Am citit – cu tristeţe trebuie să vă mărturisesc – atât în preajma, cât mai ales de Ziua Naţională a României, o seamă de texte inepte ale unor năimiţi ai sorţii, care, probabil, chiulind cu nesimţire de la orele de istorie – pentru o miuţă pe terenul de sport sau pentru cine ştie ce bar apropiat de şcoală, în acorduri languroase de manele, celebrându-şi bravura cu vreun cocteil halucinant cu care să se laude mai apoi în faţa colegilor mult prea cuminţi – şi-au descoperit brusc talentul jurnalistic, după ce fuseseră hărăziţi de nebuloase împrejurări ale vieţii vreunei meserii cu şuruburi, şaibe, biţi, molecule şi atomi, dându-ne acum lecţii de „patriotism” şi morală.
O ziaristă, intevievând pe un oarecare, constata că Ziua Naţională a căzut prost, adică până şi calendarul pare să fie potrivnic omului de rând, pentru că nu se poate bucura bietul de el în tihnă de o zi liberă, în „buricul” săptămânii de lucru, 1 Decembrie nimerindu-se a fi într-o... sâmbătă! Că un nu-ştiu-care, dornic de leneveală în plus de Ziua Naţională, poate să capete „voce”, în asemenea împrejurări, e una, dar ca opinia lui să apară şi în titlul articolului care s-ar dori o oglindă a ceea ce s-a petrecut în Bucureşti, la 1 Decembrie, mi se pare deja prea mult. Mă conving, aşadar, de adevărul potrivit căruia de ridicol, uneori, nu ne desparte decât un pas sau, în cazul de faţă, un... simplu titlu!
Un alt ziarist are „nervi” (şi ne-o şi spune, convins fiind că i-ar păsa cuiva!), iar „manifestările patriotismului” îl irită peste măsură. Şi scrie că nu pricepe „rostul paradelor militare de 1 Decembrie”. Nu înţelege cine şi de ce a decis că nişte „amărâţi de soldaţi” trebuie să bată pas de defilare, câteva ore (!), „chiauni de frig”. Pentru el, patriotismul este doar gestul de a arunca hârtia la coş, nu pe stradă. Eu ştiam că aceasta este o chestiune de bun simţ, dar mă văd nevoit acum să aflu, din abisurile cugetărilor profunde pe care doreşte grabnic nevoie mare să ni le împărtăşească, iată, că patriotismul are o nouă accepţiune, dacă nu cumva va fi căzut mult mai jos decât mi-aş fi putut eu imagina în visele cele mai rele.
Un ziarist, ceva mai de soi, consideră că, în 2007, armata nu mai are cum „să reprezinte naţiunea”, doar fiindcă s-a renunţat la... serviciul militar obligatoriu! Adică, altfel spus, armata ar fi devenit, în logica personajului, un fel de ONG care, pentru că el nu o înghite, din cine ştie ce ascunse frustrări, trebuie ţinută între zidurile cazărmilor, uitând că ea şi-a câştigat cu sânge dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf cel puţin în două zile sfinte pentru neamul românesc: 9 Mai şi 1 Decembrie! Aş fi curios cum ar fi privită o asemenea atitudine în Franţa, la 14 iulie, sau în Marea Britanie, de pildă, atunci când monarhul îi omagiază pe militarii englezi care şi-au pierdut viaţa în diferite războaie... Nu numai că nu cred că ar fi cu putinţă asemenea atitudini, dar cei care le-ar susţine şi-ar vedea şters irevocabil numele din conştiinţa publică. La noi însă, ei sunt aplaudaţi pentru că sunt... trendy şi, chipurile, „nonconformişti”!
Recunosc, nu ştiu care ar putea fi calea cea mai potrivită pentru a le explica acestor indivizi care este rostul paradei militare de Ziua Naţională a României. Probabil că s-ar hlizi cu gura strâmbă şi priviri tâmpe dacă le-aş spune că militarii nu şi-au pus prea multe întrebări când au luat calea frontului, confruntându-se cu imense greutăţi şi spectrul morţii, pentru a împlini un ideal. Ideal de care ei, cei ce îşi pun astăzi asemenea întrebări nu sunt demni, doar pentru că, din punctul lor de vedere, Ziua Naţională a României s-ar putea desfăşura la fel de bine şi în Munţii Stâncoşi, cu costume de Halloween, în acorduri de manele, cu steaguri de cârpă în toate culorile curcubeului, cu hamburgeri şi poveşti la buza focului cu târfe şi rataţi, ipocriţi tovarăşi de duzină în calea spre nicăieri.
