1.
«Dacă sinuciderea nu este şi nu poate fi o virtute, atunci poate fi o soluţie. Ultima». Mi-am revăzut cele câteva momente esenţiale ale vieţii, într-o selecţie pe care naiba ştie de ce niciodată nu o putem controla în vreun fel, înşirate pe o peliculă iluzorie ca un remember adnotat, alb-negru şi color, dar n-am fost în stare să desprind măcar o secvenţă care să-mi schimbe gândurile sau să mă facă să zăbovesc, fie şi pentru o clipă în plus, asupra ei. Lacrimi, amintiri duioase, suspine şi alte asemenea mi se păreau toate, dar toate, fără excepţie, o prostie incomensurabilă. Martor idiot şi insensibil la propria-mi trecere rapidă prin aceeaşi viaţă pe care o ştiam pe de rost, am simţit nevoia firească de a-i scuipa pe toţi cei care, ştiuţi ori neştiuţi, vor fi vorbit despre acelaşi lucru ţuguindu-şi buzele, dându-şi importanţă, cu ochii daţi peste cap şi rostind totul ca pe o adâncă rugăciune adresată unui Dumnezeu îngăduitor şi milostiv.
Bucătăria asta în care scriu şi care mi-a devenit ca o garsonieră provizorie, un provizorat care se încăpăţânează să-mi distrugă orice iluzie că aş putea obţine vreodată ceva mai bun, înconjurat de vietăţi minuscule cu care m-am obişnuit aşa cum te obişnuieşti şi cu oamenii din jurul tău pe care, chiar dacă nu-i suporţi, trebuie să-i accepţi ca şi cum ai fi condamnat la o convieţuire obligatorie, nici nu-mi dau seama dacă mă mai apasă ca înainte. M-am obişnuit cu cei patru pereţi verzui, soioşi şi murdari, scrijeliţi ici, colo, ca nişte răni imense, albe, din care parcă s-a scurs şi ultima picătură de sânge, cu fereastra asta care îmi oferă cea mai descurajantă imagine pe care am văzut-o în ultimii ani (un vârf de plop foşnind timid şi unduindu-se nevolnic în bătaia primului vânticel venit de nicăieri, purtând cu fiecare mişcare putoarea insuportabilă a gunoiului lăsat de izbelişte la numai câţiva metri de intrarea în scara blocului), cu masa asta la care scriu, cu un picior mai scurt, bălăbănindu-se încoace şi încolo, cu un zgomot sec atunci când piciorul beteag, suspendat pentru o clipă în aer, pocneşte pardoseala bătând parcă ora exactă, ultima, urmărind ritmic deplasarea pe hârtie a pixului ăsta nenorocit pe care încerc să-l fac, prin apăsări conştiincioase, să scrie. Nici nu ştiu prea bine ce. Necrologul? O scrisoare de adio? Către cine? Puţin îi pasă lui Klaus Strâmbeanu, care-i fraiereşte, dincolo, în sufragerie, pe toţi nenorociţii ăştia care, zilnic, privesc la el ca la un zeu, îmbuibându-i cu prostiile lui ieftine, de vindecător miraculos. Nici nu ştiu, de fapt, ce mă opreşte să ies şi să-i strig în faţă minciunile pe care, de câte ori le-am auzit, i le pot repeta pe de rost, să le trag şuturi în cur tuturor proştilor care aşteaptă pe hol marele miracol, să-i împing pe scări pe toţi disperaţii ăştia care-şi pierd banii, ascultându-l pe ipochimen cu o religiozitate care mă umple de scârbă.
Puţin îi pasă Adinei care, de mai bine de trei ani, îmi interzice să-l văd pe Remus, fiul meu care astăzi, chiar astăzi, împlineşte patru ani, ameninţându-mă că mă va turna la poliţie pentru violare de domiciliu, la aceeaşi secţie, probabil, unde am găsit-o într-o noapte, târziu, după ce o căutasem disperat pe la toate spitalele şi cunoştinţele ei dubioase, cocoţată pe masa unui majur, cu cracii-i căutând tavanul, tremurând, cu privirile fixe, ca o căţea în călduri, şi explicându-mi, mai apoi, cu inocenţă studiată, că era în căutarea diversităţii… Mă-sa trebuie să fi fost la originea ciudăţeniilor comportamentului Adinei de după nuntă, când se schimbase astfel încât nu eram sigur dacă nu cumva greşeam blocul şi apartamentul, atunci când ajungeam, sfârşit, după o zi obositoare de căutări continue, acasă. Mama Adinei era o femeie mătăhăloasă, buhăită şi slinoasă, o cusătoreasă care toată viaţa ei citise numai rubricile de anunţuri din gazetele locale, pândind şi spionând pe la uşile vecinilor pentru a şti până la amănuntul cel mai scabros tot ceea ce se întâmpla pe scara blocului şi încă mai departe, căci, cu vârsta, nu-i mai ajungeau cancan-urile de la o singură scară, fiindcă pe astea le învăţase pe de rost şi nu-i mai stârneau curiozitatea. Când murise bărbat-su, tatăl Adinei, un om simplu care se stinsese încet, în fiecare zi câte puţin, fără să fi spus vreodată că l-ar durea ceva, matahala cu mers de raţă care, pentru a trece de uşile din apartament se răsucea din profil, sugându-şi burdihanul, şi le traversa citindu-i-se izbânda pe faţa mare şi albă, punctată de cei doi ochi mici şi negri care pluteau într-o mare de grăsime, bodogănind încontinuu că nu-i dădeam o mână de ajutor, de parcă s-ar fi aşteptat mereu să-i sar înainte pentru a o extrage ca pe o tomată imensă prin gâtul subţirel al unei maşini de tocat, avusese brusc revelaţia neputinţei ei. Socrul meu, cu toată puţinătatea fiinţei lui, era ca un sclav în mâinile unui faraon crud: spăla, călca, făcea curat prin casă şi piaţa, dându-i adesea o mână de ajutor la gătit, singura îndeletnicire pe care şi-o mai îngăduia balabusta, atunci când nu clevetea verzi şi uscate cu bahorniţele care făceau sobor pe băncuţele din faţa blocului, fix la aceeaşi oră, în fiecare zi. Atunci, de fapt, cred că am pierdut-o pe Adina. Socrul meu o luase cu el în mormânt şi pe Adina pe care o iubisem, pe Adina cu care crezusem că, împreună, viaţa poate avea un rost.
Când am părăsit secţia aceea de poliţie, însoţind-o pe Adina până acasă, la noi, aşa cum o însoţisem de atâtea ori înainte spre casa maică-sii, evitând întotdeauna să urc şi să o întâlnesc la acele ore târzii, pierdută într-un fotoliu imens şi grohăind într-un fel de sforăit zgomotos, ea n-a scos o vorbă. Îmi înghiţeam propriile cuvinte, mergând alături ca doi străini, ţipându-mi fără glas disperarea de a nu putea găsi, precum magicienii versaţi, trucul cel mai bine reuşit care poate smulge aplauzele publicului, cuvântul salvator. Departe de a fi fost ruşinată de situţia creată, realiza şi ea, probabil, că fiecare vorbă pe care i-aş fi adresat-o n-ar fi fost decât nişte urlete sinistre, sfâşietoare, căci simţeam cum mă prăbuşesc interior, simţeam cum fiecare pas pe care îl fac se afundă parcă tot mai adânc într-o mlaştină cleioasă şi puturoasă. Încercam să articulez ceva, dar parcă o mână nevăzută mă strângea de gât, aproape sufocându-mă, la fiecare încercare de a scoate vreo vorbă. Într-un fel, cred că amândoi derulam propriile scenarii, cu personaje care prindeau contur numai în mintea noastră, poveşti numai de noi ştiute, ca două filme care rulează, în acelaşi timp, la două cinematografe diferite.
„De ce?“, acel de ce care devine, uneori, atât de stupid, în gura noastră, fiinţe nevolnice care doresc să ştie cum funcţionează şi cu cine se mărgineşte Universul, acel de ce care atrage după sine răspunsuri care ne pot schimba sau distruge viaţa, îşi avea parcă, în seara aceea, semnificaţiile adăpostite la baza scării infinitului. Începură să-mi treacă prin minte momentele în care, alături de Adina, simţisem că viaţa are rost, că toate câte erau în jurul nostru nici măcar nu existau sau nu meritau să existe, pentru a nu ne strica bucuria egoistă, împărtăşită doar de noi doi, pe care părea să o ţipe toată fiinţa noastră. Ce ar fi putut fi mai frumos decât asta?
…Simţeam că orele trec pe lângă mine, iar disperarea îşi săpa, cu o conştiinciozitate de metronom, un culoar pe l-aş fi dorit cât mai îngust dacă aş fi putut controla în vreun fel acest lucru… Nimic nou, o toropeală cumplită, un spaţiu închis cu un aer stătut în care nici măcar muştele nu-şi mai îngăduiau luxul vreunui zbor de cercetare. O paiaţă, într-un colţ întunecat, primită cândva de la Adina, părea, în penumbră, atât de vie, încât dorea să articuleze câteva cuvinte. Acele cuvinte, închipuite doar, pe care aş fi dorit să i le întorc, refuzau să se lase rostite cu voce tare. Tăcere. Privirea, fixată pe tavanul înnegrit de fum, părea că susţine întrega structură a blocului. Pe policioara din stânga, pistolul încărcat îşi aştepta ultima misiune…
Fragment din romanul în lucru "Efectul Grama"
11 December 2007
10 December 2007
Lecţia de comunicare
Regina (The Queen), Anglia, Franţa, Italia, 2006, dramă
Regia: Stephen Frears
Scenariul: Peter Morgan
Operator: Affonso Beato
Muzica: Alexandre Desplat
Montaj: Lucia Zucchetti
Probabil că sunt puţine actriţe cărora să le fie hărăzit, în cariera artistică, să dea viaţă pe marele ecran, cu un talent admirabil şi un joc impecabil, unor capete încoronate atât de diferite, în esenţă, precum vor fi fost cele două Elisabete ale Marii Britanii, la câteva secole distanţă una de cealaltă. Helen Mirren este această extraordinară actriţă care adaugă în palmaresul său, în sfârşit, un Oscar pentru rolul interpretat în producţia care dă viaţă Elisabetei a II-a, în momentele de cumpănă prin care a trecut Casa Regală britanică la moartea prinţesei Diana. Este de semnalat însă că, invitată să ia cina cu regina Elisabeta a II-a, Helen Mirren a refuzat această onorantă ofertă, motivând unele angajamente de filmare în SUA pentru o nouă peliculă la care lucrează, ceea ce a alimentat comentariile maliţioşilor de serviciu, care oricum nu o prea înghit pe regină.
Adevărul este că Diana a fost una dintre pietrele de încercare pentru o casă regală ca cea a Marii Britanii care, de la drama sentimentală trăită de Eduard al VIII-lea – nevoit să aleagă între tron şi „americanca” (aşa cum i se spunea, cu dispreţ, în sânul familiei regale) Miss Wallis Simpson – nu mai cunoscuse o criză majoră de o asemenea natură. Divorţul ei de prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic, prezentarea ei în tabloidele din întreaga lume în compania lui Dodi Al-Fayed, în fotografii mai degrabă compromiţătoare pentru imaginea ei şi de-a dreptul stânjenitoare pentru Casa Regală britanică nu s-au dovedit atât de dificile precum moartea ei, într-un accident îngrozitor, petrecut în capitala Franţei, într-o cursă automobilistică nebună determinată de eforturile de a scăpa de nelipsiţii paparazzi.
