În ultimul timp, presa românească, altminteri relativ imună la standardele de calitate de pe alte meleaguri, a făcut totuşi loc în spaţiile editoriale unor clasamente privind universităţile din întreaga lume. Inutil să vă spun că, în cele mai multe dintre acestea, abia dacă universităţile româneşti reuşesc să ţintească spre locurile cuprinse în eşalonul 401- 500, ceea ce este o adevărată tragedie, dacă luăm în seamă faptul că Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, cel puţin, au tradiţii care coboară adânc în veacul al XIX-lea. Ne-am putea întreba, de aceea, în mod firesc, ce am făcut în tot acest timp cu aşezămintele noastre de învăţământ superior?
Primele 10 locuri, în mai toate clasamentele internaţionale, indiferent de sursă, sunt ocupate de universităţi americane şi britanice. Este însă important să precizez, dintru început, că toate acestea sunt instituţii private de învăţământ superior. Să fie, oare, investiţia privată cheia înţelegerii acestui parcurs spectaculos spre succes? Nu, nu neapărat. Atunci, cum au ajuns aceste universităţi în fruntea clasamentelor şi cum îşi menţin poziţia de invidiat?
Stabilirea locului unei universităţi în aceste clasamente este realizată pe baza mai multor criterii, printre care numărul laureaţilor premiilor Nobel, numărul studenţilor (căci, fiind vorba de instituţii private, alegerea studenţilor este determinată exclusiv de logica economiei de piaţă, întemeiată pe cerere şi ofertă!), numărul profesorilor sau al specialiştilor care au ocupat funcţii importante în cadrul Administraţiilor americane ş.a.m.d. Din aceste puncte de vedere, de pildă, Universităţile Stanford şi Harvard (SUA) deţin, în mai toate clasamentele, poziţii fruntaşe, în timp ce prima se mândreşte cu faptul că a oferit Administraţiei americane cei mai mulţi specialişti şi consilieri.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestor universităţi este adaptabilitatea. Când, în toamna anului 1957, acum 50 de ani, Uniunea Sovietică a uimit lumea cu lansarea reuşită a primului satelit artificial al Pământului – „Sputnik” –, moment cu adevărat revoluţionar căruia îi datorăm atât de mult astăzi, SUA au fost şocate (între altele şi pentru că lansarea s-a realizat cu sprijinul unei rachete capabile să transporte focoase nucleare!). Era un pas înainte într-un fel de cursă al cărei start SUA erau nevoite să recunoască, iată, că îl pierduseră. Este suficient să mai amintesc faptul că însăşi crearea NASA (celebra agenţie spaţială americană) a fost consecinţa directă a lansării cu succes de către sovietici a „Sputnikului”.
Primele instituţii care au reacţionat imediat la acest avans sovietic au fost chiar universităţile americane. Capabile să implementeze rapid noi programe de învăţământ, să atragă fonduri de la diverse fundaţii private, dar şi fonduri guvernamentale, să convingă potenţialii studenţi de necesitatea alegerii unor noi cursuri, inclusiv facultăţi fără vreo tradiţie la vremea aceea, toate acestea au reprezentat debutul unui ansamblu de măsuri care au condus la performanţele americane ştiute astăzi (cu toate eşecurile inevitabile într-un asemenea domeniu de continuă explorare!).
O altă caracteristică, pe care noi continuăm să o ignorăm suveran, este dialogul sau, mai degrabă, disponibilitatea către dialogul autentic. La Universitatea Stanford, de pildă, unde am privilegiul de a mă afla cu o bursă pentru un an, cursurile obişnuite, lansarea unei cărţi, o conferinţă a unui autor/profesor sunt prilejuri de dezbatere, de confruntare de opinii, poate tocmai pentru că întrebările nu sunt întotdeauna comode, iar răspunsurile nu atât de uşor de găsit. Şi cât de frumos şi elegant ştiu să spună, uneori, că nu ştiu...
Oare în ce împrejurări şi din ce cauze, la noi, în mod paradoxal, după recăpătarea deplinei libertăţi de exprimare, în decembrie 1989, a „murit” dialogul autentic?
