18 February 2008

Tanti Miţa şi pistolul


Tanti Miţa, de la 3, a devenit, dintr-o dată, rece şi distantă când mă întâlneşte. De felul ei politicoasă şi amabilă, capabilă să-mi ocupe – „ca din întâmplare” – mai bine de 30 de minute din viaţă, zilnic, cu istorisiri de tot felul, cu ultimele ei impresii despre orice (din care să nu vă imaginaţi că lipsesc presante şi fierbinţi probleme ale lumii!), acum pare de nerecunoscut. Strategiile mele abile de a evita orice întâlnire cu dumneaei şi de a scăpa de corvoada unor discuţii zilnice inutile nu mai sunt necesare. Acum, mă evită ea.
Zilele trecute nu mai rabdă „embargoul” autoimpus şi mă abordează cu infinite precauţii. „Ce ne facem, de-acum?”, mă întreabă de parcă sfârşitul lumii a avut loc ieri, ea i-a supravieţuit, iar eu încă nu am aflat că s-a petrecut. Privirile mele nedumerite cer, evident, lămuriri şi, înainte să apuc să deschid gura, continuă: „Păi să-mi spui ce armă ai acasă, că nu mai am încredere în dumneata!”
Carevasăzică, tanti Miţa a citit presa românească (cum de mi-am imaginat că va rata ştirea asta!) şi s-a convins, astfel, că de buna noastră vecinătate şi respectul reciproc s-a ales praful. De la un pistol pe care, prin lege, l-aş putea lua acasă. Că mă gândesc că nu-şi imagina că vin cu vreun tanc în parcarea din faţa blocului să-l pripăşesc lângă Loganul vecinului ei, tot de la 3, a cărui stare fizică o inspectează de zor la diferite răstimpuri, şi nici cu vreo mitralieră sau A.G., cu cifrele lui cu tot, deşi ea oricum nu face diferenţe între „drăciile” astea... Ar trebui să spun şi eu, precum cinicul Diogene, care constatase – dezamăgit de refuzul unui prieten, dornic să-i caute tovărăşia, de a purta cu sine o scrumbie, aşa cum i se ceruse, ca semn al amiciţiei lor astfel pecetluite – cât de uşor se poate împiedica o posibilă prietenie de o simplă scrumbie, că prietenia mea cu tanti Miţa a stricat-o... un pistol. Pe care nu-l am şi pe care nici nu ştiu dacă îl voi aduce vreodată acasă.
Tanti Miţa mă ştie om de încredere. „Ţie îţi spun, că am încredere în dumneata! Eşti militar!”, îmi zicea, uneori, potopindu-mă cu tot soiul de amănunte despre lucruri care nu mă interesau cu niciun chip. Zadarnică orice încercare de a o opri. Acum însă, nu mai are încredere, fiindcă, printr-o lege, îmi pot lua pistolul acasă.
De un individ care i-a furat într-o lună toată pensia din geantă nu i-a fost teamă, că habar nu a avut când i-a tăiat poşeta profesionist, cu un cuţit „marfă”, de presupus purtat „legal” şi... în afara programului! De hoţul care i-a intrat în casă acum două luni nu prea s-a sinchisit, amuzându-se de zor că ea e în pas cu lumea şi „lucrează cu băncile”. De-un zărghit de puştan, care alerga câinii vagabonzi prin curtea blocului, cu un pistol cu aer comprimat, şterpelit de la taică-su, mi s-a plâns mie, dar l-a iertat, „că n-are minte”... De măcelarul care, furios că ea nu se mai hotărăşte odată ce bucată de carne să cumpere, plimbându-l fără rost printre galantare, i-a arătat, ameninţător, în exerciţiul funcţiunii fiind, cuţitul, s-a „spovedit” la soborul de babe din curtea blocului şi, cu simţ civic recent dobândit, au decis, toate, să boicoteze măcelăria de peste drum. Le-a ţinut două zile fronda...
Însă ipoteticul meu pistol i-a furat liniştea.
Pe tanti Miţa am văzut-o ieri din nou. Iradia de bucurie. „Să ştii că ştiu! E doar un proiect de lege, hai că te-am bănuit de pomană!” Şi a apăsat într-un fel anume pe cuvântul „proiect”, dar ce mai contează când tanti Miţa e atât de fericită!

2 comments:

Nicolae CIOBANU (jr.) said...

Da, l-am citit si apoi l-am vazut si in „Observatorul militar”. Dar povestea este ceva mai veche nu? Parca mi se pare cunoscuta. Oricum este excelenta pentru exemplificarea modului in care poate un om sa gindeasca.

Florin ŞPERLEA said...

Nu chiar! E nou-nout si e dedicat tuturor Mitzelor speriate de noul proiect de lege privind armele, promovat de Ministerul Apararii, care a stranit atata ingrijorare...
Fireste, la 3 nu am nici-o Mitza!