14 June 2010

„Nume”


Banalitatea şi provincialismul târgurilor noastre de carte încep să mi se pară evidente. Nu este vorba nici de spectacol, nici de „lansări” de carte şi, cu atât mai puţin, de inovaţie culturală. Cel mult nişte ziceri oarecare, în care se regăsesc întotdeauna termeni precum „excepţional”, „unic”, „minunat”, „genial”, galopează inflaţionist spre urechile noastre, într-un stand de editură, cu un spaţiu mai generos sau mai meschin, în funcţie de gologanii puşi în joc de distinşii patroni ai caselor editoriale.
Mă pregăteam să spun că am preluat – de undeva – vreo modă, pe care, aşa cum ştim, reuşim mai mereu să o pervertim de îndată ce ajunge să guste sălcia apă a Dâmboviţei, găsindu-şi o cale presupus mioritică de manifestare. Lansările de carte, peste tot la noi, suferă de... „personalitate”. Scrii o carte de bucate, este musai să ţi-o prezinte Jamie Oliver, dacă se poate. Elogios trebuie chemat să vorbească Nicolae Iorga însuşi, dacă prin cine ştie ce miracol ar putea învia, despre noua producţie a unui istoric. Publici eseuri, Andrei Pleşu nu poate lipsi. Dacă e o nouă speranţă a literaturii române, Mircea Cărtărescu este steaua care va străluci într-un discurs improvizat, pe o estradă beteagă, cu un microfon de împrumut cu jumătatea de oră. În fine, filosofezi în scris, atunci poate că însuşi Gabriel Liiceanu, dacă nu e ocupat cu lansarea propriilor cărţi, este cel îndrituit să se pronunţe.
Am amici care se întorc de la târgul de carte – Bookfest, Gaudeamus sau cum s-o numi acesta – profund satisfăcuţi de vecinătatea fizică pe care o vor fi experimentat cu personalităţile „lansatoare”, dar etern neputincioşi să-şi amintească vreo carte sau numele vreunui autor oarecare, „prefaţat” de un nume consacrat. Pentru că acestea nu prea contează. Înşişi autorii uită că ei sunt iniţiatorii şi producătorii unui bun cultural tipărit care, în cele din urmă, îşi găseşte adevăratul destin în mâinile cititorilor. Terentianus Maurus, dacă ar mai trăi, ar trebui să le reamintească, strigându-le, zicerea sa, spre luare aminte: Habent sua fata libelli...
M-am aflat la Universitatea Stanford, în SUA, pentru aproape un an. În librăria Universităţii nu s-a „lansat” niciodată o carte. Cel mult, unii autori faimoşi au fost găzduiţi pentru o sesiune de autografe. Cărţile şi le-au prezentat însă în spaţiile Universităţii ei înşişi, vorbind despre ei, despre travaliul şi izvoarele creaţiei. Dialogând cu publicul, unul viu, captivant, inteligent şi trăind intens bucuria conversaţiei civilizate cu autorul, după regulile specifice mediului universitar. Şi, vă asigur, unele întrebări nu erau deloc amabile sau comode...
La noi, autorul s-a învăţat că nu contează. Că este la mâna editorilor, care le strecoară, subtil, nevoia de a aduce „nume” la lansare. Ca să dea bine. Jucăm totul din imagine. Nu ne pasă de conţinut. Care nu mai interesează pe nimeni. Autorul s-a deprins să se furişeze printre rafturi, nebăgat în seamă, după ce va fi experimentat dulceaţa elogioasă, învăluitoare, a discursului de complezenţă, multiplicat la nesfârşit, al unui „nume”.

1 comment:

Costi said...

Bine, dar nu stiu ce vina are autorul in tara asta care nu prea da sanse de lansare... Un autor cunoscut, ca Dan Lungu, sa zicem, ca tot e printre preferatii mei, abia strange o mana de oameni la o lectura in orasul lui natal. Noroc ca e lipit de Polirom, ca altfel...