Ţoapa la Arcul de Triumf

De la un timp, bucureşteanul care alege să se plimbe spre seară, în weekend, prin parcul Herăstrău şi decide să iasă la Şosea, înspre Muzeul Naţional al Satului, are, sub privirile-i contrariate, imaginea de bâlci ieftin a unei îngrămădeli gălăgioase de nuntaşi rumeni în obraji, însoţind mirese vesele, fluturându-şi satinurile şi dantelele, gata să se pozeze sub Arcul de Triumf în toate poziţiile cu putinţă. Totul spre încântarea operatorilor şi a fotografilor care, astfel, dacă nu încurcă grupul cu care au venit, ceea ce nu e deloc imposibil, se aleg cu un onorariu gras, pe măsura numeroaselor cadre trase sau a fotografiilor livrate.
Prima idee care mi-a venit în minte atunci când am văzut întreaga tărăşenie a fost aceea a unui ipotetic respect pe care, chipurile, nuntaşii l-ar purta celebrului monument de arhitectură şi simbolisticii sale, înţelegându-i rosturile. O conexiune forţată, recunosc. I-am împărtăşit unui amic, istoric şi el, impresiile mele din zonă şi m-a lămurit de îndată că toate supoziţiile mele erau complet eronate, zâmbindu-mi cu subînţeles, amuzat, pesemne, de naivitatea mea. După ce un cunoscut fotbalist a făcut din nunta sa un spectacol mediatic, care a inclus şi obligatoriile şedinţe foto sub Arcul de Triumf, ţopârlănimea s-a dumirit cum merge trendu’ şi a trecut la atac: de atunci, sâmbătă şi duminică noaptea, cu excepţiile pe care numai calendarul ortodox le mai impune, temperându-i elanul, se dă în stambă sub privirile pline de admiraţie ale numeroşilor gură-cască, mutând maneaua de bodegă şi veselia bahică sub auspiciile gloriei obţinute pe câmpul de luptă, tulburând tihna maiestuosului arc.
Cei care se vor grăbi să-mi spună că e vorba de spaţiul public o să le răspund că se înşală. Sub Arcul de Triumf nu e spaţiu public, ci mai degrabă un spaţiu sacru, care ar merita o soartă mai bună, în vremuri mai aşezate, desigur. Iar despre felul în care circulaţia este bulversată de maşinile nuntaşilor, oprite aiurea, fără ca vreun agent de circulaţie să intervină, nu mai vorbesc. După cum nici nu-mi imaginez că, întrebându-i pe petrecăreţi de ce se află tocmai acolo, voi obţine vreun răspuns mulţumitor cu privire la semnificaţiile istorice ale monumentului.
În acest fel, a face poze sub Arcul de Triumf, în noaptea nunţii, s-ar putea să devină un ceremonial mai important decât va fi fost altădată celebrul cearşaf înroşit, arătat ca victorie supremă asistenţei isterizate, în timp ce eventualele defilări ale armatei române ar putea fi privite doar ca nişte stranii paranteze într-un ciclu de nesfârşite nunţi.
Scriind articolul, nu mi-am putut reprima o curiozitate. Arcul nostru de Trimf, dincolo de rădăcinile sale romane, are un corespondent în capitala Franţei, unde au loc şi paradele militare la 14 iulie, în fiecare an. N-am fost niciodată la Paris, dar îi rog pe cititorii care au avut acest privilegiu să-mi spună dacă vreunui francez i-ar trece cumva prin minte şi ar avea îndrăzneala să se pozeze, cu surle şi tobe, în seara nunţii, sub monumentul din Place de l’Étoile.
Cred însă că intuiesc răspunsul...

Textul a apărut în "Observatorul militar", săptămânal editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro