experienţă în domeniul audio-vizual, care să aibă ca principală preocupare consilierea scenariştilor şi a producătorilor de film români care au intenţia de a aborda subiecte legate de instituţia militară.
Textul a apărut in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
No comments:
Post a Comment