Învăţământul românesc se află, din punctul meu de vedere, într-o gravă criză de identitate. Ar fi o eroare să ne facem iluzii cu privire la faptul că învăţământul militar este fundamental deosebit şi că reuşeşte să producă genii pe bandă rulantă. Din nefericire, exersarea capacităţii de a memora şi graba de a prelua soluţiile gata mestecate de mulţi alţii înainte, fără minime şi necesare întrebări, reprezintă adevărata pacoste a învăţământului nostru, astăzi. Observaţi incapacitatea funciară de a adapta cursurile şi programele de învăţământ, atitudinea marţială a profesorilor, aşezarea cu morga de rigoare la catedră – pe piedestale de secol XIX – incapacitatea acestora de a se opri pentru explicaţii suplimentare elementare atunci când le sunt cerute (dacă le sunt cerute!), dar, cel mai grav, incapacitatea studenţilor, lipsiţi de încurajare, de a gândi independent, de a da frâu liber imaginaţiei lor! Cărţile profesorilor se cumpără fiindcă le vând chiar ei, sub ameninţarea mai mult sau mai puţin explicită care planează asupra studenţilor în privinţa posibilelor şicane la examenul final, iar CV-urile unor dascăli sunt pline de titluri de cărţi (cei care le au şi pe acestea!) care nu interesează pe nimeni, simple elucubraţii compilate şi reaşezate întru prostirea bieţilor studenţi şi a comisiilor chemate să valideze vreun curs tipărit în grabă pentru „punctaj”.
Recunosc că, dacă în privinţa premiilor Nobel va fi foarte greu să facem schimbări semnificative, ţinând seama de tradiţia noastră mai mult decât modestă în această privinţă, în celelalte două planuri de care am amintit cred că am putea găsi soluţii viabile pe termen lung. M-am întrebat, scriind acest text, ce fel de eveniment, de tipul lansării „Sputnikului”, ne-ar putea trezi din letargie şi provoca întru schimbări radicale de atitudine, oferindu-ne imbolduri puternice spre căutarea pragmatică a performanţei ca regulă, nu ca excepţie.
Răspunsul e greu de găsit. Şi chiar dacă nu o să fiu tot atât de elegant ca cei pe care am avut privilegiul de a-i audia la Stanford, o să vă spun, sincer, că nu ştiu.
Sper doar să nu fie, cum ar putea fi tentat să răspundă vreun maliţios, nici Paştele Cailor şi nici, eventual, Sfârşitul Lumii...
Primele 10 locuri, în mai toate clasamentele internaţionale, indiferent de sursă, sunt ocupate de universităţi americane şi britanice. Este însă important să precizez, dintru început, că toate acestea sunt instituţii private de învăţământ superior. Să fie, oare, investiţia privată cheia înţelegerii acestui parcurs spectaculos spre succes? Nu, nu neapărat. Atunci, cum au ajuns aceste universităţi în fruntea clasamentelor şi cum îşi menţin poziţia de invidiat?
Stabilirea locului unei universităţi în aceste clasamente este realizată pe baza mai multor criterii, printre care numărul laureaţilor premiilor Nobel, numărul studenţilor (căci, fiind vorba de instituţii private, alegerea studenţilor este determinată exclusiv de logica economiei de piaţă, întemeiată pe cerere şi ofertă!), numărul profesorilor sau al specialiştilor care au ocupat funcţii importante în cadrul Administraţiilor americane ş.a.m.d. Din aceste puncte de vedere, de pildă, Universităţile Stanford şi Harvard (SUA) deţin, în mai toate clasamentele, poziţii fruntaşe, în timp ce prima se mândreşte cu faptul că a oferit Administraţiei americane cei mai mulţi specialişti şi consilieri.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestor universităţi este adaptabilitatea. Când, în toamna anului 1957, acum 50 de ani, Uniunea Sovietică a uimit lumea cu lansarea reuşită a primului satelit artificial al Pământului – „Sputnik” –, moment cu adevărat revoluţionar căruia îi datorăm atât de mult astăzi, SUA au fost şocate (între altele şi pentru că lansarea s-a realizat cu sprijinul unei rachete capabile să transporte focoase nucleare!). Era un pas înainte într-un fel de cursă al cărei start SUA erau nevoite să recunoască, iată, că îl pierduseră. Este suficient să mai amintesc faptul că însăşi crearea NASA (celebra agenţie spaţială americană) a fost consecinţa directă a lansării cu succes de către sovietici a „Sputnikului”.
