17 December 2009

Poveste de Crăciun


Răsfoind documente de arhivă referitoare la cauze înaintate unor instanţe militare de judecată, în perioada interbelică, am întâlnit un caz care ilustrează, aproape cinematografic, spiritul Crăciunului.
Un soldat, care fusese condamnat pentru nerespectarea unor prevederi regulamentare, trebuia mutat dintr-un loc de detenţie în altul, aflate nu departe unul de celălalt, în miezul unei ierni aprige, într-o zonă vitregă, în care drumurile de acces cu greu ar fi putut fi identificate sub nămeţii care căpătaseră, sub forţa viscolului, forma unor dealuri în miniatură.
Ninsoarea se domolise şi responsabilii închisorii au decis că soldatul ar putea fi transferat, sub escortă. Misiunea i-a fost încredinţată unui vajnic subofiţer, om al locurilor, despre care se ştia că s-ar putea descurca, în aceste împrejurări, cu ochii închişi, găsind chiar şi locul unde mutul a înţărcat iapa, dacă era nevoie. În plus, orice şansă a soldatului, mai degrabă speriat de propriul statut de deţinut, de a fugi de sub escortă părea dinainte exclusă.
Dacă sătenii locurilor prin care treceau nu ar fi preferat căldura sobelor încinse, ar fi văzut două siluete negre care se întindeau pe câmpurile albe, una mai înaltă decât cealaltă, luptându-se cu nămeţii sub povara calabalâcului din spinare.
La un moment dat, angajându-se pe o scurtătură pe care o ştia, subofiţerul a căzut ca secerat la pământ. Soldatul nu a avut timp să-şi dea seama ce s-a întâmplat, dar a realizat că escorta nu mai era în spatele lui. Când s-a uitat înapoi, l-a zărit pe subofiţer încercând să se ridice, dar nu se putea ţine pe picioare. Pentru soldat, părea să fie momentul propice al libertăţii mult râvnite. Putea merge singur către cel mai apropiat sat şi, de acolo, i s-ar fi pierdut urma. Ajungea cu umilinţa detenţiei. Subofiţerul poate că l-ar fi împuşcat. Dar aşa, căzut, părea dintr-o dată neputincios. I-ar putea lua arma şi ar putea fugi. Oriunde, numai să scape. Îmi e greu să spun ce gânduri îi vor fi trecut prin cap soldatului, dar exclud varianta că mintea nu îi va fi zburat spre libertatea râvnită de orice deţinut. Subofiţerul l-ar fi putut împuşca, dar singur, în pustietatea albă, înconjurat de nămeţi cât casa, fără să se poată deplasa, ar fi sfârşit îngheţat.
Soldatul a ales cu totul altă variantă şi acesta este motivul pentru care, peste ani, am aflat de o minunată poveste de Crăciun. L-a luat în spinare pe subofiţer şi l-a transportat, mai bine de cinci kilometri, până la cel mai apropiat loc în care a reuşit să comunice autorităţilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Impresionat de fapta sa, ministrul apărării naţionale a cerut graţierea soldatului şi i s-a acordat acestuia un premiu consistent în bani.
În preajma Crăciunului din 1934, un soldat şi-a recâştigat libertatea printr-un gest onorabil, răsplătit frumos de autorităţile militare, iar un subofiţer s-a putut reîntoarce, uşor betegit, dar în viaţă, la familia sa. Nu-mi dă pace, de câte ori mă gândesc la această poveste, o întrebare simplă: câţi dintre noi ar fi făcut acelaşi gest?

3 comments:

Nicolae CIOBANU (jr.) said...

Mai, dar frumoase lucruri descoperi tu prin arhive! De gesturi calde, salvatoare de vieti, cred ca suntem si noi capabili, si generatia tinara de astazi. Cred ca bunatatea inimii nu este in scadere si nici pe cale de disparitie. De multe ori este nevoie insa de o intimplare de acest fel pentru a deschide inima oricui.

Florin ŞPERLEA said...

Sa dea Dumnezeu sa fie asa cum spui!

Anonymous said...

Vă urăm de prin nămeţi
S-aveţi lichide să beţi,
Să glumiţi cu multă vervă,
Să mâncaţi fără rezervă!
C-am poftit cu sufleţelu
Să biseze iar Băselu...
Simte-acum o ţară-ntreagă,
Are cine să i-o tragă...
Iarnă e şi afară-i frig
Dar guvernu-i cel mai „big”
Şi sperăm că „Boc forever”
Ne-o pofti măcar c-un leber,
Şi-om avea zile cu plată,
Ca să mai votăm o dată.
Ne-o pofti pe nepoftite
La salarii nesimţite,
Cei ce sunt pensionari
Or pofti la bugetari,
Cine nu e de acord
Va pofti la Polul Nord...