10 May 2012

Da, istoria se repetă


Pentru a ilustra relaţiile militare româno-sovietice, după săvârşirea actului de la 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Magherescu descrie, în mărturiile sale, printre altele, scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. „Acesta – scrie ofiţerul român – era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimeni nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului, sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (...) Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii – continuă Magherescu – dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume a făcut ca un personaj de talia cavaleristului Vladimir Constantinescu să se comporte în faţa unui general sovietic cu atâta supuşenie, oferind camarazilor şi subordonaţilor săi o imagine deplorabilă, transferând asupra lor propria-i umilinţă, înghiţită în fuga patrupedului pe care ştia să-l strunească atât de bine.
Sersciuk era reprezentantul ocupantului, desigur (chiar dacă, propagandistic cel puţin, poza în noul „tovarăş de arme”), şi înţelegea să-şi impună punctul de vedere, cu orice preţ, chiar dacă aceasta însemna o gravă ofensă pentru partenerul de luptă pe care îl căpătase printr-un act salutar, neaşteptat, la 23 august 1944, în continuarea războiului care era încă departe de a se fi încheiat. Generalul sovietic avea de partea sa unica regulă pe care o înţelegea, sfredelind-o în mintea tuturor: intrase într-o ţară care se predase, fără luptă, aşa încât toţi erau executanţii ordinelor sale.
Am resimţit, în ultimii ani, umilinţa de care vorbeşte colonelul Gheorghe Magherescu. Fiindcă m-am văzut, dintr-o dată, „predat”. Cu totul. De camarazi de la care aşteptam, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor, nu atât solidaritate, care ar fi trebuit să fie implicită, cât verticalitate. Ştiind să spună nu. Mai ales atunci când era evident că nu există decât acest răspuns. Aşa cum îndrăznise Lascăr Catargiu, adresându-se lui Carol I, printr-o antologică formulă: „Aiasta nu se poate, Majestate!” O negaţie fermă la impuneri care nu aveau nicio legătură cu profesia, cu regulile (prea bine ştiute, scrise sau nescrise) acceptate, asumate, acelea care fac astfel încât un organism să-şi desfăşoare existenţa în parametrii în care a fost gândit, dacă vrea să fie unul viabil. Nu-mi rămânea, în ultimă instanţă, decât să constat, cu profundă tristeţe, că un alt Vladimir Constantinescu, al generaţiei mele, însă de cu totul altă factură, nu numai că nu-şi întorcea calul, dispărând undeva pe lina frontului, acoperindu-se de ruşine, ci se întorcea spre noi, ceilalţi, explicându-ne că noii Sersciuk-i, autohtoni de această dată, trebuie idolatrizaţi cu orice preţ, câştigându-le el primul bunăvoinţa, prin obedienţă şi oportunism bălos, cu speranţa, ipotetică, a unor noi galoane sau decoraţii, rânjind agresiv a intimidare spre primii care ar fi îndrăznit să iasă „din front”. Într-un tablou penibil desăvârşit, care îşi aşteaptă pictorul îndrăzneţ cu paleta-i fetidă la îndemână, aşa cum poezia îşi căutase asiduu cretorul „mucegaiurilor” şi „putregaiurilor”, găsindu-l în cele din urmă.
Pentru mine este încă un semn că istoria îşi are festele sale. Pe care ni le joacă, provocându-ne imaginaţia. Arătându-ne că, deşi cunoaştem trecutul, trăind cu ferma convingere că este cu neputinţă a-l mai parcurge în realitate vreodată, altfel decât livresc, ne înşelăm amarnic. La fiecare colţ al istoriei ne aşteaptă o nouă experienţă. În care intrăm fără să fi învăţat din aceea pe care tocmai am părăsit-o. Nu sunt fatalist. Dar am văzut, în ultimii ani, cu ochii mei, că se poate.

No comments: