Controversele locurilor memoriei

Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.

Cum vorbeşte un poliţist...

Chiar dacă o vi se pară un truism, o să spun că, poliţistul, prin excelenţă, oriunde în lumea aceasta, are rolul de a face ca legea să fie respectată.
Daniel Piştea este inspector principal la Brigada de Poliţie Rutieră şi, vorbind despre separatoarele care delimitează linia de tramvai de banda pentru autovehicule, recent introduse pe mai multe bulevarde din Capitală, spune (în "Gândul"), fără să ezite:

"Cel care depăşeşte o coloană oprită la semafor ce face, de fapt, în afară de încălcarea legii, care e o vorbă uşor de spus şi nu ştiu pe cine mai interesează? El depăşeşte şoferii care stau la semafor."

Da, ştiu, pare incredibil, dar aşa vorbeşte un om al legii. În curând, magistraţii vor spune acelaşi lucru, iar politicienilor, care oricum cred că legea este facultativă, nu le va rămâne decât să voteze, în Parlament, luându-li-se, astfel, în sfârşit, o piatră de pe inimă, că respectarea unei legi este... opţională!

O, tristă ţară plină de umor!

Adevărul umblă cu capul spart

Apropierea de evenimente din istoria noastră contemporană ne creează adevărate traume sufleteşti, declanşează patimi nebune, discursuri partizane şi încrâncenări savante, trecute prin budoarul conspiraţiilor din care serviciile secrete nu au niciodată cum să lipsească, în spectacolul grimaselor atotştiutorilor ubicui.
Revoluţia din Decembrie 1989 (eveniment fondator de democraţie, aşa cum este ea, la noi, cu „originalitatea”-i nedezminţită, inaugural umbrit de numeroase victime, ucise de nu-se-ştie-cine) are parte de adulatorii şi denigratorii ei, de contestatarii şi „reformatorii” ei, plecând de la însăşi denumirea sa şi până la detaliile unui geam al vreunei clădiri care, prin chiar poziţia sa, fără să ştie, va fi făcut Istorie.
Nu mă aştept prea curând la o limpezire a apelor şi cu atât mai puţin la clarificări conceptuale. Oricine a urmărit o dezbatere pe această temă va fi constatat cât de diferite sunt unghiurile sub care privesc acelaşi eveniment cei implicaţi, cu abordări în care putinţa unui limbaj comun este cu totul iluzorie. Este imaginea unei incapacităţi, pentru care sunt de căutat explicaţii adânc în istoria noastră, de a coagula opinii convergente despre ceea ce trăim noi înşine, la un moment dat, atât de intens.
Cotidianul „Adevărul” a început, de ceva vreme, o amplă campanie de „limpezire” a apelor. Un fel de istorie a evenimentelor petrecute în decembrie 1989, abordată jurnalistic şi – îi suspectez pe autori – mult prea preocupată să afle senzaţionalul acolo unde nu este, poate, decât o banală întâmplare, o dramă sau, cine ştie?, doar o cruntă prostie.
În decembrie 1989 m-am aflat în Sibiu, fiind elev al Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Am urmărit episoadele dedicate de cotidianul amintit evenimentelor din Sibiu şi am fost uimit de inexactităţile oferite publicului ca fiind fapte de netăgăduit. Cristian Delcea şi Mihai Voinea întocmesc o cronologie în care arată, pentru ziua de 22 decembrie 1989, la ora 10, că Aurel Dragomir, comandantul şcolii militare, ar fi spus manifestanţilor, cocoţat pe un TAB, să nu se atingă de cazarmă, avertizându-i: „Aţi intrat peste noi – v-am ras!” Ca martor ocular al acelei scene, pot spune că niciodată colonelul Aurel Dragomir nu a utilizat o asemenea formulă, ba chiar, spre meritul lui, a calmat spiritele. Mulţimea, iritată, ar fi reacţionat cu totul altfel dacă s-ar fi rostit acele cuvinte şi nu prin aclamarea vorbitorului suit pe tribuna blindată, improvizată. Presupun însă că autorii cronologiei nu au nevoie nici de cursuri de psihologie a mulţimilor şi nici de mărturiile participanţilor. Ei doar scriu.
Însă un editorial al lui Grigore Cartianu, redactorul-şef al publicaţiei, intitulat „Măcelul de la Sibiu”, mi se pare elocvent pentru a ilustra cine (ne) scrie istoria recentă şi ne oferă lecţii despre cum să înţelegem Revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să vă spun că Grigore Cartianu crede că unii angajaţi ai Ministerului de Interne au murit, la Sibiu, în sediul instituţiei în care lucrau, pentru că Aurel Dragomir ar fi bombardat „cu sălbăticie” clădirea în care se aflau aceştia, deşi, în calitate de comandant al garnizoanei, el „avea în subordine şi Miliţia, şi Securitatea”.
Într-adevăr, o „nepreţuită” lecţie de istorie...


Articol publicat în "Observatorul militar". Pentru că un anume personaj a fost cuprins de o teamă subită la citirea numelui Grigore Cartianu, acesta a fost eliminat din text. Redau aici articolul aşa cum a fost scris.

O altă faţă a Afghanistanului

Dan Mireanu, cu neastâmpărul care îl caracterizează atunci când vine vorba de a imortaliza in memoria digitală a aparatului său foto ceva care i se pare semnificativ, s-a înscris în concursul de fotografie organizat de Joint Forces Command HQ Brunssum, scopul acestora fiind acela de a arăta un alt chip al Afghanistanului pe care, cei mai mulţi dintre noi, îl ştim urâţit de ororile războiului.
Am avut ocazia, căutând fotografiile bunului meu prieten, să văd peisaje superbe şi chipuri excelent surprinse din Afghanistan care m-au încântat. Şi chiar dacă Dan o să se supere pe mine, recunosc că nu am rezistat şi am votat şi ceva de la... concurenţă! (puţine, nu te speria!)
Dacă vreţi să vedeţi şi o altă faţă a Afghanistanului, atunci nu ezitaţi să aruncaţi aici o privire pe fotografiile adăugate în cele patru categorii ale concursului ("ISAF in Action", "ANSF in Action", "Beautiful Afghanistan" şi "People of Afghanistan").
Fiind singurul român înscris în concurs, vă invit să vedeţi fotografiile lui Dan Mireanu şi, în egală măsură, pentru că este un concurs de "popularitate" on line, să i le votaţi, până la 30 aprilie, urmând link-urile de mai jos:

Qalat Cop - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2692
Escort Mission - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2696
Police Coordination - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2701
Assisting the ANP - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2706
Curious - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2737
Girl - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2748

Elders - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2753
Resting - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2758
Waiting in the Sun - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2761
Uncertain Wave - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2766
Toy Demonstration - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2710
Prayer - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2715
Relaxing - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2719
Sharing Gifts - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2724
Gunnery Training - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2733

M-aş bucura ca Dan să fie câştigătorul uneia din cele patru categorii, pentru că merită!

