Istorie la persoana întâi

Două personalităţi importante ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea s-au regăsit la începutul acestui an pe marile ecrane în dramatizări reuşite care au cucerit publicul şi, în egală măsură, au stârnit controverse. Este vorba de primul şi longevivul director al Federal Bureau of Investigation (FBI), J. Edgar Hoover, care s-a aflat în fruntea temutei instituţii americane mai bine de 35 de ani, şi fostul premier al Marii Britanii, în anii 1979-1990, Margaret Thatcher, prima femeie (şi, deocamdată, singura) care a ocupat o asemenea poziţie în ierarhia politică engleză.

Leonardo DiCaprio îi dă viaţă pe marele ecran directorului FBI, într-o manieră dictată mai degrabă de modul în care Clint Eastwood, în calitate de regizor, şi-a propus să-l înfăţişeze publicului pe Edgar Hoover: un adversar redutabil al comuniştilor şi anarhiştilor – în momentele dificile care au urmat Primului Război Mondial, cu un Comintern agresiv care reuşea să mobilizeze, în scopul înfăptuirii revoluţiei proletare mondiale, oameni de condiţie modestă –, dar şi un şantajist inteligent, întotdeauna bine informat, ceea ce ar putea explica performanţa de a supravieţui atâtor Administraţii prezidenţiale, păstrându-şi funcţia şi „fieful”. Cinic, arogant, plin de sine şi, deopotrivă, sensibil şi uman în împrejurări neobişnuite, Hoover rămâne şi astăzi un personaj complex, misterios, a cărui viaţă privată este prea puţin cunoscută, el care ştia cele mai intime secrete ale personalităţilor politice şi artistice ale vremii lui.

Doamna de Fier, cum a fost numită Margaret Thatcher de un jurnalist sovietic, este excelent portretizată în filmul The Iron Lady de Meryl Streep, care, pentru a intra în dificilul rol al primei femei-premier din istoria Marii Britanii, a studiat cu atenţie sute de ore de înregistrări ale discursurilor acesteia, consultându-se cu oameni politici care au cunoscut-o, în calitate de colaboratori apropiaţi sau inamici aflaţi de cealaltă parte a „baricadei” în băncile Parlamentului britanic. Premiile primite de actriţa americană pentru prestaţia sa artistică (Globul de Aur, BAFTA şi Oscar) demonstrează reuşita sa profesională, la mai bine de 30 de ani de la ultimul Oscar (pentru rolul din Sophie’s choice). Modesta fiică de băcan, prima femeie locatar în 10 Downing Street, este o poveste politică de succes a conservatorilor britanici, iar atitudinea adoptată în diverse împrejurări ale mandatului său o înfăţişează ca un om politic inovator, responsabil şi ferm (secvenţa deciziei finale în cazul Malvine/Falkland, impunându-se în faţa liderilor politici şi militari, este pilduitoare). În egală măsură, contestată şi chiar urâtă de britanici pentru ceea ce părea a fi inflexibilitatea unui politician cu sânge rece, Thatcher este admirată astăzi pentru rezultatele sale politice şi economice imposibil de negat.

Pelicule de weekend

Nu ştiu dacă titlul filmului Băiatul cu bicicleta este unul inspirat, fiindcă bicicleta aceea invocată este doar un accesoriu suplimentar al unei drame pe care puştiul Cyril o trăieşte. Abandonat de tatăl său într-un orfelinat, el este silit să descopere valori esenţiale propriei lui construcţii identitare, implicat în evenimente pe care le provoacă sau în care este atras, în căutarea iubirii unui părinte imun la nevoile sale emoţionale. Premiat la Cannes, în 2011, filmul are ceva dintr-o docudramă prin felul în care este urmărită cinematografic evoluţia lui Cyril, de la orfelinat la găsirea unui părinte-surogat, în persoana unei coafeze (Cecile de France), în scene de viaţă decupate inteligent, aparent fără legătură între ele, dar construind un personaj interesant, credibil (Cyril este interpretat de Thomas Doret, de care e probabil să mai auzim!), care ni se dezvăluie treptat, prin gesturile şi acţiunile sale, nu lipsite de o anume morală, într-o reţetă care împrumută şi un substrat psihanalitic.