Filmul lui Stephen Frears vizează, de fapt, tocmai perioada scursă între moartea prinţesei şi funeraliile sale, organizate cu mare pompă la Londra, şi înfăţişează grava criză intervenită, pe de o parte, în interiorul Casei regale britanice (vedem aici un prinţ Charles transfigurat de durere, care pară să o mai iubească încă pe prinţesa Diana), şi, pe de altă parte, între regină şi guvernul condus de impetuosul Tony Blair, proaspăt numit prim-ministru.
Dincolo de detaliile de interior (sunt deja numeroase intervenţiile celor care au semnalat lucruri puţin credibile, dacă nu chiar imposibile în scenariul filmului, mai ales în privinţa etichetei la Casa Regală), de dialogurile dificil de reconstituit şi, deci, puţin credibile, filmul este, pentru oricine are răbdarea să-l urmărească până la sfârşit (este una dintre acele producţii cu un final cunoscut, prea bine cunoscut!), o foarte instructivă lecţie de rezolvare înţeleaptă, pentru toate părţile direct implicate, a unei crize politice, cu consecinţe de nebănuit în condiţiile escaladării ei, o admirabilă lecţie de comunicare eficientă între cei mai importanţi factori de decizie politică într-un sistem democratic cu o vechime semnificativă.
Regia: Stephen Frears
Scenariul: Peter Morgan
Operator: Affonso Beato
Muzica: Alexandre Desplat
Montaj: Lucia Zucchetti
Probabil că sunt puţine actriţe cărora să le fie hărăzit, în cariera artistică, să dea viaţă pe marele ecran, cu un talent admirabil şi un joc impecabil, unor capete încoronate atât de diferite, în esenţă, precum vor fi fost cele două Elisabete ale Marii Britanii, la câteva secole distanţă una de cealaltă. Helen Mirren este această extraordinară actriţă care adaugă în palmaresul său, în sfârşit, un Oscar pentru rolul interpretat în producţia care dă viaţă Elisabetei a II-a, în momentele de cumpănă prin care a trecut Casa Regală britanică la moartea prinţesei Diana. Este de semnalat însă că, invitată să ia cina cu regina Elisabeta a II-a, Helen Mirren a refuzat această onorantă ofertă, motivând unele angajamente de filmare în SUA pentru o nouă peliculă la care lucrează, ceea ce a alimentat comentariile maliţioşilor de serviciu, care oricum nu o prea înghit pe regină.
Adevărul este că Diana a fost una dintre pietrele de încercare pentru o casă regală ca cea a Marii Britanii care, de la drama sentimentală trăită de Eduard al VIII-lea – nevoit să aleagă între tron şi „americanca” (aşa cum i se spunea, cu dispreţ, în sânul familiei regale) Miss Wallis Simpson – nu mai cunoscuse o criză majoră de o asemenea natură. Divorţul ei de prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic, prezentarea ei în tabloidele din întreaga lume în compania lui Dodi Al-Fayed, în fotografii mai degrabă compromiţătoare pentru imaginea ei şi de-a dreptul stânjenitoare pentru Casa Regală britanică nu s-au dovedit atât de dificile precum moartea ei, într-un accident îngrozitor, petrecut în capitala Franţei, într-o cursă automobilistică nebună determinată de eforturile de a scăpa de nelipsiţii paparazzi.
Filmul lui Stephen Frears vizează, de fapt, tocmai perioada scursă între moartea prinţesei şi funeraliile sale, organizate cu mare pompă la Londra, şi înfăţişează grava criză intervenită, pe de o parte, în interiorul Casei regale britanice (vedem aici un prinţ Charles transfigurat de durere, care pară să o mai iubească încă pe prinţesa Diana), şi, pe de altă parte, între regină şi guvernul condus de impetuosul Tony Blair, proaspăt numit prim-ministru.
Dincolo de detaliile de interior (sunt deja numeroase intervenţiile celor care au semnalat lucruri puţin credibile, dacă nu chiar imposibile în scenariul filmului, mai ales în privinţa etichetei la Casa Regală), de dialogurile dificil de reconstituit şi, deci, puţin credibile, filmul este, pentru oricine are răbdarea să-l urmărească până la sfârşit (este una dintre acele producţii cu un final cunoscut, prea bine cunoscut!), o foarte instructivă lecţie de rezolvare înţeleaptă, pentru toate părţile direct implicate, a unei crize politice, cu consecinţe de nebănuit în condiţiile escaladării ei, o admirabilă lecţie de comunicare eficientă între cei mai importanţi factori de decizie politică într-un sistem democratic cu o vechime semnificativă.
Mai degrabă de urmărit, ca material didactic, la facultăţile de ştiinţe politice decât la cele de actorie, teatru şi film, filmul lui Stephen Frears este o lecţie pentru oricine crede în virtuţile comunicării, în capacitatea liderilor de a gândi şi de a se implica, prin decizii responsabile, în destinul ţării şi al cetăţenilor pe care îi reprezintă.
"Blogăreală" şi dialog
România a intrat – părea că a venit timpul! – în „era blogărelii” sau, dacă preferaţi un termen mai elegant, a „blogosferei”. Politicieni, oameni de bine, triste figuri de tranziţie înţepenită în tipare prestabilite, aşa-zişi şi autointitulaţi „oameni de carte”, care ne dau lecţii fără să citească nimic din şi despre cărţile despre care ne vorbesc, chipuri ale zilei, minţi vioaie, amuzante şi bine „ascuţite”, năimiţi ai sorţii, iluştri anonimi şi multe, multe „fitze” deşucheate, căzute ruşinos la examenul de gramatică şi vădit repetente în chestiuni de logică elementară au inundat Internetul şi îşi expun produsele cugetate în dialogul inert cu computerul, ieşind, într-un fel, dintr-o recluziune nefericită şi dând sens unei tendinţe fireşti spre dialog şi comunicare.
O sa fiţi însă surprinşi să constataţi că mulţi dintre cei care au învăţat să utilizeze blog-ul uită (dacă le-au ştiut vreodată!) de regulile elementare ale dialogului şi, mai ales, de necesitatea acestuia... Considerându-se un fel de semizei sau chiar nişte zei cu acte în regulă (jefuite, poate, ipocriţii uită să ne spună, din Olimpul imaginar al minţii lor hiperexcitate!), ei ignoră suveran că a avea o opinie diferită de a lor este semn că gândim altfel şi, până la urmă, o şansă în plus pentru o soluţie mai bună la o problemă a cărei rezolvare ne interesează pe toţi, în egală măsură...
Faceţi un exerciţiu şi exprimaţi-vă punctul de vedere pe blog-urile unora dintre cei pomeniţi mai sus, opinii evident diferite de ale lor, în cel mai curat limbaj cu putinţă, dar în deplină contradicţie cu susţinerile lor, adesea interesate, şi o să constataţi cu tristeţe cum ideile vă sunt atent selecţionate, adesea şterse, ca şi cum nu ar fi fost, dar de prea puţine ori comentate şi acceptate de deţinătorii blog-urilor ca un necesar pas înainte pe calea dialogului.
De fapt, ca să nu ne ascundem după deget, fie în lumea virtuală sau în cea reală, noi, românii, din nefericire, nu avem cultura dialogului... Nu o să auziţi prea des acea anglo-saxonă formulă care exprimă atât de concis ideea dezacordului ivit între părţi, dar care conservă, intact, respectul pentru poziţia celuilalt: We agree to disagree!Explicaţia nu constă doar în faptul că avem origini latine şi nu anglo-saxone.Explicaţia rezidă în secole de educaţie de proastă calitate sau, pur şi simplu, inexistentă, în decenii de lipsă a dialogului autentic al elitelor cu ele însele, dar şi cu şi majoritatea populaţiei, în decenii de impunere cu forţa, de sus în jos, a unui comportament unic în împrejurări diverse.
Chestiune de decenţă şi bun-simţ, până la urmă, dialogul autentic e marea noastră neputinţă, care ne identifică şi ne pune o ştampilă urâtă, înainte ca sociologii să purceadă la „sondarea ştiinţifică” a naţiei, pe diverse teme...
Textul acesta e o completare a celui anterior, în alt registru, pe baza experienţei mele triste pe unele bloguri. Vă recomand să faceţi această încercare şi să-mi împărtăşiţi concluziile voastre.
O sa fiţi însă surprinşi să constataţi că mulţi dintre cei care au învăţat să utilizeze blog-ul uită (dacă le-au ştiut vreodată!) de regulile elementare ale dialogului şi, mai ales, de necesitatea acestuia... Considerându-se un fel de semizei sau chiar nişte zei cu acte în regulă (jefuite, poate, ipocriţii uită să ne spună, din Olimpul imaginar al minţii lor hiperexcitate!), ei ignoră suveran că a avea o opinie diferită de a lor este semn că gândim altfel şi, până la urmă, o şansă în plus pentru o soluţie mai bună la o problemă a cărei rezolvare ne interesează pe toţi, în egală măsură...
Faceţi un exerciţiu şi exprimaţi-vă punctul de vedere pe blog-urile unora dintre cei pomeniţi mai sus, opinii evident diferite de ale lor, în cel mai curat limbaj cu putinţă, dar în deplină contradicţie cu susţinerile lor, adesea interesate, şi o să constataţi cu tristeţe cum ideile vă sunt atent selecţionate, adesea şterse, ca şi cum nu ar fi fost, dar de prea puţine ori comentate şi acceptate de deţinătorii blog-urilor ca un necesar pas înainte pe calea dialogului.
De fapt, ca să nu ne ascundem după deget, fie în lumea virtuală sau în cea reală, noi, românii, din nefericire, nu avem cultura dialogului... Nu o să auziţi prea des acea anglo-saxonă formulă care exprimă atât de concis ideea dezacordului ivit între părţi, dar care conservă, intact, respectul pentru poziţia celuilalt: We agree to disagree!Explicaţia nu constă doar în faptul că avem origini latine şi nu anglo-saxone.Explicaţia rezidă în secole de educaţie de proastă calitate sau, pur şi simplu, inexistentă, în decenii de lipsă a dialogului autentic al elitelor cu ele însele, dar şi cu şi majoritatea populaţiei, în decenii de impunere cu forţa, de sus în jos, a unui comportament unic în împrejurări diverse.
Chestiune de decenţă şi bun-simţ, până la urmă, dialogul autentic e marea noastră neputinţă, care ne identifică şi ne pune o ştampilă urâtă, înainte ca sociologii să purceadă la „sondarea ştiinţifică” a naţiei, pe diverse teme...
Textul acesta e o completare a celui anterior, în alt registru, pe baza experienţei mele triste pe unele bloguri. Vă recomand să faceţi această încercare şi să-mi împărtăşiţi concluziile voastre.
O întrebare al cărei răspuns nu-l ştiu...
În ultimul timp, presa românească, altminteri relativ imună la standardele de calitate de pe alte meleaguri, a făcut totuşi loc în spaţiile editoriale unor clasamente privind universităţile din întreaga lume. Inutil să vă spun că, în cele mai multe dintre acestea, abia dacă universităţile româneşti reuşesc să ţintească spre locurile cuprinse în eşalonul 401- 500, ceea ce este o adevărată tragedie, dacă luăm în seamă faptul că Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, cel puţin, au tradiţii care coboară adânc în veacul al XIX-lea. Ne-am putea întreba, de aceea, în mod firesc, ce am făcut în tot acest timp cu aşezămintele noastre de învăţământ superior?
