Fragment de roman

1.
«Dacă sinuciderea nu este şi nu poate fi o virtute, atunci poate fi o soluţie. Ultima». Mi-am revăzut cele câteva momente esenţiale ale vieţii, într-o selecţie pe care naiba ştie de ce niciodată nu o putem controla în vreun fel, înşirate pe o peliculă iluzorie ca un remember adnotat, alb-negru şi color, dar n-am fost în stare să desprind măcar o secvenţă care să-mi schimbe gândurile sau să mă facă să zăbovesc, fie şi pentru o clipă în plus, asupra ei. Lacrimi, amintiri duioase, suspine şi alte asemenea mi se păreau toate, dar toate, fără excepţie, o prostie incomensurabilă. Martor idiot şi insensibil la propria-mi trecere rapidă prin aceeaşi viaţă pe care o ştiam pe de rost, am simţit nevoia firească de a-i scuipa pe toţi cei care, ştiuţi ori neştiuţi, vor fi vorbit despre acelaşi lucru ţuguindu-şi buzele, dându-şi importanţă, cu ochii daţi peste cap şi rostind totul ca pe o adâncă rugăciune adresată unui Dumnezeu îngăduitor şi milostiv.

Bucătăria asta în care scriu şi care mi-a devenit ca o garsonieră provizorie, un provizorat care se încăpăţânează să-mi distrugă orice iluzie că aş putea obţine vreodată ceva mai bun, înconjurat de vietăţi minuscule cu care m-am obişnuit aşa cum te obişnuieşti şi cu oamenii din jurul tău pe care, chiar dacă nu-i suporţi, trebuie să-i accepţi ca şi cum ai fi condamnat la o convieţuire obligatorie, nici nu-mi dau seama dacă mă mai apasă ca înainte. M-am obişnuit cu cei patru pereţi verzui, soioşi şi murdari, scrijeliţi ici, colo, ca nişte răni imense, albe, din care parcă s-a scurs şi ultima picătură de sânge, cu fereastra asta care îmi oferă cea mai descurajantă imagine pe care am văzut-o în ultimii ani (un vârf de plop foşnind timid şi unduindu-se nevolnic în bătaia primului vânticel venit de nicăieri, purtând cu fiecare mişcare putoarea insuportabilă a gunoiului lăsat de izbelişte la numai câţiva metri de intrarea în scara blocului), cu masa asta la care scriu, cu un picior mai scurt, bălăbănindu-se încoace şi încolo, cu un zgomot sec atunci când piciorul beteag, suspendat pentru o clipă în aer, pocneşte pardoseala bătând parcă ora exactă, ultima, urmărind ritmic deplasarea pe hârtie a pixului ăsta nenorocit pe care încerc să-l fac, prin apăsări conştiincioase, să scrie. Nici nu ştiu prea bine ce. Necrologul? O scrisoare de adio? Către cine? Puţin îi pasă lui Klaus Strâmbeanu, care-i fraiereşte, dincolo, în sufragerie, pe toţi nenorociţii ăştia care, zilnic, privesc la el ca la un zeu, îmbuibându-i cu prostiile lui ieftine, de vindecător miraculos. Nici nu ştiu, de fapt, ce mă opreşte să ies şi să-i strig în faţă minciunile pe care, de câte ori le-am auzit, i le pot repeta pe de rost, să le trag şuturi în cur tuturor proştilor care aşteaptă pe hol marele miracol, să-i împing pe scări pe toţi disperaţii ăştia care-şi pierd banii, ascultându-l pe ipochimen cu o religiozitate care mă umple de scârbă.
Puţin îi pasă Adinei care, de mai bine de trei ani, îmi interzice să-l văd pe Remus, fiul meu care astăzi, chiar astăzi, împlineşte patru ani, ameninţându-mă că mă va turna la poliţie pentru violare de domiciliu, la aceeaşi secţie, probabil, unde am găsit-o într-o noapte, târziu, după ce o căutasem disperat pe la toate spitalele şi cunoştinţele ei dubioase, cocoţată pe masa unui majur, cu cracii-i căutând tavanul, tremurând, cu privirile fixe, ca o căţea în călduri, şi explicându-mi, mai apoi, cu inocenţă studiată, că era în căutarea diversităţii… Mă-sa trebuie să fi fost la originea ciudăţeniilor comportamentului Adinei de după nuntă, când se schimbase astfel încât nu eram sigur dacă nu cumva greşeam blocul şi apartamentul, atunci când ajungeam, sfârşit, după o zi obositoare de căutări continue, acasă. Mama Adinei era o femeie mătăhăloasă, buhăită şi slinoasă, o cusătoreasă care toată viaţa ei citise numai rubricile de anunţuri din gazetele locale, pândind şi spionând pe la uşile vecinilor pentru a şti până la amănuntul cel mai scabros tot ceea ce se întâmpla pe scara blocului şi încă mai departe, căci, cu