19 March 2012

Pelicule de weekend

Nu ştiu dacă titlul filmului Băiatul cu bicicleta este unul inspirat, fiindcă bicicleta aceea invocată este doar un accesoriu suplimentar al unei drame pe care puştiul Cyril o trăieşte. Abandonat de tatăl său într-un orfelinat, el este silit să descopere valori esenţiale propriei lui construcţii identitare, implicat în evenimente pe care le provoacă sau în care este atras, în căutarea iubirii unui părinte imun la nevoile sale emoţionale. Premiat la Cannes, în 2011, filmul are ceva dintr-o docudramă prin felul în care este urmărită cinematografic evoluţia lui Cyril, de la orfelinat la găsirea unui părinte-surogat, în persoana unei coafeze (Cecile de France), în scene de viaţă decupate inteligent, aparent fără legătură între ele, dar construind un personaj interesant, credibil (Cyril este interpretat de Thomas Doret, de care e probabil să mai auzim!), care ni se dezvăluie treptat, prin gesturile şi acţiunile sale, nu lipsite de o anume morală, într-o reţetă care împrumută şi un substrat psihanalitic.
Jurământul, inspirat dintr-o poveste reală, porneşte de la o situaţie critică: ce-ar fi dacă, într-o zi, în urma unui accident, v-aţi trezi din comă profundă fără a vă putea aminti ultimele luni sau ultimii ani de viaţă în care se vor fi petrecut evenimente importante? Paige şi Leo, deşi căsătoriţi, devin doi străini după acest nefericit incident, Leo fiind nevoit să-şi recucerească iubita cu fiecare zi care trece, în efortul de a o sili pe Paige să-şi amintească ceva din momentele minunate petrecute împreună. Fără a se bucura de prea multe premii, pelicula beneficiază, din punctul meu de vedere, de un scenariu bine construit, protagoniştii sunt convingători, lecţia iubirii necondiţionate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ţi le aşază înainte, fiind pilduitoare.
În fine, doar dacă nu aveţi ce face şi vă prisosesc banii, vă puteţi relaxa şi amuza cu a doua serie a călătoriilor fantastice verniene dedicată Insulei misterioase care mai trimite la Jules Verne doar prin câteva elemente, precum căpitanul Nemo şi celebrul lui „Nautilus”, într-un decor exotic ce aminteşte de insula pe care trebuie să o fi avut în minte prozatorul francez. În rest, dialoguri căznite, previzibile, glume nesărate, personaje caricaturale, un joc penibil de pectorali ca lecţie „matură” a tatălui vitreg către fiul său în vederea „interacţionării” cu sexul frumos, descoperiri care se vor halucinante, prost jucate, şi un amestec de „O lume dispărută”, cu şopârle uriaşe şi elefanţi pitici, cu ceva suspans care ţine de o iminentă scufundare a insulei. Descoperită în ultima clipă – cum altfel? – capodopera tehnică a căpitanului Nemo, „Nautilus”, este „alimentată” de nişte ţipari uriaşi, gata să-i poarte pe protagonişti, după peripeţiile lor, către locuri ceva mai sigure. Rămân peisajele exotice şi acelea modificate cu ajutorul computerului, dar dacă tot era vorba de natură nu-i aşa că pentru asta puteaţi sta comod la televizor, urmărind „National Geographic” sau vreunul din canalele „Discovery”? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

1 comment:

Ciobanu Nicolae said...

Buna Florin. Ma bucur ca in existenta-ti trepidanta ai timp si de cite un film. Noroc cu articolele din OM caci altfel blogul ar parea parasit...
Asa, era sa uit... noi cind ne mai vedem?
Numai bine, sanatate si forta de munca iti doresc.