Primele 10 locuri, în mai toate clasamentele internaţionale, indiferent de sursă, sunt ocupate de universităţi americane şi britanice. Este însă important să precizez, dintru început, că toate acestea sunt instituţii private de învăţământ superior. Să fie, oare, investiţia privată cheia înţelegerii acestui parcurs spectaculos spre succes? Nu, nu neapărat. Atunci, cum au ajuns aceste universităţi în fruntea clasamentelor şi cum îşi menţin poziţia de invidiat?
Stabilirea locului unei universităţi în aceste clasamente este realizată pe baza mai multor criterii, printre care numărul laureaţilor premiilor Nobel, numărul studenţilor (căci, fiind vorba de instituţii private, alegerea studenţilor este determinată exclusiv de logica economiei de piaţă, întemeiată pe cerere şi ofertă!), numărul profesorilor sau al specialiştilor care au ocupat funcţii importante în cadrul Administraţiilor americane ş.a.m.d. Din aceste puncte de vedere, de pildă, Universităţile Stanford şi Harvard (SUA) deţin, în mai toate clasamentele, poziţii fruntaşe, în timp ce prima se mândreşte cu faptul că a oferit Administraţiei americane cei mai mulţi specialişti şi consilieri.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestor universităţi este adaptabilitatea. Când, în toamna anului 1957, acum 50 de ani, Uniunea Sovietică a uimit lumea cu lansarea reuşită a primului satelit artificial al Pământului – „Sputnik” –, moment cu adevărat revoluţionar căruia îi datorăm atât de mult astăzi, SUA au fost şocate (între altele şi pentru că lansarea s-a realizat cu sprijinul unei rachete capabile să transporte focoase nucleare!). Era un pas înainte într-un fel de cursă al cărei start SUA erau nevoite să recunoască, iată, că îl pierduseră. Este suficient să mai amintesc faptul că însăşi crearea NASA (celebra agenţie spaţială americană) a fost consecinţa directă a lansării cu succes de către sovietici a „Sputnikului”.
Primele instituţii care au reacţionat imediat la acest avans sovietic au fost chiar universităţile americane. Capabile să implementeze rapid noi programe de învăţământ, să atragă fonduri de la diverse fundaţii private, dar şi fonduri guvernamentale, să convingă potenţialii studenţi de necesitatea alegerii unor noi cursuri, inclusiv facultăţi fără vreo tradiţie la vremea aceea, toate acestea au reprezentat debutul unui ansamblu de măsuri care au condus la performanţele americane ştiute astăzi (cu toate eşecurile inevitabile într-un asemenea domeniu de continuă explorare!).
O altă caracteristică, pe care noi continuăm să o ignorăm suveran, este dialogul sau, mai degrabă, disponibilitatea către dialogul autentic. La Universitatea Stanford, de pildă, unde am privilegiul de a mă afla cu o bursă pentru un an, cursurile obişnuite, lansarea unei cărţi, o conferinţă a unui autor/profesor sunt prilejuri de dezbatere, de confruntare de opinii, poate tocmai pentru că întrebările nu sunt întotdeauna comode, iar răspunsurile nu atât de uşor de găsit. Şi cât de frumos şi elegant ştiu să spună, uneori, că nu ştiu...
Oare în ce împrejurări şi din ce cauze, la noi, în mod paradoxal, după recăpătarea deplinei libertăţi de exprimare, în decembrie 1989, a „murit” dialogul autentic?
Învăţământul românesc se află, din punctul meu de vedere, într-o gravă criză de identitate. Ar fi o eroare să ne facem iluzii cu privire la faptul că învăţământul militar este fundamental deosebit şi că reuşeşte să producă genii pe bandă rulantă. Din nefericire, exersarea capacităţii de a memora şi graba de a prelua soluţiile gata mestecate de mulţi alţii înainte, fără minime şi necesare întrebări, reprezintă adevărata pacoste a învăţământului nostru, astăzi. Observaţi incapacitatea funciară de a adapta cursurile şi programele de învăţământ, atitudinea marţială a profesorilor, aşezarea cu morga de rigoare la catedră – pe piedestale de secol XIX – incapacitatea acestora de a se opri pentru explicaţii suplimentare elementare atunci când le sunt cerute (dacă le sunt cerute!), dar, cel mai grav, incapacitatea studenţilor, lipsiţi de încurajare, de a gândi independent, de a da frâu liber imaginaţiei lor! Cărţile profesorilor se cumpără fiindcă le vând chiar ei, sub ameninţarea mai mult sau mai puţin explicită care planează asupra studenţilor în privinţa posibilelor şicane la examenul final, iar CV-urile unor dascăli sunt pline de titluri de cărţi (cei care le au şi pe acestea!) care nu interesează pe nimeni, simple elucubraţii compilate şi reaşezate întru prostirea bieţilor studenţi şi a comisiilor chemate să valideze vreun curs tipărit în grabă pentru „punctaj”.
Recunosc că, dacă în privinţa premiilor Nobel va fi foarte greu să facem schimbări semnificative, ţinând seama de tradiţia noastră mai mult decât modestă în această privinţă, în celelalte două planuri de care am amintit cred că am putea găsi soluţii viabile pe termen lung. M-am întrebat, scriind acest text, ce fel de eveniment, de tipul lansării „Sputnikului”, ne-ar putea trezi din letargie şi provoca întru schimbări radicale de atitudine, oferindu-ne imbolduri puternice spre căutarea pragmatică a performanţei ca regulă, nu ca excepţie.
Răspunsul e greu de găsit. Şi chiar dacă nu o să fiu tot atât de elegant ca cei pe care am avut privilegiul de a-i audia la Stanford, o să vă spun, sincer, că nu ştiu.
Sper doar să nu fie, cum ar putea fi tentat să răspundă vreun maliţios, nici Paştele Cailor şi nici, eventual, Sfârşitul Lumii...
Primele 10 locuri, în mai toate clasamentele internaţionale, indiferent de sursă, sunt ocupate de universităţi americane şi britanice. Este însă important să precizez, dintru început, că toate acestea sunt instituţii private de învăţământ superior. Să fie, oare, investiţia privată cheia înţelegerii acestui parcurs spectaculos spre succes? Nu, nu neapărat. Atunci, cum au ajuns aceste universităţi în fruntea clasamentelor şi cum îşi menţin poziţia de invidiat?
Stabilirea locului unei universităţi în aceste clasamente este realizată pe baza mai multor criterii, printre care numărul laureaţilor premiilor Nobel, numărul studenţilor (căci, fiind vorba de instituţii private, alegerea studenţilor este determinată exclusiv de logica economiei de piaţă, întemeiată pe cerere şi ofertă!), numărul profesorilor sau al specialiştilor care au ocupat funcţii importante în cadrul Administraţiilor americane ş.a.m.d. Din aceste puncte de vedere, de pildă, Universităţile Stanford şi Harvard (SUA) deţin, în mai toate clasamentele, poziţii fruntaşe, în timp ce prima se mândreşte cu faptul că a oferit Administraţiei americane cei mai mulţi specialişti şi consilieri.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestor universităţi este adaptabilitatea. Când, în toamna anului 1957, acum 50 de ani, Uniunea Sovietică a uimit lumea cu lansarea reuşită a primului satelit artificial al Pământului – „Sputnik” –, moment cu adevărat revoluţionar căruia îi datorăm atât de mult astăzi, SUA au fost şocate (între altele şi pentru că lansarea s-a realizat cu sprijinul unei rachete capabile să transporte focoase nucleare!). Era un pas înainte într-un fel de cursă al cărei start SUA erau nevoite să recunoască, iată, că îl pierduseră. Este suficient să mai amintesc faptul că însăşi crearea NASA (celebra agenţie spaţială americană) a fost consecinţa directă a lansării cu succes de către sovietici a „Sputnikului”.
Primele instituţii care au reacţionat imediat la acest avans sovietic au fost chiar universităţile americane. Capabile să implementeze rapid noi programe de învăţământ, să atragă fonduri de la diverse fundaţii private, dar şi fonduri guvernamentale, să convingă potenţialii studenţi de necesitatea alegerii unor noi cursuri, inclusiv facultăţi fără vreo tradiţie la vremea aceea, toate acestea au reprezentat debutul unui ansamblu de măsuri care au condus la performanţele americane ştiute astăzi (cu toate eşecurile inevitabile într-un asemenea domeniu de continuă explorare!).
O altă caracteristică, pe care noi continuăm să o ignorăm suveran, este dialogul sau, mai degrabă, disponibilitatea către dialogul autentic. La Universitatea Stanford, de pildă, unde am privilegiul de a mă afla cu o bursă pentru un an, cursurile obişnuite, lansarea unei cărţi, o conferinţă a unui autor/profesor sunt prilejuri de dezbatere, de confruntare de opinii, poate tocmai pentru că întrebările nu sunt întotdeauna comode, iar răspunsurile nu atât de uşor de găsit. Şi cât de frumos şi elegant ştiu să spună, uneori, că nu ştiu...
Oare în ce împrejurări şi din ce cauze, la noi, în mod paradoxal, după recăpătarea deplinei libertăţi de exprimare, în decembrie 1989, a „murit” dialogul autentic?
Învăţământul românesc se află, din punctul meu de vedere, într-o gravă criză de identitate. Ar fi o eroare să ne facem iluzii cu privire la faptul că învăţământul militar este fundamental deosebit şi că reuşeşte să producă genii pe bandă rulantă. Din nefericire, exersarea capacităţii de a memora şi graba de a prelua soluţiile gata mestecate de mulţi alţii înainte, fără minime şi necesare întrebări, reprezintă adevărata pacoste a învăţământului nostru, astăzi. Observaţi incapacitatea funciară de a adapta cursurile şi programele de învăţământ, atitudinea marţială a profesorilor, aşezarea cu morga de rigoare la catedră – pe piedestale de secol XIX – incapacitatea acestora de a se opri pentru explicaţii suplimentare elementare atunci când le sunt cerute (dacă le sunt cerute!), dar, cel mai grav, incapacitatea studenţilor, lipsiţi de încurajare, de a gândi independent, de a da frâu liber imaginaţiei lor! Cărţile profesorilor se cumpără fiindcă le vând chiar ei, sub ameninţarea mai mult sau mai puţin explicită care planează asupra studenţilor în privinţa posibilelor şicane la examenul final, iar CV-urile unor dascăli sunt pline de titluri de cărţi (cei care le au şi pe acestea!) care nu interesează pe nimeni, simple elucubraţii compilate şi reaşezate întru prostirea bieţilor studenţi şi a comisiilor chemate să valideze vreun curs tipărit în grabă pentru „punctaj”.
Recunosc că, dacă în privinţa premiilor Nobel va fi foarte greu să facem schimbări semnificative, ţinând seama de tradiţia noastră mai mult decât modestă în această privinţă, în celelalte două planuri de care am amintit cred că am putea găsi soluţii viabile pe termen lung. M-am întrebat, scriind acest text, ce fel de eveniment, de tipul lansării „Sputnikului”, ne-ar putea trezi din letargie şi provoca întru schimbări radicale de atitudine, oferindu-ne imbolduri puternice spre căutarea pragmatică a performanţei ca regulă, nu ca excepţie.