Într-un târziu, am înţeles de ce aceşti oportunişti într-ale condeiului au „nervi”. La parada militară – au fost nevoiţi să o recunoască unii dintre ei – au asistat peste 10 000 de oameni, iar tricolorul s-a vândut ca pâinea caldă.E semn că nu e totul pierdut!
O ziaristă, intevievând pe un oarecare, constata că Ziua Naţională a căzut prost, adică până şi calendarul pare să fie potrivnic omului de rând, pentru că nu se poate bucura bietul de el în tihnă de o zi liberă, în „buricul” săptămânii de lucru, 1 Decembrie nimerindu-se a fi într-o... sâmbătă! Că un nu-ştiu-care, dornic de leneveală în plus de Ziua Naţională, poate să capete „voce”, în asemenea împrejurări, e una, dar ca opinia lui să apară şi în titlul articolului care s-ar dori o oglindă a ceea ce s-a petrecut în Bucureşti, la 1 Decembrie, mi se pare deja prea mult. Mă conving, aşadar, de adevărul potrivit căruia de ridicol, uneori, nu ne desparte decât un pas sau, în cazul de faţă, un... simplu titlu!
Un alt ziarist are „nervi” (şi ne-o şi spune, convins fiind că i-ar păsa cuiva!), iar „manifestările patriotismului” îl irită peste măsură. Şi scrie că nu pricepe „rostul paradelor militare de 1 Decembrie”. Nu înţelege cine şi de ce a decis că nişte „amărâţi de soldaţi” trebuie să bată pas de defilare, câteva ore (!), „chiauni de frig”. Pentru el, patriotismul este doar gestul de a arunca hârtia la coş, nu pe stradă. Eu ştiam că aceasta este o chestiune de bun simţ, dar mă văd nevoit acum să aflu, din abisurile cugetărilor profunde pe care doreşte grabnic nevoie mare să ni le împărtăşească, iată, că patriotismul are o nouă accepţiune, dacă nu cumva va fi căzut mult mai jos decât mi-aş fi putut eu imagina în visele cele mai rele.
Un ziarist, ceva mai de soi, consideră că, în 2007, armata nu mai are cum „să reprezinte naţiunea”, doar fiindcă s-a renunţat la... serviciul militar obligatoriu! Adică, altfel spus, armata ar fi devenit, în logica personajului, un fel de ONG care, pentru că el nu o înghite, din cine ştie ce ascunse frustrări, trebuie ţinută între zidurile cazărmilor, uitând că ea şi-a câştigat cu sânge dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf cel puţin în două zile sfinte pentru neamul românesc: 9 Mai şi 1 Decembrie! Aş fi curios cum ar fi privită o asemenea atitudine în Franţa, la 14 iulie, sau în Marea Britanie, de pildă, atunci când monarhul îi omagiază pe militarii englezi care şi-au pierdut viaţa în diferite războaie... Nu numai că nu cred că ar fi cu putinţă asemenea atitudini, dar cei care le-ar susţine şi-ar vedea şters irevocabil numele din conştiinţa publică. La noi însă, ei sunt aplaudaţi pentru că sunt... trendy şi, chipurile, „nonconformişti”!
Recunosc, nu ştiu care ar putea fi calea cea mai potrivită pentru a le explica acestor indivizi care este rostul paradei militare de Ziua Naţională a României. Probabil că s-ar hlizi cu gura strâmbă şi priviri tâmpe dacă le-aş spune că militarii nu şi-au pus prea multe întrebări când au luat calea frontului, confruntându-se cu imense greutăţi şi spectrul morţii, pentru a împlini un ideal. Ideal de care ei, cei ce îşi pun astăzi asemenea întrebări nu sunt demni, doar pentru că, din punctul lor de vedere, Ziua Naţională a României s-ar putea desfăşura la fel de bine şi în Munţii Stâncoşi, cu costume de Halloween, în acorduri de manele, cu steaguri de cârpă în toate culorile curcubeului, cu hamburgeri şi poveşti la buza focului cu târfe şi rataţi, ipocriţi tovarăşi de duzină în calea spre nicăieri.
Într-un târziu, am înţeles de ce aceşti oportunişti într-ale condeiului au „nervi”. La parada militară – au fost nevoiţi să o recunoască unii dintre ei – au asistat peste 10 000 de oameni, iar tricolorul s-a vândut ca pâinea caldă.E semn că nu e totul pierdut!
Textul a fost publicat in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
No comments:
Post a Comment