Simboluri

Îmi imaginez cum s-a urcat în autobuz. Cu mâna tremurândă s-a prins anevoie de una din barele uşilor de la mijlocul vehiculului. Primul picior l-a pus cu greutate pe platformă, târând aproape sacoşa pe care o ţine strâns în cealaltă mână. A privit spre cei din jur, aşteptând un ipotetic sprijin în care încă mai crede, dar care nu are cum să mai vină. Indiferenţa este generală, lehamitea, proasta dispoziţie, plictiseala sunt prea evidente pe chipurile absente, împietrite. Maşina nu este aglomerată la această oră a zilei şi fiecare pare cufundat în sine, într-o tăcere mormântală, spartă din când în când de claxoanele unor şoferi disperaţi.
Îl văd abia când se aşază încet pe unul din scaunele rezervate. La unul din reverele hainei ponosite, bătrânul poartă insigna care atestă că este veteran de război şi cocarda tricoloră. Priveşte în jur şi ochii îi cad pe un anunţ scris cu litere mici pe care în zadar se străduieşte să-l descifreze. Un tânăr, în apropiere, sprijină o bară de susţinere din autobuz, legănându-se molatic într-un fel de dans improvizat din care se opreşte uneori, proptindu-se mai bine într-o altă bară, când maşina cercetează adâncurile vreunei gropi din caldarâm sau şoferul are tentative de pilot de încercări, din aceleaşi motive.
Bătrânul dă semne că ar vrea să închege un dialog. Priveşte spre tânăr. Fără succes. Între două convorbiri la telefonul mobil, tânărul este transportat într-o altă lume. Apoi îl „atacă” frontal: „Ce scrie acolo?” Şi indică, ridicând un deget descărnat şi strâmb, afişul lipit pe „cuşca” de plexiglas a şoferului autobuzului.
Mă aştept ca tânărul să-l repeadă pe neaşteptatul interlocutor. Sau, poate, să-l privească dispreţuitor, tăindu-i orice poftă de conversaţie. Tăcând. Până la urmă, nu aşa se începe o conversaţie cu un necunoscut, în pofida vârstei. Sau tocmai de aceea. Dar tânărul revine din lumea sa şi, respectuos, gândindu-se o clipă, îi face o scurtă prezentare a afişului. Sintetic. În câteva cuvinte. Privirea i s-a schimbat. Este caldă şi binevoitoare. Înţelegătoare. Ar fi dispus să-i răspundă şi la alte întrebări dacă bătrânul ar insista. Sau dacă tânărul nu ar fi din nou preocupat de vreun mesaj tocmai sosit pe telefonul mobil sau de o nouă conversaţie, inevitabil legată de sms-ul anterior.
Schimbarea atât de vizibilă în atitudinea tânărului este datorată, fără îndoială, atât de vârsta înaintată a celui care l-a abordat, dar şi de semnele distinctive ale veteranului de război. Sunt un simplu observator al gesturilor şi al dialogului lor, fără ca vreunul să bage de seamă. Aş fi curios să aflu ce anume ştie tânărul despre veteranii de război, despre acţiunile armatei române în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Aş putea întreba, lămurindu-mă îndată şi, poate, rumegându-mi apoi, în tihnă, dezamăgirea. Probabil că nu ştie mai nimic.
În schimb, simbolurile sunt încă puternice. Insigna şi cocarda tricoloră spun încă, unei generaţii debusolate de tineri căutându-şi un drum propriu, mai mult, poate, instinctiv, decât pot face cei mai talentaţi profesori de istorie. Nu e suficient. Ştiu. Dar dacă şi simbolurile mor, atunci suntem pierduţi. Fiindcă fără ele, orbecăim în beznă.

După cum nu au fost cetate, Bucureştii nu au devenit un oraş...

Am realizat pentru "Observatorul militar" un interviu cu prof. univ. dr. Augustin Ioan, arhitect, în care cred că Domnia sa a explicat foarte bine unele probleme urbanistice ale Bucureştilor, dar nu numai. Vă invit să-l citiţi!
Augustin Ioan s-a născut la 5 martie 1965, în localitatea Dorobanţu (jud.Tulcea). A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” (Bucureşti, 1990). Este doctor în istoria arhitecturii la acelaşi Institut (sub îndrumarea prof. univ.dr.arh. Gheorghe Curinschi-Vorona şi Sanda Voiculescu, 1998) şi doctor în filosofie Magna cum laude al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (2002). Este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A urmat mai multe stagii de specializare în Marea Britanie (Oxford University), SUA (University of Cincinnati, Ohio), Cehia şi Ungaria.
A fost redactor-şef al revistei Arhitectura a Uniunii Arhitecţilor din România (1992-2001) şi senior editor al revistei Octogon (2001-2003). A publicat numeroase articole, studii de specialitate şi volume de autor, în ţară şi în străinătate, şi a relizat mai multe scenarii de film (Palatele regale din România, în regia lui Sorin Ilieşiu, 1992, şi Arhitectura şi Puterea, în regia lui Nicolae Mărgineanu, 1992).
În 2002, a câştigat, cu un colectiv de arhitecţi şi studenţi de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, concursul naţional pentru Catedrala Patriarhală Ortodoxă Sf. Apostol Andrei şi Înăţarea Domnului (Catedrala Mântuirii Neamului).