Răspunsul e greu de găsit. Şi chiar dacă nu o să fiu tot atât de elegant ca cei pe care am avut privilegiul de a-i audia la Stanford, o să vă spun, sincer, că nu ştiu.
Sper doar să nu fie, cum ar putea fi tentat să răspundă vreun maliţios, nici Paştele Cailor şi nici, eventual, Sfârşitul Lumii...
Textul este publicat in revista "Spirit militar modern", nr. 5/2007, vezi www.presamil.ro
1 Decembrie sau Halloween?
Am citit – cu tristeţe trebuie să vă mărturisesc – atât în preajma, cât mai ales de Ziua Naţională a României, o seamă de texte inepte ale unor năimiţi ai sorţii, care, probabil, chiulind cu nesimţire de la orele de istorie – pentru o miuţă pe terenul de sport sau pentru cine ştie ce bar apropiat de şcoală, în acorduri languroase de manele, celebrându-şi bravura cu vreun cocteil halucinant cu care să se laude mai apoi în faţa colegilor mult prea cuminţi – şi-au descoperit brusc talentul jurnalistic, după ce fuseseră hărăziţi de nebuloase împrejurări ale vieţii vreunei meserii cu şuruburi, şaibe, biţi, molecule şi atomi, dându-ne acum lecţii de „patriotism” şi morală.
O ziaristă, intevievând pe un oarecare, constata că Ziua Naţională a căzut prost, adică până şi calendarul pare să fie potrivnic omului de rând, pentru că nu se poate bucura bietul de el în tihnă de o zi liberă, în „buricul” săptămânii de lucru, 1 Decembrie nimerindu-se a fi într-o... sâmbătă! Că un nu-ştiu-care, dornic de leneveală în plus de Ziua Naţională, poate să capete „voce”, în asemenea împrejurări, e una, dar ca opinia lui să apară şi în titlul articolului care s-ar dori o oglindă a ceea ce s-a petrecut în Bucureşti, la 1 Decembrie, mi se pare deja prea mult. Mă conving, aşadar, de adevărul potrivit căruia de ridicol, uneori, nu ne desparte decât un pas sau, în cazul de faţă, un... simplu titlu!
Un alt ziarist are „nervi” (şi ne-o şi spune, convins fiind că i-ar păsa cuiva!), iar „manifestările patriotismului” îl irită peste măsură. Şi scrie că nu pricepe „rostul paradelor militare de 1 Decembrie”. Nu înţelege cine şi de ce a decis că nişte „amărâţi de soldaţi” trebuie să bată pas de defilare, câteva ore (!), „chiauni de frig”. Pentru el, patriotismul este doar gestul de a arunca hârtia la coş, nu pe stradă. Eu ştiam că aceasta este o chestiune de bun simţ, dar mă văd nevoit acum să aflu, din abisurile cugetărilor profunde pe care doreşte grabnic nevoie mare să ni le împărtăşească, iată, că patriotismul are o nouă accepţiune, dacă nu cumva va fi căzut mult mai jos decât mi-aş fi putut eu imagina în visele cele mai rele.
Un ziarist, ceva mai de soi, consideră că, în 2007, armata nu mai are cum „să reprezinte naţiunea”, doar fiindcă s-a renunţat la... serviciul militar obligatoriu! Adică, altfel spus, armata ar fi devenit, în logica personajului, un fel de ONG care, pentru că el nu o înghite, din cine ştie ce ascunse frustrări, trebuie ţinută între zidurile cazărmilor, uitând că ea şi-a câştigat cu sânge dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf cel puţin în două zile sfinte pentru neamul românesc: 9 Mai şi 1 Decembrie! Aş fi curios cum ar fi privită o asemenea atitudine în Franţa, la 14 iulie, sau în Marea Britanie, de pildă, atunci când monarhul îi omagiază pe militarii englezi care şi-au pierdut viaţa în diferite războaie... Nu numai că nu cred că ar fi cu putinţă asemenea atitudini, dar cei care le-ar susţine şi-ar vedea şters irevocabil numele din conştiinţa publică. La noi însă, ei sunt aplaudaţi pentru că sunt... trendy şi, chipurile, „nonconformişti”!
Recunosc, nu ştiu care ar putea fi calea cea mai potrivită pentru a le explica acestor indivizi care este rostul paradei militare de Ziua Naţională a României. Probabil că s-ar hlizi cu gura strâmbă şi priviri tâmpe dacă le-aş spune că militarii nu şi-au pus prea multe întrebări când au luat calea frontului, confruntându-se cu imense greutăţi şi spectrul morţii, pentru a împlini un ideal. Ideal de care ei, cei ce îşi pun astăzi asemenea întrebări nu sunt demni, doar pentru că, din punctul lor de vedere, Ziua Naţională a României s-ar putea desfăşura la fel de bine şi în Munţii Stâncoşi, cu costume de Halloween, în acorduri de manele, cu steaguri de cârpă în toate culorile curcubeului, cu hamburgeri şi poveşti la buza focului cu târfe şi rataţi, ipocriţi tovarăşi de duzină în calea spre nicăieri.
Într-un târziu, am înţeles de ce aceşti oportunişti într-ale condeiului au „nervi”. La parada militară – au fost nevoiţi să o recunoască unii dintre ei – au asistat peste 10 000 de oameni, iar tricolorul s-a vândut ca pâinea caldă.E semn că nu e totul pierdut!
O ziaristă, intevievând pe un oarecare, constata că Ziua Naţională a căzut prost, adică până şi calendarul pare să fie potrivnic omului de rând, pentru că nu se poate bucura bietul de el în tihnă de o zi liberă, în „buricul” săptămânii de lucru, 1 Decembrie nimerindu-se a fi într-o... sâmbătă! Că un nu-ştiu-care, dornic de leneveală în plus de Ziua Naţională, poate să capete „voce”, în asemenea împrejurări, e una, dar ca opinia lui să apară şi în titlul articolului care s-ar dori o oglindă a ceea ce s-a petrecut în Bucureşti, la 1 Decembrie, mi se pare deja prea mult. Mă conving, aşadar, de adevărul potrivit căruia de ridicol, uneori, nu ne desparte decât un pas sau, în cazul de faţă, un... simplu titlu!
Un alt ziarist are „nervi” (şi ne-o şi spune, convins fiind că i-ar păsa cuiva!), iar „manifestările patriotismului” îl irită peste măsură. Şi scrie că nu pricepe „rostul paradelor militare de 1 Decembrie”. Nu înţelege cine şi de ce a decis că nişte „amărâţi de soldaţi” trebuie să bată pas de defilare, câteva ore (!), „chiauni de frig”. Pentru el, patriotismul este doar gestul de a arunca hârtia la coş, nu pe stradă. Eu ştiam că aceasta este o chestiune de bun simţ, dar mă văd nevoit acum să aflu, din abisurile cugetărilor profunde pe care doreşte grabnic nevoie mare să ni le împărtăşească, iată, că patriotismul are o nouă accepţiune, dacă nu cumva va fi căzut mult mai jos decât mi-aş fi putut eu imagina în visele cele mai rele.
Un ziarist, ceva mai de soi, consideră că, în 2007, armata nu mai are cum „să reprezinte naţiunea”, doar fiindcă s-a renunţat la... serviciul militar obligatoriu! Adică, altfel spus, armata ar fi devenit, în logica personajului, un fel de ONG care, pentru că el nu o înghite, din cine ştie ce ascunse frustrări, trebuie ţinută între zidurile cazărmilor, uitând că ea şi-a câştigat cu sânge dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf cel puţin în două zile sfinte pentru neamul românesc: 9 Mai şi 1 Decembrie! Aş fi curios cum ar fi privită o asemenea atitudine în Franţa, la 14 iulie, sau în Marea Britanie, de pildă, atunci când monarhul îi omagiază pe militarii englezi care şi-au pierdut viaţa în diferite războaie... Nu numai că nu cred că ar fi cu putinţă asemenea atitudini, dar cei care le-ar susţine şi-ar vedea şters irevocabil numele din conştiinţa publică. La noi însă, ei sunt aplaudaţi pentru că sunt... trendy şi, chipurile, „nonconformişti”!
Recunosc, nu ştiu care ar putea fi calea cea mai potrivită pentru a le explica acestor indivizi care este rostul paradei militare de Ziua Naţională a României. Probabil că s-ar hlizi cu gura strâmbă şi priviri tâmpe dacă le-aş spune că militarii nu şi-au pus prea multe întrebări când au luat calea frontului, confruntându-se cu imense greutăţi şi spectrul morţii, pentru a împlini un ideal. Ideal de care ei, cei ce îşi pun astăzi asemenea întrebări nu sunt demni, doar pentru că, din punctul lor de vedere, Ziua Naţională a României s-ar putea desfăşura la fel de bine şi în Munţii Stâncoşi, cu costume de Halloween, în acorduri de manele, cu steaguri de cârpă în toate culorile curcubeului, cu hamburgeri şi poveşti la buza focului cu târfe şi rataţi, ipocriţi tovarăşi de duzină în calea spre nicăieri.
Într-un târziu, am înţeles de ce aceşti oportunişti într-ale condeiului au „nervi”. La parada militară – au fost nevoiţi să o recunoască unii dintre ei – au asistat peste 10 000 de oameni, iar tricolorul s-a vândut ca pâinea caldă.E semn că nu e totul pierdut!
Textul a fost publicat in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
Ţoapa la Arcul de Triumf
De la un timp, bucureşteanul care alege să se plimbe spre seară, în weekend, prin parcul Herăstrău şi decide să iasă la Şosea, înspre Muzeul Naţional al Satului, are, sub privirile-i contrariate, imaginea de bâlci ieftin a unei îngrămădeli gălăgioase de nuntaşi rumeni în obraji, însoţind mirese vesele, fluturându-şi satinurile şi dantelele, gata să se pozeze sub Arcul de Triumf în toate poziţiile cu putinţă. Totul spre încântarea operatorilor şi a fotografilor care, astfel, dacă nu încurcă grupul cu care au venit, ceea ce nu e deloc imposibil, se aleg cu un onorariu gras, pe măsura numeroaselor cadre trase sau a fotografiilor livrate.
Prima idee care mi-a venit în minte atunci când am văzut întreaga tărăşenie a fost aceea a unui ipotetic respect pe care, chipurile, nuntaşii l-ar purta celebrului monument de arhitectură şi simbolisticii sale, înţelegându-i rosturile. O conexiune forţată, recunosc. I-am împărtăşit unui amic, istoric şi el, impresiile mele din zonă şi m-a lămurit de îndată că toate supoziţiile mele erau complet eronate, zâmbindu-mi cu subînţeles, amuzat, pesemne, de naivitatea mea. După ce un cunoscut fotbalist a făcut din nunta sa un spectacol mediatic, care a inclus şi obligatoriile şedinţe foto sub Arcul de Triumf, ţopârlănimea s-a dumirit cum merge trendu’ şi a trecut la atac: de atunci, sâmbătă şi duminică noaptea, cu excepţiile pe care numai calendarul ortodox le mai impune, temperându-i elanul, se dă în stambă sub privirile pline de admiraţie ale numeroşilor gură-cască, mutând maneaua de bodegă şi veselia bahică sub auspiciile gloriei obţinute pe câmpul de luptă, tulburând tihna maiestuosului arc.