Jurământul, inspirat dintr-o poveste reală, porneşte de la o situaţie critică: ce-ar fi dacă, într-o zi, în urma unui accident, v-aţi trezi din comă profundă fără a vă putea aminti ultimele luni sau ultimii ani de viaţă în care se vor fi petrecut evenimente importante? Paige şi Leo, deşi căsătoriţi, devin doi străini după acest nefericit incident, Leo fiind nevoit să-şi recucerească iubita cu fiecare zi care trece, în efortul de a o sili pe Paige să-şi amintească ceva din momentele minunate petrecute împreună. Fără a se bucura de prea multe premii, pelicula beneficiază, din punctul meu de vedere, de un scenariu bine construit, protagoniştii sunt convingători, lecţia iubirii necondiţionate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ţi le aşază înainte, fiind pilduitoare.

În fine, doar dacă nu aveţi ce face şi vă prisosesc banii, vă puteţi relaxa şi amuza cu a doua serie a călătoriilor fantastice verniene dedicată Insulei misterioase care mai trimite la Jules Verne doar prin câteva elemente, precum căpitanul Nemo şi celebrul lui „Nautilus”, într-un decor exotic ce aminteşte de insula pe care trebuie să o fi avut în minte prozatorul francez. În rest, dialoguri căznite, previzibile, glume nesărate, personaje caricaturale, un joc penibil de pectorali ca lecţie „matură” a tatălui vitreg către fiul său în vederea „interacţionării” cu sexul frumos, descoperiri care se vor halucinante, prost jucate, şi un amestec de „O lume dispărută”, cu şopârle uriaşe şi elefanţi pitici, cu ceva suspans care ţine de o iminentă scufundare a insulei. Descoperită în ultima clipă – cum altfel? – capodopera tehnică a căpitanului Nemo, „Nautilus”, este „alimentată” de nişte ţipari uriaşi, gata să-i poarte pe protagonişti, după peripeţiile lor, către locuri ceva mai sigure. Rămân peisajele exotice şi acelea modificate cu ajutorul computerului, dar dacă tot era vorba de natură nu-i aşa că pentru asta puteaţi sta comod la televizor, urmărind „National Geographic” sau vreunul din canalele „Discovery”? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

O prietenie neobişnuită

Este, în Cetatea Filmului de la Hollywood, un regizor care este capabil să transforme aproape orice scenariu care spune o poveste interesantă într-un film al cărui succes de casă este garantat. Numele său este Steven Spielberg şi se bucură de preţuirea publicului pasionat de a şaptea artă, care a urmărit, nu de puţine ori, captivat, emoţionat şi fascinat producţiile sale. Ultima, War Horse, reia subiectul unei poveşti pentru copii, scrisă de un britanic, Michael Morpurgo, prin anii ’80, în centrul căreia se află o relaţie strânsă stabilită între un tânăr, Albert Narracott, şi un cal, botezat Joey, pe fundalul evenimentelor premergătoare primei conflagraţii mondiale, într-o Anglie rurală, dar şi în timpul războiului, într-o dramă care avea să cuprindă întregul continent european. Marele merit al lui Spielberg este acela de a fi putut oferi o poveste emoţionantă despre prietenie, dragoste, loialitate, onestitate, perseverenţă şi credinţă, care se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor. Copiii îl vor îndrăgi pe Joey, cu siguranţă, şi vor învăţa lecţia prieteniei adevărate şi a devotamentului, chiar dacă unul din personaje este un necuvântător (scenariul oferă însă lecţia dăruirii şi a inteligenţei cailor în secvenţe sugestive, în diferite împrejurări), adulţii vor regăsi unele din valorile uitate sau asupra cărora nu au meditat îndeajuns, iar cei pasionaţi de război au parte de reconstituiri fidele ale unor realităţi dure ale Primului Război Mondial. Unii dintre cei care au criticat pelicula lui Spielberg au remarcat faptul că o poveste pentru copii ar fi putut fi ceva mai soft, din acest punct de vedere, alţii, printre care, recunosc, mă număr şi eu, spun că aceste realităţi oribile ale câmpurilor de luptă din anii 1914-1918 trebuie cunoscute de noile generaţii, „livrate” într-o poveste neobişnuită care îi va cuceri, într-o lecţie cinematografică superioară oricărui demers banal al unui profesor, fie el şi unul conştiincios, într-o sală de clasă oarecare. Multe din scene au fost dificil de realizat (de pildă, atunci când Joey aleargă printre sârme ghimpate, „învelindu-se” în ele, între două tranşee, însă computerul şi folosirea unor materiale speciale din cauciuc, imitând atât de bine sârma ghimpată, fac astfel încât scena să fie una foarte credibilă), s-au folosit nu mai puţin de 14 cai „Joey” pentru diverse secvenţe, iar lecţiile de călărie pentru mulţi actori au fost absolut necesare. Sunt însă şi unele greşeli care trădează lipsa unui consultant, specialist în istorie militară – ori, poate, filmată în acest mod, scena era mult mai hollywoodiană! –, fiindcă vedem calul alergând, la un moment dat, în tranşee, pe o distanţă apreciabilă, în linie dreaptă, silindu-i pe soldaţi să se ferească din calea lui, însă e ştiut că aceste tranşee erau realizate în zig-zag, pentru a evita rănirea unui număr mare de militari în cazul exploziilor sau a schijelor rezultate. Un film impresionant, de văzut cu întreaga familie!