– Bucureştii au o anumită tradiţie, dar este mai degrabă una a neorânduielii, nu pare să fi existat o logică a „aşezării”, ceea ce se resimte în epoca modernă... Cum priveşte un arhitect acest lucru?
– Sunt de făcut două observaţii preliminare. Prima, Bucureştii nu sunt un oraş. A fost, iniţial, un popas pe drumul care ducea dinspre Europa Centrală, Braşov spre Istanbul, ca staţie între Ploieşti şi Giurgiu. Domnitorul Brâncoveanu avea casă la Arbănaşi, în Bulgaria – etapă în drumul spre Imperiul Otoman. Apoi Curtea domnească a federat în jur case boiereşti şi, pe acest fundal, au apărut elemente de infrastructură – cum a fost „tăierea” Podului Mogoşoaiei de acelaşi Constantin Brâncoveanu – acestea fiind primele intenţii ordonatoare. Lipsind fortificaţiile, interzise de turci, localitatea a crescut deşirat (unii, de dragul ei, numesc această creştere „organică”). Întotdeauna, inclusiv în perioada interbelică, Bucureştii au „crescut” peticit: există cartiere noi, cum sunt Cotrocenii, care sunt micro-instanţe de ordine, ce nu s-au articulat, însă, niciodată într-o macro-instanţă urbană. După cum nu au fost cetate, Bucureştii nu au devenit un oraş...
– Dar face, oare, regimul comunist aşa ceva prin cartierele muncitoreşti pe care le creează?
– Interesantă întrebare... Dar să ştiţi că nici cartierele muncitoreşti nu sunt organizate pe modelul unei reţele carteziene. Când s-a realizat Drumul Taberei, spre exemplu, în anii ’60-’70, era un model de funcţionalism liric, cu străzi curbe, cu alei întortocheate. S-a introdus însă o anumită infrastructură, dar care e tot mai îmbătrânită şi care are problemele ei, dar este sigur că aceste cartiere sunt mai bine echipate – şi nu ezit să o spun – decât zona centrală.
Cea de a doua observaţie preliminară: nu toată lumea este de acord că Bucureştii s-ar fi construit într-o asemenea devălmăşie. Dana Harhoiu, o respectată specialistă în domeniul urbanismului – care, din nefericire, nu mai este printre noi – considera, în lucrarea sa, „Bucureşti între Orient şi Occident”, că oraşul ar avea o anumită geometrie, chiar una sacră, fondatoare, ordonatoare, care are ca ax de compoziţie Calea Moşilor – un traseu comercial care traversa oraşul, cu câteva mănăstiri care descriu o asemenea geometrie triunghiulară. O teorie sofisticată, în orice caz, în care eu nu cred, pentru că nimic din ceea ce vedem în jurul nostru nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi fost posibilă introducerea – altfel decât prin violenţă „fondatoare” – a unor structuri de ordine. Tentativa regimului comunist de a introduce o asemenea structură de ordine prin violenţă nu a adus niciun câştig din punct de vedere urban.
– Ştiu, copil fiind, cum arăta strada Ştirbey-Vodă, de pildă, şi văd bulevardul de astăzi. Este o încercare de urbanizare care mi se pare una dezirabilă pentru o capitală modernă.
– Este o încercare de urbanizare care începe, de altfel, în perioada interbelică. De la Şcoala Superioară de Război spre Piaţa Victoriei, de pildă, era un ax, cu o deschidere semnificativă, ale cărui începuturi le vedem schiţate înainte şi după război.
Prin natura meseriei, ca şi medicii, privesc oraşul atât prin ataşamentele mele sentimentale, pentru că ele există, dar, în egală măsură, ca pe un pacient. Nu poţi trăi la nesfârşit din admiraţia faţă de vechii Bucureşti care mor, se sting, fiindcă ai putea fi paralizat în orice tentativă de schimbare. Noi, arhitecţii, ne desenzitivăm, într-o anumită măsură, iar oraşul este, inevitabil, obiectul nostru de intervenţie. Nu o să vă spun că era bine să se păstreze oraşul vechi, pentru că nu pot spune care parte din oraşul vechi ar trebui păstrată. Bucureştii sunt o succesiune violentă de straturi, iar fiecare proiect istoric vine să evidenţieze un anume Bucureşti. Despre care Bucureşti istoric vorbim? Cel medieval, cu hanuri şi mănăstiri? Cel interbelic, cu bulevarde moderniste? „Micul Paris”, cu arhitecturi eclectice construite în centrul istoric (CEC, Bursa, Banca Naţională, Banca Crissoveloni)? Oraşul este – încă este – o succesiune de straturi care încearcă în continuare, violent (fie că este vorba despre violenţă catastrofică, fie că este vorba despre violenţă politică), să se înlocuiască unul pe celălalt. Răspunsul potrivit ar fi acesta: să păstrăm viabilă coexistenţa acestor oraşe diferite într-unul singur, prin conservarea exemplelor ilustrative ale fiecăruia în parte.
– Aţi publicat, recent, în „Dilema veche”, un studiu în care vorbiţi despre arhitectura memorială a Revoluţiei din Decembrie 1989, care reflectă, în mare măsură, modul amestecat în care ne raportăm la acest inaugural al democraţiei postdecembriste.
– Arhitectura publică reflectă aceste bâlbâieli în plan istoriografic. Nu trebuie să citim foarte multe lucrări privind modul în care ţinem minte ca să înţelegem că noi nu avem o (singură) opinie cu privire la evenimentele din decembrie 1989 – şi, în general, la perioada comunistă – şi nu mă refer la faptul că toţi ar trebui să fim de acord cu un anume punct de vedere, ci la faptul că ar trebui să existe o opinie predominantă, instituţionalizată sub specie aeternitatis.
Impulsionat de inaugurarea Monumentului Holocaustului şi de comemorarea a 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, mi-am pus această problemă: nu cumva miza reală nu este estetica monumentelor, ci modul în care noi ne amintim de anumite evenimente din istoria noastră? Ca să nu mai vorbesc de faptul că amintirea, în sine, presupune, înainte de toate, o foarte bună cunoaştere a modului în care s-au petrecut evenimentele.
Dar este vorba de o confuzie care nu se întâlneşte numai la noi. La Dresda, de pildă, catedrala, care a fost distrusă cu aproape întreg oraşul de aviaţia anglo-americană în anii celui de Al Doilea Război Mondial, deşi păstrată zeci de ani ca vestigiu care să amintească de ororile războiului, a fost refăcută acum şi este o foarte frumoasă biserică barocă – încă una! – dar care nu mai aminteşte de evenimentul respectiv. Următoarea generaţie de tineri din Dresda nu va mai şti nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu acest oraş în Al Doilea Război Mondial.