Cei care se vor grăbi să-mi spună că e vorba de spaţiul public o să le răspund că se înşală. Sub Arcul de Triumf nu e spaţiu public, ci mai degrabă un spaţiu sacru, care ar merita o soartă mai bună, în vremuri mai aşezate, desigur. Iar despre felul în care circulaţia este bulversată de maşinile nuntaşilor, oprite aiurea, fără ca vreun agent de circulaţie să intervină, nu mai vorbesc. După cum nici nu-mi imaginez că, întrebându-i pe petrecăreţi de ce se află tocmai acolo, voi obţine vreun răspuns mulţumitor cu privire la semnificaţiile istorice ale monumentului.
În acest fel, a face poze sub Arcul de Triumf, în noaptea nunţii, s-ar putea să devină un ceremonial mai important decât va fi fost altădată celebrul cearşaf înroşit, arătat ca victorie supremă asistenţei isterizate, în timp ce eventualele defilări ale armatei române ar putea fi privite doar ca nişte stranii paranteze într-un ciclu de nesfârşite nunţi.
Scriind articolul, nu mi-am putut reprima o curiozitate. Arcul nostru de Trimf, dincolo de rădăcinile sale romane, are un corespondent în capitala Franţei, unde au loc şi paradele militare la 14 iulie, în fiecare an. N-am fost niciodată la Paris, dar îi rog pe cititorii care au avut acest privilegiu să-mi spună dacă vreunui francez i-ar trece cumva prin minte şi ar avea îndrăzneala să se pozeze, cu surle şi tobe, în seara nunţii, sub monumentul din Place de l’Étoile.
Cred însă că intuiesc răspunsul...
Textul a apărut în "Observatorul militar", săptămânal editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
Prima idee care mi-a venit în minte atunci când am văzut întreaga tărăşenie a fost aceea a unui ipotetic respect pe care, chipurile, nuntaşii l-ar purta celebrului monument de arhitectură şi simbolisticii sale, înţelegându-i rosturile. O conexiune forţată, recunosc. I-am împărtăşit unui amic, istoric şi el, impresiile mele din zonă şi m-a lămurit de îndată că toate supoziţiile mele erau complet eronate, zâmbindu-mi cu subînţeles, amuzat, pesemne, de naivitatea mea. După ce un cunoscut fotbalist a făcut din nunta sa un spectacol mediatic, care a inclus şi obligatoriile şedinţe foto sub Arcul de Triumf, ţopârlănimea s-a dumirit cum merge trendu’ şi a trecut la atac: de atunci, sâmbătă şi duminică noaptea, cu excepţiile pe care numai calendarul ortodox le mai impune, temperându-i elanul, se dă în stambă sub privirile pline de admiraţie ale numeroşilor gură-cască, mutând maneaua de bodegă şi veselia bahică sub auspiciile gloriei obţinute pe câmpul de luptă, tulburând tihna maiestuosului arc.
Cei care se vor grăbi să-mi spună că e vorba de spaţiul public o să le răspund că se înşală. Sub Arcul de Triumf nu e spaţiu public, ci mai degrabă un spaţiu sacru, care ar merita o soartă mai bună, în vremuri mai aşezate, desigur. Iar despre felul în care circulaţia este bulversată de maşinile nuntaşilor, oprite aiurea, fără ca vreun agent de circulaţie să intervină, nu mai vorbesc. După cum nici nu-mi imaginez că, întrebându-i pe petrecăreţi de ce se află tocmai acolo, voi obţine vreun răspuns mulţumitor cu privire la semnificaţiile istorice ale monumentului.
În acest fel, a face poze sub Arcul de Triumf, în noaptea nunţii, s-ar putea să devină un ceremonial mai important decât va fi fost altădată celebrul cearşaf înroşit, arătat ca victorie supremă asistenţei isterizate, în timp ce eventualele defilări ale armatei române ar putea fi privite doar ca nişte stranii paranteze într-un ciclu de nesfârşite nunţi.
Scriind articolul, nu mi-am putut reprima o curiozitate. Arcul nostru de Trimf, dincolo de rădăcinile sale romane, are un corespondent în capitala Franţei, unde au loc şi paradele militare la 14 iulie, în fiecare an. N-am fost niciodată la Paris, dar îi rog pe cititorii care au avut acest privilegiu să-mi spună dacă vreunui francez i-ar trece cumva prin minte şi ar avea îndrăzneala să se pozeze, cu surle şi tobe, în seara nunţii, sub monumentul din Place de l’Étoile.
Cred însă că intuiesc răspunsul...
Textul a apărut în "Observatorul militar", săptămânal editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
Un film discutabil
De îndată ce a obţinut consacrarea internaţională, mai ales la festivaluri de specialitate cu renume, un film artistic românesc este acceptat, aproape indubitabil şi la noi ca fiind o strălucită capodoperă a celei de-a şaptea arte, ceea ce, din punctul meu de vedere, este mai degrabă expresia fidelă a unor neputinţe care gravează temeinic asupra verticalităţii noastre artistice, dar şi a unui frustrant complex de inferioritate cu care ne prezentăm în faţa lumii. O să mă opresc acum doar asupra filmului lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfârşit), care, alături de celebrul deja 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, a luat, la Festivalul de la Cannes, anul acesta, unul dintre cele mai importante trofee. Însă despre realizarea lui Cristian Mungiu îmi rezerv „plăcerea” de a vorbi altădată.
Pentru cei care nu au apucat încă să vadă filmul lui Nemescu o să spun, pe scurt, că subiectul este inspirat dintr-un fapt real, şi anume oprirea, în iunie 1999, pentru patru ore, de şeful gării din Pieleşti, Florin Pătrăchioiu, a unei garnituri de tren care transporta echipament şi militari aparţinând armatei americane, care se deplasa spre Kosovo, întrucât actele prezentate nu aveau ştampilă de vamă. El a refuzat să îngăduie trenului să plece, în ciuda ameninţărilor cu destituirea care îi tot curgeau telefonic de la Bucureşti, până când vama şi-a făcut datoria. Rolul lui Pătrăchioiu, în film, i-a fost încredinţat actorului Răzvan Vasilescu şi, din punct de vedere artistic, recunosc, este puţin probabil să-i poată fi reproşat acestuia ceva. Scenaristul Tudor Voican însă, împreună cu Cristian Nemescu, a ales să aşeze în prim-plan un şef de gară şmecher, agresiv şi corupt, numai pentru ca povestea lui să aibă acel iz de mahala fetidă care poate vinde orice. Este inutil să vă spun că imaginea armatei române este una jalnic-patetică, asupra căreia, din câte ştiu, niciun oficial al Ministerului Apărării nu a avut de făcut vreun comentariu.
Trist este că Pătrăchioiu, invitat pe platoul de filmare de echipa lui Nemescu, a fost indignat la început, spune el, de felul în care era prezentat el însuşi prin personajul Doiaru din film. Dar acest şef de gară, căruia nu i s-au înmuiat subit picioarele şi nici coloana vertebrală la ameninţările şefilor săi din Bucureşti, a sfârşit prin a accepta cu resemnare scenariul, fără a protesta în vreun fel că imaginea lui este terfelită, afirmând că „a trebuit să înţeleg că aşa se fac filmele”! Dar, într-adevăr, aşa se fac filmele? Oare ideea de a ne prezenta opiniei publice din alte ţări măcar aşa cum suntem, dar nu cu distorsionări flagrante, nu interesează pe nimeni?
În fapt, scopul rândurilor mele este altul. Armata americană, prin structuri specializate, are putinţa de a refuza sprijinirea realizării unui film sau a unui program de televiziune, dacă producătorii şi scenariştii nu acceptă consilierea lor. O consiliere corectă, în beneficiul instituţiei militare, este adevărat, dar şi al veridicităţii scenariului. Sunt şi în SUA producători şi regizori celebri care, pentru că au respins a priori orice sugestie a Pentagonului, au fost siliţi să aleagă alte locuri de filmare, însă mult mai costisitoare din punct de vedere financiar. Francis Ford Coppola, de pildă, pentru Apocalypse Now, a fost nevoit să filmeze tocmai în Filipine! Dar acestea, să o recunoaştem, sunt mai degrabă excepţiile care confirmă regula.
Ceea ce propun eu este constituirea unei structuri la nivelul Ministerului Apărării, compusă din specialişti militari în relaţii publice şi cu o bogată experienţă în domeniul audio-vizual, care să aibă ca principală preocupare consilierea scenariştilor şi a producătorilor de film români care au intenţia de a aborda subiecte legate de instituţia militară.
Textul a apărut in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
Pentru cei care nu au apucat încă să vadă filmul lui Nemescu o să spun, pe scurt, că subiectul este inspirat dintr-un fapt real, şi anume oprirea, în iunie 1999, pentru patru ore, de şeful gării din Pieleşti, Florin Pătrăchioiu, a unei garnituri de tren care transporta echipament şi militari aparţinând armatei americane, care se deplasa spre Kosovo, întrucât actele prezentate nu aveau ştampilă de vamă. El a refuzat să îngăduie trenului să plece, în ciuda ameninţărilor cu destituirea care îi tot curgeau telefonic de la Bucureşti, până când vama şi-a făcut datoria. Rolul lui Pătrăchioiu, în film, i-a fost încredinţat actorului Răzvan Vasilescu şi, din punct de vedere artistic, recunosc, este puţin probabil să-i poată fi reproşat acestuia ceva. Scenaristul Tudor Voican însă, împreună cu Cristian Nemescu, a ales să aşeze în prim-plan un şef de gară şmecher, agresiv şi corupt, numai pentru ca povestea lui să aibă acel iz de mahala fetidă care poate vinde orice. Este inutil să vă spun că imaginea armatei române este una jalnic-patetică, asupra căreia, din câte ştiu, niciun oficial al Ministerului Apărării nu a avut de făcut vreun comentariu.
Trist este că Pătrăchioiu, invitat pe platoul de filmare de echipa lui Nemescu, a fost indignat la început, spune el, de felul în care era prezentat el însuşi prin personajul Doiaru din film. Dar acest şef de gară, căruia nu i s-au înmuiat subit picioarele şi nici coloana vertebrală la ameninţările şefilor săi din Bucureşti, a sfârşit prin a accepta cu resemnare scenariul, fără a protesta în vreun fel că imaginea lui este terfelită, afirmând că „a trebuit să înţeleg că aşa se fac filmele”! Dar, într-adevăr, aşa se fac filmele? Oare ideea de a ne prezenta opiniei publice din alte ţări măcar aşa cum suntem, dar nu cu distorsionări flagrante, nu interesează pe nimeni?
În fapt, scopul rândurilor mele este altul. Armata americană, prin structuri specializate, are putinţa de a refuza sprijinirea realizării unui film sau a unui program de televiziune, dacă producătorii şi scenariştii nu acceptă consilierea lor. O consiliere corectă, în beneficiul instituţiei militare, este adevărat, dar şi al veridicităţii scenariului. Sunt şi în SUA producători şi regizori celebri care, pentru că au respins a priori orice sugestie a Pentagonului, au fost siliţi să aleagă alte locuri de filmare, însă mult mai costisitoare din punct de vedere financiar. Francis Ford Coppola, de pildă, pentru Apocalypse Now, a fost nevoit să filmeze tocmai în Filipine! Dar acestea, să o recunoaştem, sunt mai degrabă excepţiile care confirmă regula.