De ce îmi place „Stars and Stripes”

Citesc, adesea, forma electronică a publicaţiei militare americane Stars and Stripes (S&S), care are un statut special în peisajul presei americane. Deşi reflectă activitatea armatei americane, dar şi a acţiunilor Congresului american în problemele militare şi a contractorilor armatei, acoperind zone geografice întinse, într-o multitudine de abordări şi subiecte, S&S îşi păstrează obiectivitatea şi, mai ales, independenţa alegerii temelor articolelor propuse spre publicare, în respectul informării corecte a beneficiarilor publicaţiei, fiindcă niciun oficial al Pentagonului nu poate controla activitatea editorială a publicaţiei! În plus, îmi place site-ul S&S. E suficient să aruncaţi o privire aici pentru a vă da seama de modul facil în care aveţi acces la o sumedenie de informaţii referitoare la viaţa armatei americane, într-o prezentare pe care o cultivă, prin excelenţă, presa anglo-saxonă de calitate, oferind puncte de vedede diferite, într-o abordare decentă, echilibrată, cu o preocupare reală pentru găsirea unor soluţii adecvate la probleme diverse. Fiecare articol poate fi comentat într-un forum, probabil controlat cu atenţie, într-adevăr (nu suntem deloc naivi!), dar chiar şi în aceste condiţii veţi găsi acolo puncte de vedere pertinente, civilizat exprimate, fără injurii penibile la adresa autorului/autorilor articolelor sau a altor participanţi la dezbazerile iniţiate pe forum. „The Rumor Doctor”, un fel de blog conectat la site-ul S&S, este un excelent mod de a oferi un prilej de dezbatere a unor probleme spinoase cu care se confruntă armata americană, dar în spiritul brainstormingului inteligent care îşi propune să obţină, prin iniţierea unei dezbateri, maximum de profitabilitate în vederea găsirii soluţiilor adecvate. Şi aici comentariile forumiştilor sunt de citit, completând într-un mod fericit opiniile autorilor care propun un subiect de discuţie. Am admirat, recent, un articol semnat de Chris Carroll, la mijlocul lunii ianuarie 2012, referitor la suicid, violenţă domestică şi abuzuri asupra copiilor, petrecute în familiile de militari din armata americană, discutând aceste dificile chestiuni pe baza informaţiilor oferite chiar de un oficial important al Pentagonului, generalul Peter Chiarelli. Ideea de ansamblu a articolului, cu date şi cifre precise, este aceea că în armata americană sunt unele probleme, dar există voinţa şi competenţa necesară pentru a face faţă acestora. În cuvintele generalului Peter Chiarelli, selectate de Chris Carroll: „Ştim problemele pe care le avem, vedem unde am obţinut succese şi acţionăm în toate acele domenii unde avem probleme”. Nimic din acest articol nu sugerează ideea nefericită şi păguboasă pe termen lung, atât de răspândită în alte părţi, a ascunderii sub preş a unor realităţi neconvenabile (în logica penibilă şi ineficientă a struţului cu capul adânc înfipt în nisip, în speranţa că dacă nu spunem noi, nu se va afla niciodată!), ci, dimpotrivă, afirmarea lor naşte o reacţie credibilă care sugerează că există soluţii şi armata americană face eforturi în acest sens pentru a rezolva problemele enunţate. Acelaşi articol oferă şi opinii ale unor oficiali în domeniul apărării care sunt consemnate sub rezerva păstrării anonimatului, întregind, în acest fel, credibilitatea demersului jurnalistic. Aşadar, prefer să mă întorc cât pot de des la site-ul S&S. Vă invit şi pe dumneavoastră să o faceţi!