La noi, dacă vreţi, un asemenea rol joacă acea clădire din Piaţa Revoluţiei, care a aparţinut Direcţiei a V-a a Securităţii, distrusă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în care s-a inserat un bloc de sticlă, prin conservarea vestigiilor. Ajuns în faţa acelei clădiri, indiferent de opinia estetică despre coabitarea celor două expresii arhitecturale, îţi pui unele întrebări şi ele abia depliază naraţiunea despre evenimentele din decembrie 1989, fiindcă acesta este rostul vestigiilor.
– Nu vi se pare că, la noi, majoritatea monumentelor dedicate Revoluţiei sunt centrate pe un detaliu religios – crucea – invitând la o comemorare, deşi Revoluţia în sine ar presupune o victorie şi o celebrare a libertăţii câştigate?
– Arhitectura memorială este „fiica” arhitecturii religioase. Ştefan cel Mare, fie că pierdea, fie că era victorios, mai ridica o biserică, pentru că indiferent de rezultatul bătăliei, muriseră oameni; şi o ridica exact pe locul martiriului.
Însă, pe măsură ce trauma se estompează sau evenimentul comemorat se mută în spaţiul public, uneori în chiar centrele oraşelor – care sunt spaţii publice neutre din punctul de vedere al credinţelor şi opiniilor politice – arhitectura memorială se laicizează. Pe de o parte, ea se orizontalizează – nu mai avem statui „falogocentrice”, cum ar fi spus Jacques Derrida, şi, de aceea, în opinia mea, este o eroare proiectul memorial al arhitectului Alexandru Ghilduş din Piaţa Revoluţiei –, iar, pe de altă parte, se laicizează în procedeele sale de expresivitate artistică, mulţumită asocierii ca spaţii publice. Născută din Biserică, arhitectura memoriei se îndepărtează de procedeele arhitecturii religioase, prin conjugare cu spaţiul public. Un bun exemplu, în acest sens, este Memorialul lui Jan Palach din Praga. Mă aşteptam să găsesc acolo o statuie, dar este doar o denivelare, un tumul în pavajul din piatră cubică, unde este inserată o cruce de bronz care sugerează lemnul ars, amintind de modul în care s-a sinucis Jan Palach, în semn de protest faţă de invadarea Cehoslovaciei în 1968.
Problema noastră este însă una a memoriei, a modului cum (nu) ţinem minte. Sunt mai multe explicaţii, dar una cred că este importantă şi ţine de structura noastră tradiţionalistă, atemporală, de relaţia noastră vagă cu timpul istoricizat.
– Aţi scris foarte mult despre arhitectura religioasă...
– Am construit şi destule biserici...
– Sunteţi, de altfel, câştigătorul concursului Catedralei Mântuirii Neamului din 2002, chiar dacă, ulterior, Biserica Ortodoxă Română a ales un alt proiect, într-un alt amplasament. De unde provine această preocupare pentru ridicarea unor lăcaşe de cult la o populaţie care ar fi trebuit, după decembrie 1989, să intre în logica spaţiului de exprimare democratică şi a construcţiei civice, mai degrabă decât religioase?
– Eu cred că această religiozitate renăscută sau redescoperită, mai ales în cazul tinerilor (după 1990, am avut numeroşi studenţi călugări sau călugăriţe), nu reflectă neapărat o adâncire în trăirea religioasă, ci mai degrabă absenţa ofertei ideatice în spaţiul public. La ce să aderi? Este vorba, aşadar, (şi) de absenţa instituţiilor în spaţiul public. Biserica este o instituţie cu o vechime de 2.000 de ani şi se bucură în continuare de încredere. Dar sunt instituţii care nu doar că se află în colaps, ci continuă şi insistă să fie absente în spaţiul public sau, mai grav, complet corupte şi, în consecinţă, nu au cum să creeze adeziune.
Însă aş spune că redescoperirea sacrului este un curent general, nu este valabil doar la noi, după ce raţionalismul a evacuat sacrul din spaţiul public.
– Cum se explică invazia bisericilor maramureşene în Bucureşti, dar şi în alte zone din ţară?
– Să ştiţi că sunt şi comunităţi din diaspora care vor biserici maramureşene pentru a le amplasa, la Caracas, de pildă, în Venezuela, sau la Berna, în Elveţia. Şi sunt firme din Maramureş care au lucrat multă vreme pentru export, reuşind să tipizeze, să standardizeze biserica maramureşeană, care a devenit un fel de icoană a ortodoxiei româneşti, deşi ea este, majoritar, greco-catolică.
În primul rând, sunt mai uşor de făcut decât cele din zidărie şi o mică parohie poate construi foarte repede o biserică de lemn – pentru că nu toate bisericile din lemn, ridicate în Bucureşti, sunt maramureşene. Unele au fost un soi de magazii temporare, au ţinut locul bisericilor care urmau să fie realizate, iar unele, precum cea din Drumul Taberei, s-au făcut chiar prea apăsat.
Apoi, arhitectura religioasă trebuie să fie neobişnuită. Biserica nu poate arăta ca orice altă construcţie, iar în interior nu te simţi doar ca acasă, deşi te afli în intimitate, ca să te poţi ruga, dar eşti în spaţiul public, alături de ceilalţi, în sânul comunităţii. Biserica implică o seamă de atribute opozabile, care, în chip ciudat, pot coexista în raport cu lăcaşul de cult. Este un spaţiu suprasimbolizat, semnificat în chip redundant (ca orice organism superior). Fiecare colţ are o semnificaţie anume, la care se adaugă logica internă a picturii, lumina, obiectele cultice, tămâia şi ritualurile, cu muzica lor.
Ca arhitect, poţi rata o casă, dar dacă ratezi o biserică este foarte grav şi se vede imediat. Pentru un arhitect, a ridica o biserică este o provocare importantă. Sunt puţini arhitecţi mari ai lumii care nu s-au implicat în arhitectura religioasă. (Am văzut, recent, un proiect excepţional de moschee al vedetei arhitecturii contemporane, Zaha Hadid.) Este adevărat, însă, că, amplasată în „comunităţi” de mitocani, nu mai este atât de vizibilă ratarea unei biserici. Din nefericire, la noi, în multe oraşe s-au construit nişte măscări, în sensul absenţei oricărei referinţe la tradiţie sau la scara locului în care sunt amplasate, iar unele biserici sunt înfricoşător de urâte...