Ceea ce propun eu este constituirea unei structuri la nivelul Ministerului Apărării, compusă din specialişti militari în relaţii publice şi cu o bogată experienţă în domeniul audio-vizual, care să aibă ca principală preocupare consilierea scenariştilor şi a producătorilor de film români care au intenţia de a aborda subiecte legate de instituţia militară.
Textul a apărut in săptămânalul "Observatorul militar", editat de Ministerul Apărării, vezi www.presamil.ro
18 March 2007
Da, imediat!...
Proaspăt sosit în România, în anii tulburi ai Primului Război Mondial, în fruntea Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Mathias Berthelot constata că trebuie să se adapteze cu repeziciune la realităţile româneşti, pe care încerca să le deprindă din mers.
I-a trebuit însă mult timp să înţeleagă de ce românii spun „Imediat!” şi uită mai apoi că, prin această formulă, s-au angajat, de fapt, să rezolve rapid problema pe care se putea presupune că şi-au asumat-o. Ceea ce a priceput însă, cu timpul, a fost că orice zicere de felul acesta urma să fie însoţită, în mod inevitabil, de o lungă aşteptare, faţă de care, dovedindu-se neputincios, generalul francez se vedea nevoit să o accepte. Şi sfârşise, probabil, prin a zâmbi cu îngăduinţă ori de câte ori era întâmpinat, politicos-ceremonios sau de-a dreptul milităreşte, cu formula „Imediat!”, gândindu-se la cât are de aşteptat.
„Imediat”, îţi spune chelnerul şi uită că mai exişti şi tu la o masă în aşteptarea acelei beri pe care ai cerut-o. „Imediat”, îţi spune funcţionarul, pierdut printre bârfe la o cafea aburindă, care uită că te afli acolo cu o problemă importantă pentru tine. „Vin imediat!”, atârnă scris pe un carton soios la un chioşc de unde trebuie să-ţi iei o pâine. Dar trebuie să renunţi, după vreo 30 de minute de aşteptare… „Uite – îţi zici, în compensaţie – cineva totuşi se gândeşte la silueta mea!” „Rezolv imediat!”, îţi spune, sigur pe el, prietenul pe care tocmai l-ai rugat, nu să mute Marea Neagră din bazinul ei, ci doar să dea vreun telefon sau să-ţi comunice o informaţie vitală pentru tine. Şi timpul trece, iar „imediatul” acela devine doar o stăruitoare întrebare cu privire la sensul exact al cuvântului acesta, pe care îl folosesc toţi, ignorându-l deopotrivă.
Într-o ţară în care ceasul a pătruns târziu, iar activităţile curente au fost socotite timp de secole în cicluri agricole, pe anotimpuri, şi unde ideea de contract, cu termeni precişi şi obligaţii concrete, asumate prin semnătură, ar putea suna ca o înjurătură, mă tem că va trebui să găsim, într-un viitor dicţionar explicativ, un sens diferit acestui magic cuvânt. I-am putea linişti cel puţin pe străini, în faţa cărora, atunci când ni se reproşează că nu am făcut ceva „imediat”, am putea invoca salvatoarele neconcordanţe de traducere!
Tocmai m-a sunat redactorul-şef şi m-a întrebat de articol. „Imediat!”, îi zic. Dar cred că o să-l predau mâine dimineaţă…
I-a trebuit însă mult timp să înţeleagă de ce românii spun „Imediat!” şi uită mai apoi că, prin această formulă, s-au angajat, de fapt, să rezolve rapid problema pe care se putea presupune că şi-au asumat-o. Ceea ce a priceput însă, cu timpul, a fost că orice zicere de felul acesta urma să fie însoţită, în mod inevitabil, de o lungă aşteptare, faţă de care, dovedindu-se neputincios, generalul francez se vedea nevoit să o accepte. Şi sfârşise, probabil, prin a zâmbi cu îngăduinţă ori de câte ori era întâmpinat, politicos-ceremonios sau de-a dreptul milităreşte, cu formula „Imediat!”, gândindu-se la cât are de aşteptat.
„Imediat”, îţi spune chelnerul şi uită că mai exişti şi tu la o masă în aşteptarea acelei beri pe care ai cerut-o. „Imediat”, îţi spune funcţionarul, pierdut printre bârfe la o cafea aburindă, care uită că te afli acolo cu o problemă importantă pentru tine. „Vin imediat!”, atârnă scris pe un carton soios la un chioşc de unde trebuie să-ţi iei o pâine. Dar trebuie să renunţi, după vreo 30 de minute de aşteptare… „Uite – îţi zici, în compensaţie – cineva totuşi se gândeşte la silueta mea!” „Rezolv imediat!”, îţi spune, sigur pe el, prietenul pe care tocmai l-ai rugat, nu să mute Marea Neagră din bazinul ei, ci doar să dea vreun telefon sau să-ţi comunice o informaţie vitală pentru tine. Şi timpul trece, iar „imediatul” acela devine doar o stăruitoare întrebare cu privire la sensul exact al cuvântului acesta, pe care îl folosesc toţi, ignorându-l deopotrivă.
Într-o ţară în care ceasul a pătruns târziu, iar activităţile curente au fost socotite timp de secole în cicluri agricole, pe anotimpuri, şi unde ideea de contract, cu termeni precişi şi obligaţii concrete, asumate prin semnătură, ar putea suna ca o înjurătură, mă tem că va trebui să găsim, într-un viitor dicţionar explicativ, un sens diferit acestui magic cuvânt. I-am putea linişti cel puţin pe străini, în faţa cărora, atunci când ni se reproşează că nu am făcut ceva „imediat”, am putea invoca salvatoarele neconcordanţe de traducere!
Tocmai m-a sunat redactorul-şef şi m-a întrebat de articol. „Imediat!”, îi zic. Dar cred că o să-l predau mâine dimineaţă…
Articolul poate fi citit in "Observatorul militar" (nr. 10/14-20 martie 2007), saptamanalul Ministerului Apararii, editat de Trustul de Presa, la adresa: http://www.presamil.ro/
La Atlasul laudat...
Una dintre cele mai reuşite iniţiative ale „academicienilor” de la „Caţavencu” a fost, în opinia mea, realizarea unei ediţii în limba română a celebrului mensual francez „Le monde diplomatique” – o revistă de cea mai bună calitate, care îşi propune să analizeze complexitatea relaţiilor internaţionale şi să prezinte variatele şi dificilele probleme ale lumii actuale, abordând subiecte de un real interes pentru numeroase categorii de cititori.
Ediţia în limba română a revistei franceze se adaugă, astfel, celor peste 30 de ediţii care apar simultan în tot atâtea limbi de pe mapamond, oferind o viziune proprie asupra principaleor evenimente care se petrec pe scena internaţională.
Primul Atlas realizat de revista „Le monde diplomatique” a apărut în anul 2003, s-a vândut în peste 400.000 de exemplare şi a fost tipărit în opt limbi. Succesul cunoscut atunci i-a convins pe cei din redacţia mensualului francez că o asemenea întreprindere trebuie reluată şi, la numai trei ani de la prima ediţie, acum şi graţie parteneriatului încheiat de „caţavenci” cu editorii francezi, cea de a doua ediţie a Atlasului „Le monde diplomatique” este disponibilă şi în limba română.
Ignacio Ramonet, directorul publicaţiei franceze, arată, într-un inspirat cuvânt înainte, intitulat „Teatrul lumii”, că necesitatea de a dispune de numeroase informaţii din domenii diverse (economic, social, politic, cultural, ideologic, militar, ecologic ş.a.) – care nu pot fi oferite, deşi ne aflăm în plină eră comunicaţională, nici de presa cotidiană, nici de radio şi televiziune şi nici chiar de Internet, într-o manieră sintetică – i-a determinat pe cei din redacţia „Le monde diplomatique” să-şi propună realizarea unei lucrări speciale, care consacră un gen jurnalistic desconsiderat – cartografia –, un instrument de lucru întemeiat pe texte şi hărţi a căror concepţie se bazează, ne spune Ramonet, „pe o gândire colectivă aprofundată a echipei revistei”, prin cumularea informaţiilor diverse, obţinute din surse multiple. 75 de experţi şi patru cartografi s-au implicat în acest amplu proiect, structurat în cinci secţiuni: „Planeta în pericol“, „O nouă geopolitică: lumea după 11 septembrie“, „Globalizarea: câştigători şi perdanţi“, „Aceste conflicte care persistă“ şi „Irezistibila ascensiune a Asiei“.
M-am întrebat însă, consultând câteva dintre hărţile şi textele prezentate, cât de corecte sunt informaţiile pe care s-au întemeiat realizatorii francezi ai Atlasului. Şi o să vă dau un singur exemplu, care ne interesează în special pe noi, românii.
În secţiunea a 4-a, intitulată „Aceste conflicte care persistă”, statutul incert al Transnistriei şi conflictul latent care opune această minusculă alcătuire politico-teritorială, nerecunoscută pe plan internaţional, Republicii Moldova nu puteau să scape atenţiei analiştilor francezi. Însă oricine citeşte textul care însoţeşte hărţile din acest capitol şi care are o minimă cultură istorică va avea supriza să constate că „reputaţii” specialişti francezi mai trebuie să treacă pe la şcoală!
„Când a preluat Basarabia, între 1939 şi 1941, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, şi apoi în 1945 – ne spun autorii Atlasului – Iosif Stalin a separat Moldova de Marea Neagră alipind câmpiile Bugeacului la Ucraina, oferindu-i acesteia din urmă un acces terestru la Delta Dunării. (…) Basarabia a fost trecută, între 1918 şi 1945, sub dominaţie românească” (!).
Să le luăm pe rând. Basarabia este ocupată de URSS, în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940 (deci nu în 1939!), chiar dacă ocuparea unui teritoriu românesc se făcuse în baza articolului 3 al Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, deşi asupra formulărilor ambigue ale acestui punct al protocolului s-au pronunţat numeroşi istorici români până în prezent. La 2 august 1940, este proclamată R.S.S. Moldovenească, iar la 4 noiembrie 1940, prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Ucraina primeşte „cadou” nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, obţinând, astfel, acces terestru la Delta Dunării. De asemenea, ocuparea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru de către Armata Roşie s-a realizat progresiv, în cursul anului 1944 (deci nu 1945!), pe măsură ce frontul a înaintat în Moldova, devenind un fapt împlinit îndată după 23 august 1944. Abia Tratatul de pace din 1947 va stabili că frontiera româno-sovietică rămâne cea de la 1 ianuarie 1941, consfinţind inclusiv „cadoul” nesperat făcut Ucrainei în noiembrie 1940!
Basarabia nu avea cum să se afle „sub dominaţie românească” (!) între anii 1918 şi 1945 (cel mult între anii 1918-1940 şi 1941-1944!), dar a vorbi de „dominaţie românească” în Basarabia, în aceşti ani, într-o lucrare tipărită în limba română, după 1989, mi se pare o inepţie de care editorii români ai Atlasului „Le monde diplomatique” sunt principalii responsabili! În aceeaşi „logică”, era firesc să nu fie observată legenda uneia dintre hărţile care înfăţişează evoluţia frontierelor în acest spaţiu geografic, în perioada 1914-1992, care explică haşurile pentru întregul teritoriu al Basarabiei, în 1945, ca… „teritorii recuperate de URSS” (!). Oare ce şcoală trebuie să fi urmat pentru ca aceste „aprecieri” să nu-ţi ridice semne de întrebare fie şi la o primă lectură?