Primele instituţii care au reacţionat imediat la acest avans sovietic au fost chiar universităţile americane. Capabile să implementeze rapid noi programe de învăţământ, să atragă fonduri de la diverse fundaţii private, dar şi fonduri guvernamentale, să convingă potenţialii studenţi de necesitatea alegerii unor noi cursuri, inclusiv facultăţi fără vreo tradiţie la vremea aceea, toate acestea au reprezentat debutul unui ansamblu de măsuri care au condus la performanţele americane ştiute astăzi (cu toate eşecurile inevitabile într-un asemenea domeniu de continuă explorare!).
O altă caracteristică, pe care noi continuăm să o ignorăm suveran, este dialogul sau, mai degrabă, disponibilitatea către dialogul autentic. La Universitatea Stanford, de pildă, unde am privilegiul de a mă afla cu o bursă pentru un an, cursurile obişnuite, lansarea unei cărţi, o conferinţă a unui autor/profesor sunt prilejuri de dezbatere, de confruntare de opinii, poate tocmai pentru că întrebările nu sunt întotdeauna comode, iar răspunsurile nu atât de uşor de găsit. Şi cât de frumos şi elegant ştiu să spună, uneori, că nu ştiu...
Oare în ce împrejurări şi din ce cauze, la noi, în mod paradoxal, după recăpătarea deplinei libertăţi de exprimare, în decembrie 1989, a „murit” dialogul autentic?
Învăţământul românesc se află, din punctul meu de vedere, într-o gravă criză de identitate. Ar fi o eroare să ne facem iluzii cu privire la faptul că învăţământul militar este fundamental deosebit şi că reuşeşte să producă genii pe bandă rulantă. Din nefericire, exersarea capacităţii de a memora şi graba de a prelua soluţiile gata mestecate de mulţi alţii înainte, fără minime şi necesare întrebări, reprezintă adevărata pacoste a învăţământului nostru, astăzi. Observaţi incapacitatea funciară de a adapta cursurile şi programele de învăţământ, atitudinea marţială a profesorilor, aşezarea cu morga de rigoare la catedră – pe piedestale de secol XIX – incapacitatea acestora de a se opri pentru explicaţii suplimentare elementare atunci când le sunt cerute (dacă le sunt cerute!), dar, cel mai grav, incapacitatea studenţilor, lipsiţi de încurajare, de a gândi independent, de a da frâu liber imaginaţiei lor! Cărţile profesorilor se cumpără fiindcă le vând chiar ei, sub ameninţarea mai mult sau mai puţin explicită care planează asupra studenţilor în privinţa posibilelor şicane la examenul final, iar CV-urile unor dascăli sunt pline de titluri de cărţi (cei care le au şi pe acestea!) care nu interesează pe nimeni, simple elucubraţii compilate şi reaşezate întru prostirea bieţilor studenţi şi a comisiilor chemate să valideze vreun curs tipărit în grabă pentru „punctaj”.
Recunosc că, dacă în privinţa premiilor Nobel va fi foarte greu să facem schimbări semnificative, ţinând seama de tradiţia noastră mai mult decât modestă în această privinţă, în celelalte două planuri de care am amintit cred că am putea găsi soluţii viabile pe termen lung. M-am întrebat, scriind acest text, ce fel de eveniment, de tipul lansării „Sputnikului”, ne-ar putea trezi din letargie şi provoca întru schimbări radicale de atitudine, oferindu-ne imbolduri puternice spre căutarea pragmatică a performanţei ca regulă, nu ca excepţie.
Răspunsul e greu de găsit. Şi chiar dacă nu o să fiu tot atât de elegant ca cei pe care am avut privilegiul de a-i audia la Stanford, o să vă spun, sincer, că nu ştiu.
Sper doar să nu fie, cum ar putea fi tentat să răspundă vreun maliţios, nici Paştele Cailor şi nici, eventual, Sfârşitul Lumii...
Textul este publicat in revista "Spirit militar modern", nr. 5/2007, vezi www.presamil.ro
No comments:
Post a Comment