De ce nu mai sunt membru al Comisiei Române de Istorie Militară

În semn de protest, am renunţat la calitatea de membru al Comisiei Române de Istorie Militară (CRIM). Prezint, mai jos, cele două scrisori deschise adresate colonelului (r) dr. Petre Otu, preşedintele CRIM, şi generalului de brigadă (ret) dr. Nicolae Ciobanu, preşedintele de onoare al CRIM, cu motivele care m-au determinat să fac acest gest.
*

SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului colonel (r) dr. Petre OTU
Preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară


Stimate Domnule Colonel,

Am citit cu uimire mesajul pe care domnul general de brigadă (r) dr. Nicolae CIOBANU, preşedintele de onoare al Comisiei Române de Istorie Militară, l-a adresat comandorului Marian Moşneagu, actualul şef al Serviciului Istoric al Armatei, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la crearea Statului Major General, publicat în revista „Document”, nr. 4 (46)/2009 (pp. 97-98).
Profund dezamăgit de laudele pe care le aduce unui personaj a cărui incultură istorică am semnalat-o deja, în revista „Historia”, nr. 89 din mai 2009, şi, mai ales, de faptul că prin mesajul său, în calitate de preşedinte de onoare al Comisiei Române de Istorie Militară, cauţionează impostura ştiinţifică a lui Marian Moşneagu, mă văd nevoit, în semn de protest, să mă retrag din Comisia Română de Istorie Militară.
Ataşez scrisoarea deschisă adresată domnului general de brigadă (ret) dr. Nicolae CIOBANU şi articolul pe care l-am publicat în revista „Historia”, nr. 89/mai 2009.

Cu stimă,
Florin ŞPERLEA

*
SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului general de brigadă (ret) prof. univ. dr. NICOLAE CIOBANU
Preşedintele de Onoare al Comisiei Române de Istorie Militară
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă

Stimate Domnule General,

Am citit cu uimire mesajul pe care l-aţi adresat comandorului Marian Moşneagu, actualul şef al Serviciului Istoric al Armatei, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la crearea Statului Major General, publicat în revista „Document”, nr. 4 (46)/2009 (pp. 97-98).
Înţeleg că aţi fost „impresionat de efortul instituţiei” pe care comandorul Marian Moşneagu o conduce, dar mai ales de „capacitatea de istoric şi de organizator” a acestuia, aflat în „vâltoarea muncii de creaţie şi cercetare”, motiv pentru care – spuneţi dumneavoastră – actualul şef al Serviciului Istoric al Armatei ar face, chiar „fără să sesizeze”, nici mai mult, nici mai puţin decât... istorie (folosindu-vă, când scrieţi acest cuvânt, de majusculă). În finalul mesajului dumneavoastră, în calitate de fost profesor de Istoria Artei Militare, îi mulţumiţi acestuia şi îi doriţi să realizeze „multe opere noi valoroase”.
Înainte de toate, trebuie să vă spun că sunt profund dezamăgit de laudele pe care le aduceţi unui personaj a cărui incultură istorică am semnalat-o deja, în revista „Historia”, nr. 89 din mai 2009. Arătam, atunci, referindu-mă la un articol publicat de comandorul Marian Moşneagu în revista „Document” (nr. 4(42)/2008), că acesta nu are elementare cunoştinţe de istorie şi că, deşi este doctor în istorie contemporană, crede că Ion Mihalache ar fi fost... liderul Partidului Naţional Român din Transilvania (!) sau că „greva regală” ar fi avut loc după... alegerile falsificate din noiembrie 1946! Ataşez acestei scrisori şi articolul meu din revista „Historia”, nr. 89/mai 2009.
Nu ştiu la ce „opere valoroase” vă referiţi, dar probabil că aveţi în vedere „Enciclopedia Armatei României”, o lucrare masivă ale cărei „calităţi” sunt, ca să fiu elegant, discutabile. De altfel, în curând, voi prezenta pe larg, într-o publicaţie de specialitate, toate aceste neajunsuri ale Enciclopediei... amintite. Este suficient să invoc aici – tocmai pentru că semnaţi mesajul dumnevoastră în calitate de membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă – mărturia amară a preşedintelui Academiei Oamenilor de Ştiinţă, generalul (ret) Vasile Cândea, care mi-a mărturisit, într-un interviu publicat în „Observatorul militar” (nr. 1 (1034), 6 - 12 ianuarie 2010, p. 24) că regretă ignorarea realizărilor sale în domeniul chirurgiei cardio-vasculare, eforturi admirabile dedicate instituţiei militare în care a servit mai bine de 40 de ani. „Am rămas surprins să constat – spunea generalul Cândea – că autorii capitolului dedicat medicinei militare [din Enciclopedia Armatei României] nici măcar nu pomenesc numele meu, crearea specialităţii chirurgie cardiovasculară în armata română şi a Centrului de Boli Cardiovasculare”. Aş putea adăuga faptul că lipseşte un întreg capitol dedicat istoriografiei militare româneşti, ceea ce este de neacceptat pentru o asemenea lucrare, şi dumneavoastră, în calitate de preşedinte de onoare al Comisiei Române de Istorie Militară, ar fi trebuit să fiţi primul care să facă o astfel de critică volumului amintit.
În ceea ce mă priveşte, mă adresez dumneavoastră tot în această ultimă calitate pe care o aveţi.
Refuz să cred că nu vă daţi seama că, prin mesajul dumneavoastră, cauţionaţi impostura ştiinţifică a lui Marian Moşneagu şi, mai ales, comportamentul inadmisibil al acestuia de „vătaf de arhivă”. Vă reamintesc, în cazul în care aţi uitat, că, în pofida poziţiei dumneavoastră şi a prestigiului de care vă bucuraţi, v-a refuzat aducerea unor dosare pe care le-aţi solicitat, la sediul din Bucureşti al Serviciului Istoric al Armatei, doar pentru că eraţi implicat într-un alt proiect de cercetare privind istoria Statului Major General. În acelaşi timp – deşi am semnalat acest lucru, opinia mea nu a contat atunci – Marian Moşneagu a folosit maşinile instituţiei militare şi poziţia pe care o ocupă, de şef al Serviciului Istoric al Armatei, pentru a aduce la Bucureşti sute de dosare privind marina militară, dar şi memorii originale ale unor marinari militari pentru a realiza un dicţionar de autor în care nu pomeneşte un singur cuvânt nici de instituţia pe care o conduce şi nici foloasele pe care le-a tras în realizarea acestei întreprinderi livreşti de pe urma poziţiei pe care o ocupă.
În consecinţă, domnule general, consider că atât timp cât dumneavoastră socotiţi „modelul” Marian Moşneagu dezirabil pentru ceea ce se întâmplă astăzi în istoriografia militară românească, eu nu am ce căuta în Comisia Română de Istorie Militară.
Scrisoarea aceasta o voi înmâna şi domnului colonel (r) Petre Otu şi, în pofida respectului pe care vi-l port amândurora, mă văd nevoit să renunţ la calitatea mea de membru al Comisiei Române de Istorie Militară în semn de protest.