Pot fi de acord că atunci când intenţionezi să realizezi o lucrare de asemenea anvergură, cu o problematică atât de diversă, detalii precum cele semnalate mai sus pot să scape din vedere. Deşi mă îndoiesc că francezii, dacă în Germania ar apărea un atlas cu aprecieri incorecte, din punctul lor de vedere, despre istoria provinciilor Alsacia şi Lorena, ar fi tot atât de neinspiraţi (ca să folosesc un eufemism!), precum editorii români, încât să lase, într-o eventuală ediţie franceză a lucrării germane asemenea grave erori cronologice şi de interpretare istorică! Aşadar, obligaţia celor care s-au ocupat de ediţia română a Atlasului era aceea de a corecta, printr-o notă de subsol, informaţiile eronate cuprinse în ediţia franceză, mai ales într-un capitol care ne interesează în mod direct şi care se dovedeşte a fi unul încă destul de sensibil pentru raporturile actuale dintre România şi Republica Moldova, pe de o parte, şi dintre Rusia, succesoarea URSS, şi România, pe de altă parte.
Restul Atlasului? Să sperăm că e mai bine făcut…
Ediţia în limba română a revistei franceze se adaugă, astfel, celor peste 30 de ediţii care apar simultan în tot atâtea limbi de pe mapamond, oferind o viziune proprie asupra principaleor evenimente care se petrec pe scena internaţională.
Primul Atlas realizat de revista „Le monde diplomatique” a apărut în anul 2003, s-a vândut în peste 400.000 de exemplare şi a fost tipărit în opt limbi. Succesul cunoscut atunci i-a convins pe cei din redacţia mensualului francez că o asemenea întreprindere trebuie reluată şi, la numai trei ani de la prima ediţie, acum şi graţie parteneriatului încheiat de „caţavenci” cu editorii francezi, cea de a doua ediţie a Atlasului „Le monde diplomatique” este disponibilă şi în limba română.
Ignacio Ramonet, directorul publicaţiei franceze, arată, într-un inspirat cuvânt înainte, intitulat „Teatrul lumii”, că necesitatea de a dispune de numeroase informaţii din domenii diverse (economic, social, politic, cultural, ideologic, militar, ecologic ş.a.) – care nu pot fi oferite, deşi ne aflăm în plină eră comunicaţională, nici de presa cotidiană, nici de radio şi televiziune şi nici chiar de Internet, într-o manieră sintetică – i-a determinat pe cei din redacţia „Le monde diplomatique” să-şi propună realizarea unei lucrări speciale, care consacră un gen jurnalistic desconsiderat – cartografia –, un instrument de lucru întemeiat pe texte şi hărţi a căror concepţie se bazează, ne spune Ramonet, „pe o gândire colectivă aprofundată a echipei revistei”, prin cumularea informaţiilor diverse, obţinute din surse multiple. 75 de experţi şi patru cartografi s-au implicat în acest amplu proiect, structurat în cinci secţiuni: „Planeta în pericol“, „O nouă geopolitică: lumea după 11 septembrie“, „Globalizarea: câştigători şi perdanţi“, „Aceste conflicte care persistă“ şi „Irezistibila ascensiune a Asiei“.
M-am întrebat însă, consultând câteva dintre hărţile şi textele prezentate, cât de corecte sunt informaţiile pe care s-au întemeiat realizatorii francezi ai Atlasului. Şi o să vă dau un singur exemplu, care ne interesează în special pe noi, românii.
În secţiunea a 4-a, intitulată „Aceste conflicte care persistă”, statutul incert al Transnistriei şi conflictul latent care opune această minusculă alcătuire politico-teritorială, nerecunoscută pe plan internaţional, Republicii Moldova nu puteau să scape atenţiei analiştilor francezi. Însă oricine citeşte textul care însoţeşte hărţile din acest capitol şi care are o minimă cultură istorică va avea supriza să constate că „reputaţii” specialişti francezi mai trebuie să treacă pe la şcoală!
„Când a preluat Basarabia, între 1939 şi 1941, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, şi apoi în 1945 – ne spun autorii Atlasului – Iosif Stalin a separat Moldova de Marea Neagră alipind câmpiile Bugeacului la Ucraina, oferindu-i acesteia din urmă un acces terestru la Delta Dunării. (…) Basarabia a fost trecută, între 1918 şi 1945, sub dominaţie românească” (!).
Să le luăm pe rând. Basarabia este ocupată de URSS, în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940 (deci nu în 1939!), chiar dacă ocuparea unui teritoriu românesc se făcuse în baza articolului 3 al Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, deşi asupra formulărilor ambigue ale acestui punct al protocolului s-au pronunţat numeroşi istorici români până în prezent. La 2 august 1940, este proclamată R.S.S. Moldovenească, iar la 4 noiembrie 1940, prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Ucraina primeşte „cadou” nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, obţinând, astfel, acces terestru la Delta Dunării. De asemenea, ocuparea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru de către Armata Roşie s-a realizat progresiv, în cursul anului 1944 (deci nu 1945!), pe măsură ce frontul a înaintat în Moldova, devenind un fapt împlinit îndată după 23 august 1944. Abia Tratatul de pace din 1947 va stabili că frontiera româno-sovietică rămâne cea de la 1 ianuarie 1941, consfinţind inclusiv „cadoul” nesperat făcut Ucrainei în noiembrie 1940!
Basarabia nu avea cum să se afle „sub dominaţie românească” (!) între anii 1918 şi 1945 (cel mult între anii 1918-1940 şi 1941-1944!), dar a vorbi de „dominaţie românească” în Basarabia, în aceşti ani, într-o lucrare tipărită în limba română, după 1989, mi se pare o inepţie de care editorii români ai Atlasului „Le monde diplomatique” sunt principalii responsabili! În aceeaşi „logică”, era firesc să nu fie observată legenda uneia dintre hărţile care înfăţişează evoluţia frontierelor în acest spaţiu geografic, în perioada 1914-1992, care explică haşurile pentru întregul teritoriu al Basarabiei, în 1945, ca… „teritorii recuperate de URSS” (!). Oare ce şcoală trebuie să fi urmat pentru ca aceste „aprecieri” să nu-ţi ridice semne de întrebare fie şi la o primă lectură?
Pot fi de acord că atunci când intenţionezi să realizezi o lucrare de asemenea anvergură, cu o problematică atât de diversă, detalii precum cele semnalate mai sus pot să scape din vedere. Deşi mă îndoiesc că francezii, dacă în Germania ar apărea un atlas cu aprecieri incorecte, din punctul lor de vedere, despre istoria provinciilor Alsacia şi Lorena, ar fi tot atât de neinspiraţi (ca să folosesc un eufemism!), precum editorii români, încât să lase, într-o eventuală ediţie franceză a lucrării germane asemenea grave erori cronologice şi de interpretare istorică! Aşadar, obligaţia celor care s-au ocupat de ediţia română a Atlasului era aceea de a corecta, printr-o notă de subsol, informaţiile eronate cuprinse în ediţia franceză, mai ales într-un capitol care ne interesează în mod direct şi care se dovedeşte a fi unul încă destul de sensibil pentru raporturile actuale dintre România şi Republica Moldova, pe de o parte, şi dintre Rusia, succesoarea URSS, şi România, pe de altă parte.
Restul Atlasului? Să sperăm că e mai bine făcut…
Textul poate fi citit in revista "Spirit militar modern", nr. 1/2007, publicatie a Trustului de Presa al Ministerului Apararii, la adresa: http://www.presamil.ro/
31 January 2007
Am vazut „Apocalypto"! Si am iesit viu...
Apocalypto, aventură, SUA, 2006
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright
Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright
Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...
Despre „Comédii la portile Orientului", Humanitas, 2005
Andrei Pleşu este un eseist şi un pamfletist redutabil, un observator fin al realităţilor româneşti postdecembriste, pe care reuşeşte să le prindă admirabil în fraze de o frumuseţe rarisimă la noi astăzi şi de un umor tonic, cărora nu le poţi rezista. Cei mai sceptici sau cu totul debusolaţi de pseudo-tratate de angelologie este suficient să arunce o privire prin recenta sa lucrare, Comédii la porţile Orientului*, în fapt o reunire în volum a unor articole publicate în „Jurnalul naţional”, „Dilema veche” sau „Plai cu boi”.
Gurmand şi robit, potrivit propriei mărturii, „apetenţelor palatale”, Pleşu este portretul-robot al non-modelului unui ministru de Externe (deşi s-a aşezat într-un astfel de fotoliu în anii 1997–1999!), nu numai pentru că urăşte să călătorească – un nonsens pentru un înalt funcţionar guvernamental de acest gen! –, dar şi pentru că adoră să savureze bucatele speciale ale unui dineu mai de la Răsărit (căci experienţele palatale din Apus, spre deosebire de acelea din mediile islamice, hinduse sau budiste, „cad la nivel de cantină”, spune el!), ceea ce pare să fie imposibil când te aşezi la masă cu plicticoşi scumpi la vorbă (precum premierul Radu Vasile şi fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor Babiuc), fiind silit să refaci din „cioburi” un dialog aproape imposibil, cu sacrificarea bunătăţilor care se scurg prin faţa ochilor. În plus, nu se poate să nu-ţi devină simpatic Andrei Pleşu atunci când se autoironizează, povestind cum l-a înghesuit, la propriu, într-un lift, pe Yasser Arafat, motiv pentru care a fost răsplătit cu o pupătură istorică din partea liderului palestinian, aplicată strategic, pe gât, sau cum a reuşit, în prima lui vizită la Londra ca ministru de Externe, în 1997, să-i spună omologului său britanic, Robin Cook, o snoavă cu substrat despre relaţia amoroasă a regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, în condiţiile în care întreaga Anglie era la curent cu idila lui Cook cu propria-i secretară, pe care acesta avea, în cele din urmă, să o ia de nevastă… Zice-se chiar că „secvenţa” i-ar fi apropiat pe cei doi protagonişti. Aşa să fie!
Dar este în acest volum şi un text, publicat iniţial în revista „Plai cu boi”, în 2001, şi reluat acum, în care Pleşu se războieşte cu dedicaţiile unor intelectuali de calibru către Nicolae Ceauşescu sau alţi potentaţi comunişti.
Nimeni nu ar fi avut pretenţia ca la Păltiniş preocuparea unor filosofi pentru istoria naţională să fie una foarte importantă, dar mărturisesc că nici nu m-aş fi aşteptat ca ignoranţa unui intelectual de talia lui Pleşu să fie atât de mare, după cum o dovedeşte comentariul său, răutăcios şi acuzator, atunci când citează o dedicaţie a istoricului Constantin C. Giurescu pe o carte oferită lui Nicolae Ceauşescu. „Preşedintelui Consiliului de Stat – scria C.C. Giurescu – această carte care arată că formarea poporului român nu este nici un «miracol» şi nici o «enigmă», ci un fenomen normal, ca şi formarea celorlalte popoare romanice, în semn de admiraţie şi înalt omagiu”. Ce înţelege Andrei Pleşu din această dedicaţie? „Se va observa, desigur – spune moralistul – candoarea autorului, dispus să polemizeze, în spaţiul unei dedicaţii oficiale, cu Gh. I. Brătianu, colegul său mort în închisoare sub Dej” (p. 102). Las la o parte faptul că Gh. Brătianu şi C.C. Giurescu fuseseră, pentru o vreme, „colegi” în penitenciarul de la Sighet, „sub Dej”, sau că, în 1931, împreună cu alţi istorici din aceeaşi generaţie, ei lansaseră, în „Revista istorică română”, un adevărat manifest al noii şcoli istorice care se distanţa vizibil şi hotărât de generaţia reprezentată cu strălucire de altfel de savantul Nicolae Iorga.