vârsta, nu-i mai ajungeau cancan-urile de la o singură scară, fiindcă pe astea le învăţase pe de rost şi nu-i mai stârneau curiozitatea. Când murise bărbat-su, tatăl Adinei, un om simplu care se stinsese încet, în fiecare zi câte puţin, fără să fi spus vreodată că l-ar durea ceva, matahala cu mers de raţă care, pentru a trece de uşile din apartament se răsucea din profil, sugându-şi burdihanul, şi le traversa citindu-i-se izbânda pe faţa mare şi albă, punctată de cei doi ochi mici şi negri care pluteau într-o mare de grăsime, bodogănind încontinuu că nu-i dădeam o mână de ajutor, de parcă s-ar fi aşteptat mereu să-i sar înainte pentru a o extrage ca pe o tomată imensă prin gâtul subţirel al unei maşini de tocat, avusese brusc revelaţia neputinţei ei. Socrul meu, cu toată puţinătatea fiinţei lui, era ca un sclav în mâinile unui faraon crud: spăla, călca, făcea curat prin casă şi piaţa, dându-i adesea o mână de ajutor la gătit, singura îndeletnicire pe care şi-o mai îngăduia balabusta, atunci când nu clevetea verzi şi uscate cu bahorniţele care făceau sobor pe băncuţele din faţa blocului, fix la aceeaşi oră, în fiecare zi. Atunci, de fapt, cred că am pierdut-o pe Adina. Socrul meu o luase cu el în mormânt şi pe Adina pe care o iubisem, pe Adina cu care crezusem că, împreună, viaţa poate avea un rost.
Când am părăsit secţia aceea de poliţie, însoţind-o pe Adina până acasă, la noi, aşa cum o însoţisem de atâtea ori înainte spre casa maică-sii, evitând întotdeauna să urc şi să o întâlnesc la acele ore târzii, pierdută într-un fotoliu imens şi grohăind într-un fel de sforăit zgomotos, ea n-a scos o vorbă. Îmi înghiţeam propriile cuvinte, mergând alături ca doi străini, ţipându-mi fără glas disperarea de a nu putea găsi, precum magicienii versaţi, trucul cel mai bine reuşit care poate smulge aplauzele publicului, cuvântul salvator. Departe de a fi fost ruşinată de situţia creată, realiza şi ea, probabil, că fiecare vorbă pe care i-aş fi adresat-o n-ar fi fost decât nişte urlete sinistre, sfâşietoare, căci simţeam cum mă prăbuşesc interior, simţeam cum fiecare pas pe care îl fac se afundă parcă tot mai adânc într-o mlaştină cleioasă şi puturoasă. Încercam să articulez ceva, dar parcă o mână nevăzută mă strângea de gât, aproape sufocându-mă, la fiecare încercare de a scoate vreo vorbă. Într-un fel, cred că amândoi derulam propriile scenarii, cu personaje care prindeau contur numai în mintea noastră, poveşti numai de noi ştiute, ca două filme care rulează, în acelaşi timp, la două cinematografe diferite.
„De ce?“, acel de ce care devine, uneori, atât de stupid, în gura noastră, fiinţe nevolnice care doresc să ştie cum funcţionează şi cu cine se mărgineşte Universul, acel de ce care atrage după sine răspunsuri care ne pot schimba sau distruge viaţa, îşi avea parcă, în seara aceea, semnificaţiile adăpostite la baza scării infinitului. Începură să-mi treacă prin minte momentele în care, alături de Adina, simţisem că viaţa are rost, că toate câte erau în jurul nostru nici măcar nu existau sau nu meritau să existe, pentru a nu ne strica bucuria egoistă, împărtăşită doar de noi doi, pe care părea să o ţipe toată fiinţa noastră. Ce ar fi putut fi mai frumos decât asta?

…Simţeam că orele trec pe lângă mine, iar disperarea îşi săpa, cu o conştiinciozitate de metronom, un culoar pe l-aş fi dorit cât mai îngust dacă aş fi putut controla în vreun fel acest lucru… Nimic nou, o toropeală cumplită, un spaţiu închis cu un aer stătut în care nici măcar muştele nu-şi mai îngăduiau luxul vreunui zbor de cercetare. O paiaţă, într-un colţ întunecat, primită cândva de la Adina, părea, în penumbră, atât de vie, încât dorea să articuleze câteva cuvinte. Acele cuvinte, închipuite doar, pe care aş fi dorit să i le întorc, refuzau să se lase rostite cu voce tare. Tăcere. Privirea, fixată pe tavanul înnegrit de fum, părea că susţine întrega structură a blocului. Pe policioara din stânga, pistolul încărcat îşi aştepta ultima misiune…


Fragment din romanul în lucru "Efectul Grama"