Cu stimă,
Florin ŞPERLEA

*
Mesajul generalului de brigadă (ret) Nicolae CIOBANU, publicat în revista "Document", nr. nr. 4 (46)/2009, pp. 97-98.

Stimate Domnule Comandor Moşneagu,
Impresionat de efortul instituţiei ce conduceţi cât şi de
capacitatea dumneavoastră de istoric şi organizator, îmi
permit să vă felicit atât pe dumneavoastră cât şi colectivul
ce conduceţi pentru impresionantele realizări înfăptuite în
cinstea celei de-a 150-a aniversare a Statului Major General
al Armatei Române.
Domnule comandor în vâltoarea muncii de creaţie şi
cercetare ce desfăşuraţi, poate nu sesizaţi că, prin operele
ce elaboraţi în cadrul Serviciului Istoric al Armatei, faceţi
Istorie, care va dăinui peste timp.
În calitate de fost profesor de Istoria Artei Militare
şi general (de brigadă în retragere) vă mulţumesc pentru
ceea ce realizaţi, vă doresc multă sănătate dumneavoastră
şi întregului personal al Instituţiei şi multe noi opere
valoroase.
Prof. univ. dr. NICOLAE CIOBANU
Membru Corespondent al Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România
11 Noiembrie 2009, Bucureşti

*
Articolul din "Historia", la care fac referire în scrisorile de mai sus, poate fi găsit pe acest blog, aici.

Muzica Reprezentativă a Armatei în concert

Pentru că ziarul la care lucrez - "Observatorul militar" - nu a reuşit să găsească în 24 de pagini, în ediţia precedentă, niciun loc pentru a omagia prestaţia Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naţionale la spectacolul susţinut joi, 25 februarie a.c., la Studioul de concerte "Mihail Jora" al Societăţii Române de Radiodifuziune, o să fac aici, pe blogul meu, cuvenita reparaţie.
La pupitrul dirijoral s-a aflat Florin Totan, unul din muzicienii români cu cea mai intensă şi bogată activitate concertistică peste hotare, iar bună gazdă, ca întotdeauna la astfel de evenimente, a fost colegul meu Benone Neagoe.
Spectacolul, organizat de Asociaţia Culturală Teocta cu sprjinul Centrului Cultural European al sectorului 6 şi al Radio România, s-a bucurat de prezenţa unui public admirabil care a însoţit partiturile interpretate de Muzica Reprezentativă a M.Ap.N. - adesea de o complexitate care a smuls calde cuvinte de apreciere la scenă deschisă însuşi dirijorului Florin Totan - cu lungi aplauze. Concertul a cuprins piese din repertoriul internaţional, inclusiv coloane sonore ale unor filme celebre, precum şi un recital de trompetă susţinut de Silviu Albei.
Cei care au ratat ocazia de a se afla în sală la acest eveniment mai au o şansă de a vedea spectacolul pe 30 martie, 22 aprilie şi 20 mai, în acelaşi Studiou de concerte "Mihail Jora" al Societăţii Române de Radiodifuziune.
Fotografia îi aparţine bunului meu prieten Dan Mireanu, căruia îi mulţumesc pentru efortul său.

Umbra umorului de altădată

Discuţiile mele cu unii amici în uniformă – foşti colegi sau cunoştinţe cu totul întâmplătoare din perioadele de documentare – încep să aibă tot mai mult aspectul unor litanii nesfârşite. Bucuria revederii este de scurtă durată, are ceva aproape ritualic şi îngheţat în formulele prestabilite de politeţe, cu efuziuni care ţâşnesc ca un gheizer fără vlagă pentru a se stinge de îndată ce intrăm în detaliile rememorării evenimentelor sau întâmplărilor care au trecut peste noi de la ultima întâlnire.
Am putea discuta ce am mai făcut. Şi asta şi facem. Dar conversaţiile alunecă, inevitabil, spre ceea ce nu funcţionează, spre anomalii sau excepţii care ne par strigătoare la cer. Altădată sancţionate cu umor şi transformate în prilej de amuzament general. Acum, umorul s-a ofilit, privim totul cu încrâncenare, vitriolant şi pătimaş, pentru că ni se pare că suntem din ce în ce mai afectaţi şi că mediul în care ne desfăşurăm existenţa profesională s-a viciat din cauza acelor situaţii pe care cândva doar le ironizam cu detaşare.
Reglementări nepotrivite au mai existat. Indivizi lipsiţi de caracter, obtuzi plini de sine şi aiuritoare incompatibilităţi, birocraţi dăruiţi sacerdotal încremenirii ca mărturie a exigenţei împinse la extrem, incapabili de a privi mai sus de litera sfântă a vreunei prevederi interpretabile, stupizi cu ştaif şi aură de martiri crucificaţi la locul de muncă, toate acestea s-au mai văzut şi, fără nicio îndoială, se vor mai vedea. Nimic nu-i nou sub soare. Dar vremea în care ironia şfichiuitoare, băşcălia sau hazul general le acoperea, târându-le în derizoriu, pare să fi apus. Semn că nici umorul, altminteri un bun panaceu în vreme de criză, nu-şi mai îndeplineşte rolul sanitar.
Tristeţea care însoţeşte relatările unora dintre amicii mei pare să-şi tragă tot mai mult seva amară din neputinţă şi aşteptarea continuă într-un provizorat care i-a obosit şi i-a uzat psihic. Dintr-un efort de înţelegere raţională a logicii obscure a unor evenimente pe care nu le pot controla. Şi care le influenţează viaţa, deciziile şi, uneori, până şi prieteniile. Sperând mereu într-un mâine mai bun decât se va fi dovedit a fi ieri. În camaraderia implicită a unui corp profesional care şi-a făcut o mândrie din a o prezerva, în ciuda modelor şi vremurilor.
Şi mă recunosc, uneori, în poveştile lor. În neputinţa lor. La fel de lipsit de umor şi contrariat de întâmplări pe care nu le pot digera cu uşurinţă. Dar îmi găsesc o consolare în faptul că, slavă Domnului, râsul e încă îngăduit. Şi că, orice s-ar întâmpla, nu e nimeni atât de nebun, întocmai ca sumbrul personaj Jorge din Burgos, din Numele trandafirului al lui Umberto Eco, capabil să dea foc tuturor manuscriselor şi cărţilor vechi din biblioteca unei abaţii benedictine numai pentru ca nu cumva să se afle vreodată că o autoritate precum Aristotel ar fi privit râsul cu îngăduinţă.