Însă Andrei Pleşu ar fi trebuit să ştie că, în fapt, Constantin C. Giurescu se referea la o lucrare celebră a lui Gh. Brătianu, intitulată „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, publicată în limba franceză, în 1937, la Paris, ca o amplă recenzie la o carte a unui eminent medievist francez, Ferdinand Lot. Scriind despre invaziile barbare, într-o secţiune al cărei titlu era chiar cel împrumutat de Brătianu pentru propriul său volum, Lot trata şi problema originii poporului român, raliindu-se adversarilor continuităţii. Gh. Brătianu s-a simţit obligat să răspundă fostului său dascăl de la Sorbona şi s-a opus, într-o recenzie care avea să ia proporţiile unui volum de sine stătător, tezelor susţinute de Ferdinand Lot. În consecinţă, C. C. Giurescu nu făcea decât să confirme, prin dedicaţia sa către Nicolae Ceauşescu – un act de curaj, în condiţiile în care istoricul Gh. Brătianu a reprezentat, până spre sfârşitul regimului comunist, un subiect tabu – argumentaţia remarcabilă a colegului său de generaţie, Gh. Brătianu, aflat în polemică, în al doilea deceniu interbelic, cu fostul său profesor, Ferdinand Lot.
Articolul la care m-am referit, scris în 2001, avea să fie prefaţa unui alt scandal, din 2004, când Andrei Pleşu a fost răsplătit cu un premiu de un juriu care l-a avut în frunte pe Adrian Marino. Acesta s-a apucat să vorbească prin ziare că, deşi preşedinte al juriului fiind, n-a fost de acord cu distincţia oferită lui Andrei Pleşu, care, la rândul său, iritat de comportamentul lui Marino, a returnat „mărul discordiei”, motivându-şi în scris gestul, altminteri perfect îndreptăţit. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, probabil că ambele părţi implicate ar fi tras concluziile care s-ar fi impus. Dar, la scurt timp după acest schimb de replici, Andrei Pleşu găzduieşte, în săptămânalul al cărui director fondator este – „Dilema veche” – un text vitriolant al amicului său, Gabriel Liiceanu, care era un atac imund la adresa lui Adrian Marino, având o susţinere „argumentată”, nedemnă de filosoful dâmboviţean: dedicaţiile lui Marino către Dumitru Popescu-Dumnezeu şi alţi potentaţi comunişti. Motiv nimerit pentru Gabriel Andreescu să se amestece şi el în polemică şi să publice, în revista ieşeană „Timpul”, două scrisori adresate de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu, în 1983, în termeni deloc onorabili pentru autorul cunoscutei „Minima moralia”, ca urmare a implicării sale în scandalul „Meditaţiei transcedentale”, scrisori al căror scop era o ipotetică „achitare” printr-o salvatoare „autocritică” („Vreau să sper că, punându-se în cumpănă bunele mele intenţii (...) şi lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă, Conducerea de Partid şi de Stat va socoti că îmi poate acorda şansa să mă reabilitez”, scria Andrei Pleşu!)
„Am fost cu toţii – spune Pleşu, citându-l pe Emil Cioran, în textul publicat în „Plai cu boi”, în 2001 – «turişti în Infern». Nu se cade să revenim la suprafaţă cu seninătatea unor judecători care ştiu să separe, fără dileme, binele de rău”. Bine spus, dar cât de straniu aveau să sune aceste cuvinte înţelepte, în 2004, într-o adevărată sarabandă a „dezgropării” dedicaţiilor şi scrisorilor compromiţătoare dinainte de 1989!
* Andrei Pleşu, Comédii la porţile Orientului, ed. Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, 254 p.
Gurmand şi robit, potrivit propriei mărturii, „apetenţelor palatale”, Pleşu este portretul-robot al non-modelului unui ministru de Externe (deşi s-a aşezat într-un astfel de fotoliu în anii 1997–1999!), nu numai pentru că urăşte să călătorească – un nonsens pentru un înalt funcţionar guvernamental de acest gen! –, dar şi pentru că adoră să savureze bucatele speciale ale unui dineu mai de la Răsărit (căci experienţele palatale din Apus, spre deosebire de acelea din mediile islamice, hinduse sau budiste, „cad la nivel de cantină”, spune el!), ceea ce pare să fie imposibil când te aşezi la masă cu plicticoşi scumpi la vorbă (precum premierul Radu Vasile şi fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor Babiuc), fiind silit să refaci din „cioburi” un dialog aproape imposibil, cu sacrificarea bunătăţilor care se scurg prin faţa ochilor. În plus, nu se poate să nu-ţi devină simpatic Andrei Pleşu atunci când se autoironizează, povestind cum l-a înghesuit, la propriu, într-un lift, pe Yasser Arafat, motiv pentru care a fost răsplătit cu o pupătură istorică din partea liderului palestinian, aplicată strategic, pe gât, sau cum a reuşit, în prima lui vizită la Londra ca ministru de Externe, în 1997, să-i spună omologului său britanic, Robin Cook, o snoavă cu substrat despre relaţia amoroasă a regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, în condiţiile în care întreaga Anglie era la curent cu idila lui Cook cu propria-i secretară, pe care acesta avea, în cele din urmă, să o ia de nevastă… Zice-se chiar că „secvenţa” i-ar fi apropiat pe cei doi protagonişti. Aşa să fie!
Dar este în acest volum şi un text, publicat iniţial în revista „Plai cu boi”, în 2001, şi reluat acum, în care Pleşu se războieşte cu dedicaţiile unor intelectuali de calibru către Nicolae Ceauşescu sau alţi potentaţi comunişti.
Nimeni nu ar fi avut pretenţia ca la Păltiniş preocuparea unor filosofi pentru istoria naţională să fie una foarte importantă, dar mărturisesc că nici nu m-aş fi aşteptat ca ignoranţa unui intelectual de talia lui Pleşu să fie atât de mare, după cum o dovedeşte comentariul său, răutăcios şi acuzator, atunci când citează o dedicaţie a istoricului Constantin C. Giurescu pe o carte oferită lui Nicolae Ceauşescu. „Preşedintelui Consiliului de Stat – scria C.C. Giurescu – această carte care arată că formarea poporului român nu este nici un «miracol» şi nici o «enigmă», ci un fenomen normal, ca şi formarea celorlalte popoare romanice, în semn de admiraţie şi înalt omagiu”. Ce înţelege Andrei Pleşu din această dedicaţie? „Se va observa, desigur – spune moralistul – candoarea autorului, dispus să polemizeze, în spaţiul unei dedicaţii oficiale, cu Gh. I. Brătianu, colegul său mort în închisoare sub Dej” (p. 102). Las la o parte faptul că Gh. Brătianu şi C.C. Giurescu fuseseră, pentru o vreme, „colegi” în penitenciarul de la Sighet, „sub Dej”, sau că, în 1931, împreună cu alţi istorici din aceeaşi generaţie, ei lansaseră, în „Revista istorică română”, un adevărat manifest al noii şcoli istorice care se distanţa vizibil şi hotărât de generaţia reprezentată cu strălucire de altfel de savantul Nicolae Iorga.
Însă Andrei Pleşu ar fi trebuit să ştie că, în fapt, Constantin C. Giurescu se referea la o lucrare celebră a lui Gh. Brătianu, intitulată „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, publicată în limba franceză, în 1937, la Paris, ca o amplă recenzie la o carte a unui eminent medievist francez, Ferdinand Lot. Scriind despre invaziile barbare, într-o secţiune al cărei titlu era chiar cel împrumutat de Brătianu pentru propriul său volum, Lot trata şi problema originii poporului român, raliindu-se adversarilor continuităţii. Gh. Brătianu s-a simţit obligat să răspundă fostului său dascăl de la Sorbona şi s-a opus, într-o recenzie care avea să ia proporţiile unui volum de sine stătător, tezelor susţinute de Ferdinand Lot. În consecinţă, C. C. Giurescu nu făcea decât să confirme, prin dedicaţia sa către Nicolae Ceauşescu – un act de curaj, în condiţiile în care istoricul Gh. Brătianu a reprezentat, până spre sfârşitul regimului comunist, un subiect tabu – argumentaţia remarcabilă a colegului său de generaţie, Gh. Brătianu, aflat în polemică, în al doilea deceniu interbelic, cu fostul său profesor, Ferdinand Lot.
Articolul la care m-am referit, scris în 2001, avea să fie prefaţa unui alt scandal, din 2004, când Andrei Pleşu a fost răsplătit cu un premiu de un juriu care l-a avut în frunte pe Adrian Marino. Acesta s-a apucat să vorbească prin ziare că, deşi preşedinte al juriului fiind, n-a fost de acord cu distincţia oferită lui Andrei Pleşu, care, la rândul său, iritat de comportamentul lui Marino, a returnat „mărul discordiei”, motivându-şi în scris gestul, altminteri perfect îndreptăţit. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, probabil că ambele părţi implicate ar fi tras concluziile care s-ar fi impus. Dar, la scurt timp după acest schimb de replici, Andrei Pleşu găzduieşte, în săptămânalul al cărui director fondator este – „Dilema veche” – un text vitriolant al amicului său, Gabriel Liiceanu, care era un atac imund la adresa lui Adrian Marino, având o susţinere „argumentată”, nedemnă de filosoful dâmboviţean: dedicaţiile lui Marino către Dumitru Popescu-Dumnezeu şi alţi potentaţi comunişti. Motiv nimerit pentru Gabriel Andreescu să se amestece şi el în polemică şi să publice, în revista ieşeană „Timpul”, două scrisori adresate de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu, în 1983, în termeni deloc onorabili pentru autorul cunoscutei „Minima moralia”, ca urmare a implicării sale în scandalul „Meditaţiei transcedentale”, scrisori al căror scop era o ipotetică „achitare” printr-o salvatoare „autocritică” („Vreau să sper că, punându-se în cumpănă bunele mele intenţii (...) şi lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă, Conducerea de Partid şi de Stat va socoti că îmi poate acorda şansa să mă reabilitez”, scria Andrei Pleşu!)
„Am fost cu toţii – spune Pleşu, citându-l pe Emil Cioran, în textul publicat în „Plai cu boi”, în 2001 – «turişti în Infern». Nu se cade să revenim la suprafaţă cu seninătatea unor judecători care ştiu să separe, fără dileme, binele de rău”. Bine spus, dar cât de straniu aveau să sune aceste cuvinte înţelepte, în 2004, într-o adevărată sarabandă a „dezgropării” dedicaţiilor şi scrisorilor compromiţătoare dinainte de 1989!
* Andrei Pleşu, Comédii la porţile Orientului, ed. Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, 254 p.
Subscribe to:
Posts (Atom)