Leapşa "unşpe" cărţi

După o săptămână infernală – o să mai am ocazia să revin asupra întâmplărilor din această săptămână cu adevărat neagră! – am găsit răgazul necesar să răspund provocării lui Bogdan Apostol (altfel spus, o leapşă între bloggeri, dar cum eu nu prefer acest termen, care, deşi îmi aminteşte de copilărie, mă duce cu gândul acum mai degrabă la o sarcină bloggeristică, cu tot spiritul ei ludic cu tot, şi numai pe blog nu mai scriam din... „ordin”!), care mă somează să povestesc despre acele 11 cărţi ce îmi stârnesc amintiri. Mă conformez, deşi nu am înţeles prea bine cifra 11 (ştiam de cinci cărţi pe care le-ai lua pe o insulă, de cele trei cărţi favorite, dar, crede-mă Bogdan, dacă aş fi în locul „Coanei”, nu te-aş lăsa pe tine să faci bagajul, fiindcă tu eşti în stare să cari şi biblioteca după tine!)
Aşadar, o să evoc aici doar cărţile care îmi stârnesc amintiri puternice (şi nu neapărat 11, îmi pare rău!). Cei care se aşteaptă la o listă doctă – filosofico-literară – cu accente de un snobism pur, e bine să se oprească aici şi să aştepte viitoarea postare de pe blog. S-ar putea să fiu mai profund abia data viitoare.
1 Singur pe lume, de Hector Malot. Ştiu că am plâns straşnic atunci când a murit maimuţica Sufleţel. Copil fiind, am înţeles cum e să pierzi pe cineva drag. Am vrut să recitesc cartea mai târziu de mai multe ori. Am refuzat mereu, ştiind că voi da de aceeaşi durere din copilărie. Oare ce mă voi face după ce moare Sufleţel?
2. 1001 de nopţi. Basme arabe. Fascinante, instructive, un univers de pilde şi înţelepciune. Cartea, în trei volume, adaptată de Eusebiu Camilar, apărută la Editura Tineretului, am devorat-o de mai multe ori şi ştiu că atunci când mama a fost nevoită să o restituie bibliotecii instituţiei de unde fusese împrumutată m-am apucat să o mai citesc o dată, ca să îmi rămână în minte. Când, acum vreo doi ani, am regăsit volumele, aproape neatinse, într-un anticariat, am avut impresia că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Mi le-am făcut cadou, cu o plăcere deosebită!
3. Poveşti nemuritoare. Multe şi cuceritoare. Erau nenumărate istorisirile în care protagoniştii trăgeau la han şi mâncau cu o poftă neostoită plăcinte cu dovleac. Eram atât de hotărât să trag şi eu la un han, descălecând de pe un cal ostenit, plin de spume, pentru a devora apoi plăcintele astea, încât, neavând cal şi nici han unde să trag, am convins-o pe mama, după îndelungi rugăminţi, să facă neapărat plăcintă cu dovleac. Am pândit cuptorul ca un gardian conştiincios şi, când totul era gata, m-a lovit o cruntă dezamăgire: o porcărie, mi-am zis, mâncând în silă prima plăcintă fierbinte şi am ştiut atunci că poveştile nu sunt chiar ceea ce par a fi!
4. Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, de Jaroslav Hasek. Am râs cu poftă, încă de la primele pagini. Carte de căpătâi într-o vreme în care, cuprins de îndoieli asupra propriului drum în viaţă, am constatat că există soldaţi neinstruiţi de un umor nebun. Am ţinut minte lecţia!
5. Schiţe, de Gh. Brăescu. Un Caragiale în uniformă, spunea Eugen Lovinescu despre Gh. Brăescu şi cred că, în multe privinţe, are perfectă dreptate. Pe cât de actuale sunt personajele din comediile lui Caragiale, pe atât de contemporan rămâne Brăescu pentru armată! Bun îndrumător, credeţi-mă, când îţi vine să-l strângi pe şeful în uniformă de gât. La propriu! Şi scăparea şefului, că uiţi, de fapt, să-l mai strângi de gât, constatând că sunt mulţi alţii mai cretini decât el!
6. Numele trandafirului, de Umberto Eco. Începută pe la 16 ani, ca să mă aşez în rândul lumii (toţi o lăudau şi o citeau, aşadar, feriţi-vă de ipocriţii care vă întreabă „Cum, nu ai citit nu ştiu ce carte încă?”), am început să intru în lumea lui William din Baskerville şi a novicelui Adso. Lectură grea şi încâlcită. Răpus iute de detaliile unei lumi atât de dificil de încorporat în universul meu de atunci, am abandonat-o, spunând mereu, spre mirarea aceloraşi ipocriţi, că nu am putut să o citesc. Reluată târziu, prin anii studenţiei (civile!), am descoperit o carte extraordinară care m-a cucerit imediat. Citită la 16 ani, poate că ar fi rămas un roman poliţist cu plasare într-o epocă istorică anume, dar citită la 25 a însemnat o piatră de hotar. Semn că există cărţi pentru anumite vârste. De atunci visez să scriu un roman istoric de acelaşi fel, teribil de iconoclast, dar plasat în realitatea românească (Şi e pe drum, aveţi grijă, aştept deja comenzi!).
7. Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez. Începută de vreo trei ori şi nereuşind niciodată să trec de pagina 50, indiferent de vârstă! Am fost mereu convins că sunt un idiot care nu reuşeşte să guste un mare scriitor. M-am liniştit auzindu-l pe Cristian Tudor Popescu spunând, la un moment dat, că nu citeşte niciun roman, oricât de celebru ar fi autorul, dacă nu reuşeşte să treacă de pagina 100. Mi-am dat seama, dintr-o dată, că nu sunt chiar singurul „idiot”, dar mi-am jurat să mă ţin de „obiceiul” meu bun... Şi mă ţin!
Şi o să mă opresc aici. Astea mi-au venit în minte acum. Nu sunt chiar 11, dar sper să mă înţelegi, Bogdan! Cine ştie, mâine-poimâine revii cu vreo leapşă şi ce naiba mai istorisesc, dacă scriu numai pe blog fără să citesc altceva?

P.S. Ce zici tu, Bogdan, de o leapşă cu cele mai nesuferite cărţi din viaţa noastră? Iaca, te-am procopsit şi pe tine cu o sarcină, ha, ha, ha!