Un film mut „rătăcit” în epoca digitală

Pentru mine, ideea de film mut este direct asociată cu Stan şi Bran, fraţii Marx şi Charlie Chaplin, chiar dacă fiecare în parte a reuşit să traverseze marele obstacol de la filmul mut la cel vorbit. Sunt numeroşi actorii al căror destin este cu desăvârşire legat de epoca filmului mut, pentru simplul motiv că, fie nu au înţeles modul în care evolua cea de a şaptea artă (astăzi, asistăm la o provocare similară, în alt registru, desigur, când, graţie efectelor speciale, se poate crea un personaj veridic, împrumutându-se doar cinetica şi chipul unui actor, vezi interesanta realizare a lui David Fincher, regia, şi Brad Pitt, actor, în Strania poveste a lui Benjamin Button), fie vocea i-a „trădat”, fiind treptat îndepărtaţi din distribuţii de studiourile de film americane, aflate în permanentă căutare de staruri noi şi cu ochii mereu aţintiţi spre cifrele cu multe zerouri furnizate de box office. O asemenea dramă trăieşte George Valentin, pe numele său real John Gilbert, actorul care se „duela” în rating pe marile ecrane cu Rudolph Valentino, şi căruia i se pare imposibilă adaptarea la filmul vorbit. Pradă alcoolului, sfârşeşte la numai 39 de ani, în urma unui atac de cord, profund dezamăgit de inovaţiile pe care industria cinematografică le pune la punct şi în care el nu credea. Nu a rămas cu totul necunoscut în posteritate, căci are propria lui stea pe Hollywood Walk of Fame şi multe din referinţele filmului mut îl invocă în prestaţia sa artistică, iar fiica sa, Leatrice Gilbert, i-a dedicat o biografie, publicată în 1985, o sursă importantă de informaţii pentru a înţelege destinul actorului George Valentin. Michel Hazanavicius şi-a propus, cu „Artistul”, să prezinte unei lumi grăbite, digitalizate, aflată în plină revoluţie a tehnologiei cinematografice, ceea ce ar putea părea un pariu de-a dreptul riscant, un film... mut despre viaţa actorului George Valentin, în interpretarea reuşită a lui Jean Dujardin, într-o încercare de a evidenţia dramele pe care, dincolo de perfecţiunea unui chip mereu surâzător, omniprezent pe afişele filmelor şi copertele revistelor, oferind viaţă pe ecran unor personaje faimoase, dobândind, la rându-i, celebritatea, le trăieşte un artist a cărui condiţie, înainte de toate, este aceea de a fi propriul său personaj, cu bunele şi relele sale. Hazanavicius nu a intenţionat să-şi descurajeze publicul prin înfăţişarea dramei actorului până la capătul ei sordid, din 1936, şi i-a oferit personajului George Valentin, prin scenariul pe care însuşi regizorul l-a construit, o şansă de a-şi regândi propria prestaţie artistică, influenţat de o veche admiratoare, devenită şi ea actriţă, Peppy Miller, interpretată de Bérénice Bejo. Favorit la Premiile BAFTA (a reuşit performanţa de a-şi adjudeca cele mai râvnite distincţii – cel mai bun film , cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu), aclamat la Globul de Aur şi la Festivalul de Film de la Cannes (unde Dujardin a luat premiul pentru cel mai bun actor), nominalizat la numeroase categorii la premiile Oscar, „Artistul” are toate şansele de a culege mai toţi laurii lumii cinematografice, într-un fel de omagiu tardiv al celor de astăzi pentru cei care au oferit strălucire marelui ecran altădată.

Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!

O zi care schimbă destine

După succesul înregistrat cu Good night, and good luck, care privea lumea politică din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, în condiţiile dificile pentru America ale „vânătorii de vrăjitoare” din epoca mccarthyistă, George Clooney, în aceeaşi calitate de regizor, dar şi de actor de această dată, explorează lumea politică în Ziua trădătorilor (The Ides of March) dintr-un unghi diferit, al staffului de campanie al unor candidaţi care se înfruntă pentru obţinerea învestiturii democraţilor la preşedinţia SUA. Pe scurt, unul dintre candidaţi (interpretat de Clooney, care nu a rezistat ispitei de a se distribui în noul său film, sub pretextul că personajul negativ căruia îi dă viaţă ar fi fost foarte greu de acceptat de alţi actori) pare întruchiparea omului politic ideal – onest, carismatic, cu un discurs inteligent, captivant, mobilizator, la obiect. Realitatea este cu totul alta şi este descoperită de unul dintre cei mai importanţi membri ai staffului său de campanie, Stephen Myers (interpretat, convingător, de Ryan Gosling), cel care îi construieşte discursurile (e de luat în seamă această distincţie, valabilă în SUA, unde discursurile nu sunt scrise de unii şi citite, fără a şti ce conţin, de alţii), şi îi asigură candidatului pe care îl susţine o bună conexiune cu principalii formatori de opinie de la publicaţiile cu tiraj impresionant, la nivel naţional. Prins în confruntarea surdă dintre două „tabere” de specialişti în imagine, desfăşurată pe un alt plan, înapoia candidaţilor care se duelează la vedere în întruniri publice, Stephen află că o simplă întâlnire „nepotrivită” te aşază în postura unui paria de care toţi vor să se dispenseze în numele aceleiaşi „credinţe”: voturile care pot fi câştigate sau pierdute prin influenţarea opiniei publice în cazul aflării unor detalii de culise. Cum întoarce Stephen în favoarea lui sorţii acestei cinice confruntări reprezintă punctul culminant, ideea pe care Clooney o sugerează, inclusiv prin afişul filmului, fiind aceea că tânărul specialist în imagine învaţă repede din mizeriile campaniilor electorale pentru a le folosi apoi în favoarea sa, transformându-se pe sine, cameleonic, în opusul celui care era. De ce Idele lui Marte? Mi-ar fi foarte greu să precizez cine este Cezar şi cine Longinus sau Brutus. Cred că nici Clooney însuşi nu ar putea-o spune. În afară de faptul că alegerile în statul Ohio se desfăşoară la 15 martie (acolo unde se petrece acţiunea peliculei), o eventuală legătură cu vestitele ide ar putea să fie doar aceea sugerată mai degrabă de traducerea românească a titlului filmului, prin „îngrămădirea” trădărilor de tot felul în aceeaşi zi. O zi care schimbă destine.