Wikipedia noastră cea de toate zilele

Peste 8,5 milioane de articole, în 253 de limbi (numai varianta în limba engleză are, deja, peste 3 milioane de articole!), fiind vizitată, lunar, numai în SUA, de peste 50 de milioane de utilizatori, iar în Franţa de aproape 9 milioane. Într-un singur cuvânt, Wikipedia. În cei aproape 8 ani de la apariţia sa, această întreprindere enciclopedică virtuală (al cărei nume provine de la „wiki”, cuvânt care în hawaiană înseamnă „viaţă”) s-a dovedit a fi un proiect colectiv cu totul surprinzător în lumea enciclopediilor şi a enciclopediştilor, devenind o prezenţă obişnuită în viaţa internauţilor care doresc să găsescă rapid, inclusiv graţie motorului de căutare Google (cel mai cunoscut şi mai important, în acest moment, pe Internet), o informaţie necesară.
Dar cât de corecte sunt informaţiile pe care comunitatea wikipediştilor contribuitori le aruncă în lumea virtuală – nu fără controverse ivite chiar între ei – şi câtă încredere putem avea într-o astfel de enciclopedie?

Avantaje...
Un nume necunoscut? O personalitate literară, tehnică sau un nume dintr-o dinastie care a făcut istorie? Un simbol heraldic sau vreo instituţie ale cărei componente şi mod de funcţionare vă sunt străine? Un concept asupra căruia aveţi îndoieli sau despre care nu ştiţi prea multe? O problemă de istorie recentă? Dacă toate acestea vi se par fără răspuns, atunci Wikipedia vă stă la dispoziţie. Acesta nu este un text publicitar, ci o realitate a timpului nostru. În era calculatoarelor, a internetului, a serverelor şi a bazelor de date, era firesc să apară o enciclopedie virtuală capabilă să înglobeze informaţii cu neputinţă de cuprins înainte. Wikipedia se dovedeşte a fi o sursă rapidă de informare, asigurând o consultare imediată şi, de cele mai multe ori, este adusă la zi. A extrage dintr-un raft de bibliotecă un tom dintr-o enciclopedie celebră (pe care să presupunem că o ai la îndemână, fără să te afli într-o instituţie specializată care şi-a putut permite să o achiziţioneze!), devine o întreprindere tot mai greoaie dacă eşti instalat comod în faţa propriului computer, conectat la internet.
În plus, Wikipedia asigură o inimaginabilă deschidere spre milioane de alte pagini de internet, conexiuni multiple spre alte surse tipărite sau transferate în format electronic. O căutare comodă şi rapidă, cu rezultate imediate. Cine ar putea rezista unei asemenea ispite? Parafrazând o celebră zicere biblică, cine nu a căutat fie şi un cuvânt oarecare în Wikipedia să nu îndrăznească să arunce primul cu piatra.