America pentru uz sovietic

Când, în toamna anului 1935, Ilf şi Petrov s-au hotărât să ia calea Statelor Unite ale Americii - una dintre cele mai importante puteri „imperialiste”, aşa cum îi învăţase propaganda leninist-stalinistă să o definească - pentru a le cerceta, la bordul unui automobil, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, ei se bucurau de notorietate în Uniunea Sovietică şi nu am nicio îndoială că demersul lor, mai degrabă al unor reporteri curioşi, avea de la bun început o miză politic-ideologică. America interbelică trebuia să arate potenţialilor cititori ai reportajului celor doi scriitori sovietici nu atât performanţa ei tehnic-industrială, cât mai degrabă profundele inechităţi sociale care o caracterizează, mocnind de revoltă împotriva „exploatatorilor”. America fascina – îmi amintesc cum descrie diplomatul George Duca, în memoriile sale, nerăbdarea care le cuprinsese pe regina Maria şi pe fiicele sale, în 1926, înaintea călătoriei în SUA –, iar Ilf şi Petrov, se vede bine din paginile acestei cărţi, tradusă în SUA îndată după apariţia ei în Uniunea Sovietică (cu un titlu care amintea de „Viţelul de aur” – „Little Golden America”) au descoperit, adesea cu umor şi ironie fină (e amuzant să vezi câteva constante ale comportamentului americanilor, printre care şi banalele formule de salut, „decriptate” în zeflemea de cei doi scriitori), o lume care nu avea cum să-i lase indiferenţi. Ştiind că vor publica însemnările lor în patria proletariatului, îmi dau seama că îşi vor fi cenzurat multe din observaţiile care, altminteri, ar fi reprezentat, poate, un plus al acestui amplu reportaj. E de spus că, în vreme ce în America această lucrare este mai degrabă necunoscută, ea a fost multă vreme în URSS, pentru omul obişnuit, calea de cunoaştere a principalului inamic al superputerii sovietice în perioada Războiului rece. Deşi Ilf a surprins, cu aparatul său de fotografiat, câteva instantanee în cele două luni şi jumătate (noiembrie 1935 – ianuarie 1936) în care au străbătut SUA de la Est la Vest, trecând prin Marele Canion, aceste fotografii nu au apărut în prima ediţie rusească, vreun politruc vigilent şi cenzor îndoctrinat sesizând la timp, probabil, că nu este potrivit ca proletarul-cititor să ia contact cu această lume a „decadenţei imperialiste” fie şi prin frânturi de imagine. Am parcurs cu interes mărturiile celor doi scriitori sovietici despre America şi din raţiuni personale. Eu însumi am străbătut California, de la San Francisco spre Los Angeles, mergând apoi spre Las Vegas şi Marele Canion, la bordul unui automobil închiriat, în decembrie 2007 – ianuarie 2008, la 72 de ani de la însemnările lui Ilf şi Petrov, pe care nu le ştiam, descoperind o lume pe care am regăsit-o în foarte mare măsură în observaţiile celor doi autori. Numai că în vreme ce eu am admirat „etaje” de autostrăzi şi un Golden Gate (încă) impresionant, la intrarea în Golful San Francisco, Ilf şi Petrov se bucurau de şoselele largi „cu patru benzi” şi de mărimea cablurilor de oţel împletite sub ochii lor pentru ceea ce avea să devină Golden Gate. Oamenii par însă neschimbaţi. Lectura Americii fără etaje a fost bucuria receptării livreşti a unor confraţi de condei, alături de care, rară ocazie, am avut şansa de a călători din nou în aceeaşi Americă, dar în cu totul altă epocă istorică.

Mulţumesc!

Nu-mi place să las cititorii să caute o postare care i-ar putea interesa. Şi pentru că un anumit text - din 2009, să ne înţelegem, ca istoric ţin la... cronologie! - a fost citat recent într-un anumit context, sporind substanţial numărul celor interesaţi de acest blog, îl reproduc mai jos. Contextul de care vorbeam mi-a prilejuit o mai bună cunoaştere a unor prieteni apropiaţi, dar mi-a oferit, în egală măsură, surprize foarte plăcute. Mesajele de solidaritate - multe - m-au bucurat, dovedindu-se reconfortante. Vă mulţumesc tuturor!
Presa românească, astăzi
Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie [2009] – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere. O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie! Îndrăzesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară deziluzie! Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea. Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Cifre uluitoare

Citesc, pe site-ul "Adevărul", câteva cifre uluitoare de-a dreptul. În buna intenţie de a face publicitate propriului site, cei de la cotidianul amintit publică numărul de accesări ale câtorva site-uri româneşti în luna octombrie. Fireşte, www.adevărul.ro este pe primul loc, cu 2.487.269 de vizitatori. La mică diferenţă se află site-ul unui post de televiziune, Pro TV, şi, surpriză, pe locul al treilea este... www.cancan.ro. V-aţi imagina, pesemne, că în cazul acestui site avem nişte cifre modeste, chiar dacă se află pe locul al treilea. Ei bine, nu, pe site-ul cancan.ro au intrat, în luna octombrie a acestui an, nu mai puţin de 2.293.870 de curioşi, amatori de cancanuri şi mondenităţi stupide.
Cred că orice analiză a felului în care gândeşte acest popor şi a nivelului său de educaţie trebuie începută cu aceste cifre.
Tristă realitate!