... şi dezavantaje
Wikipedia este un proiect colectiv. Ar putea fi acesta un minus, în condiţiile în care şi celelalte enciclopedii celebre, tipărite sau în format electronic, sunt tot rezultatul unui efort colectiv? Ei bine, da. Enciclopediile care au făcut carieră (Enciclopedia Britanică, de pildă) sunt realizate de specialişti din diferite domenii care au capacitatea de a sintetiza, pentru un public larg, informaţii despre un termen, un autor, o personalitate istorică, pe baza principiului Non multa sed multum, larg răspândit în lumea celor care colaborează la astfel de întreprinderi livreşti. În consecinţă, dimensiunea unui articol este importantă, dar concizia şi modul de redactare a acestuia sunt esenţiale.
Wikipedia însă pare să fie mai degrabă o enciclpedie de tip medieval care creşte pe măsură ce acumulează informaţii. Majoritatea celor care discută despre acest proiect enciclopedic virtual se referă, firesc, la versiunea engleză, cea mai bogată, în prezent, din punctul de vedere al articolelor. Acumulările sunt de ordin cantitativ, nu neapărat calitativ, aşa cum ar trebui, prin realizarea unei expuneri sintetice şi a unor aprecieri cu caracter critic. Unele articole, de aceea, sunt nepermis de lungi, astfel încât cei interesaţi rapid de o informaţie exactă, sunt nevoiţi să se risipească în texte prolixe, mai ales dacă sunt neavizaţi, conţinând detalii nesemnificative. Unele articole par exhaustive, dar ele sunt generate exclusiv de interesul cu totul particular al unor internauţi wikipedişti, preocupaţi să introducă în articolul respectiv tot ceea ce ştiu despre... fitil sau descoperirea scării de şa. Alte articole, dimpotrivă, nu sunt deloc dezvoltate sau, pur şi simplu, nu există doar pentru că distinşii contribuitori nu au auzit de o anume persoană sau o problemă ori nu li se pare necesar să scrie despre aşa ceva. Lungimea articolelor şi multitudinea de informaţii, în unele cazuri, şi sărăcia informaţiilor sau ignorarea unor termeni (concepte, personalităţi, evenimente), în celelalte, oferă imaginea descurajantă a neputinţei de a stabili o ierarhie a valorilor, dar şi lipsa unui „cap limpede”, a unui coordonator capabil să creeze imaginea unitară a unei întreprinderi editoriale de asemenea anvergură.
Discutând varianta franceză a Wikipediei, două jurnaliste franceze, arătau, recent, în revista „L’Histoire”, că la articolul despre mareşalul francez Philippe Pétain au contribuit nu mai puţin de 400 de internauţi, mai mulţi decât s-au dovedit interesaţi de Napoleon, unde „numai” 260 de persoane au revizuit sau au adăugat informaţii noi. Într-o singură zi, în decurs de numai 20 de minute, au fost operate peste 500 de modificări la diferite articole din versiunea franceză, care numără astăzi peste 890.000 de articole. În egală măsură, cele două jurnaliste arătau că oricine va fi interesat de personalitatea lui Charles de Gaulle, va trebui să urmărească, răbdător, nu mai puţin de patru paragrafe în care se discută problema... numelui de familie al generalului şi omului politic francez. Roy Rosenzweig oferea, în 2006, în „Journal of American History”, o statistică similară pentru articolul dedicat preşedintelui american Franklin D. Roosevelt, în varianta în limba engleză a Wikipediei: în patru ani, peste 500 de autori au contribuit la articolul dedicat iniţiatorului New Deal-ului, în peste 1.000 de intervenţii. De asemenea, un articol despre un simplu uragan (care afectează însă comunităţi importante din SUA) poate fi de cinci ori mai lung decât un articol despre arta chineză (!), după cum un articol despre un show televizat britanic este de două ori mai lung decât unul care discută personalitatea fostului premier Tony Blair. Numai că în timp ce wikipediştii se dovedesc atât de numeroşi şi interesaţi de pesonalităţi importante, precum Napoleon, Pétain sau Roosevelt, grăbindu-se să intervină şi să corecteze eventualele erori cronologice sau de interpretare ale colegilor lor „enciclopedişti”, vom putea observa că ei nu sunt nici pe departe tot atât de numeroşi şi interesaţi, în acelaşi grad, de nume care, celor mai mulţi dintre noi, nu le spun nimic sau aproape nimic.
În cazul Wikipediei s-a mai vorbit despre „pertinenţă”, concept care ar fi dorit să introducă o distincţie între „amatori” şi „experţi”. Un fapt istoric sau un personaj istoric, mai ales, sunt cu totul altfel privite de un specialist, spre deosebire de un pasionat wikipedist, care, spre exemplu, marcat de admiraţia sa pentru o personalitate istorică, ar putea avea o viziune encomiastică, marcat hagiografică, iar un proiect enciclopedic de asemenea amploare nu are voie să rămână prizonierul unei abordări de acest fel. Pentru a nu mai aminti aici de faptul că, mai ales în circumstanţele evocate, nu avem de a face cu demonstraţii matematice, precise, ci cu istorie, în nenumărate cazuri fiind vorba de controverse sau chiar informaţii încă inaccesibile specialiştilor şi, implicit, publicului larg.
Wikipedia a pornit la drum ca o enciclopedie liberă, la care fiecare se crede îndreptăţit să adauge sau să modifice ceva. Problema modificărilor face sarcina administratorilor una foarte dificilă. Cum ar putea ei asigura necesara „neutralitate” asupra unui subiect fierbinte, cum a fost, de pildă, cazul „caricaturilor daneze” care a inflamat lumea islamică în 2005? Multe informaţii sunt lăsate în site, deşi cititorul este avertizat că nu este precizată sursa informaţiei (prin formula „necesită citare”). Nu ar fi mai corect să fie indicată sursa, analizată apoi de comunitatea contribuitorilor wikipedişti şi, eventual, publicată numai după o temeinică evaluare? Unii wikipedişti sunt însă nemulţumiţi de această moderare, pentru că li se pare că ideea lor sau informaţiile pe care le deţin sunt mai bune şi resping autoritatea unei „instanţe”, care să le spună ce să facă sau cum să scrie... Nici wikipediştii nu sunt lipsiţi de orgolii!

Errare humanum est...
Dar cât de corecte sunt informaţiile oferite de Wikipedia?
Într-un articol recent, Umberto Eco arăta, nu fără oarecare umor, că wikipediştii l-au căsătorit cu fiica editorului său, Valentino Bompiani, ceea ce era fals, că l-ar fi plasat primul născut din cei 13 copii pe care i-au avut părinţii săi (când, de fapt, acesta era cazul tatălui său, care provenea dintr-o familie cu 13 copii!), el străduindu-se, preocupat de biografia sa, de bună seamă, să corecteze toate aceste erori. Şi, aş adăuga, este vorba de un autor foarte cunoscut (deci nu vreun scriitor oarecare, cu o biografie dificil de verificat!) care avea şi putinţa, în viaţă fiind, să o facă personal.
În articolul din varianta franceză a Wikipediei, dedicat lui Philippe Pétain, se arată că acesta ar fi refuzat, în 1943, graţierea unei femei condamnate la moarte, care avortase. Contribuitorii susţineau că Pétain ar fi fost, astfel, singurul şef de stat francez din secolul al XX-lea care ar fi îngăduit executarea unei femei. Însă, în 1947, un alt preşedinte francez, Vincent Auriol, a refuzat şi el graţierea unei femei condamnate la moarte. Wikipediştii s-au înşelat din nou.
Roy Rosenzweig a arătat, într-un articol din „The Journal of American History” (iunie 2006), că a încercat să verifice corectitudinea informaţiilor din 25 de biografii ale unor personalităţi din istoria Statelor Unite ale Americii şi a găsit numai patru articole(!) din 25 cu erori, „nesemnificative” din punctul său de vedere. Un exerciţiu similar a încercat o revistă IT germană, în 2004, oferind unor experţi spre comparaţie articole din 22 de domenii, incluse în Wikipedia (varianta în limba germană), Encarta şi Brockhauss Premium. Surpriza a fost totală, atunci când Wikipedia s-a situat pe primul loc (cu 3,6 puncte din 5!), surclasând în acurateţe clasica Brockhauss (3,3 puncte) şi Encarta (3,1). În 2005, revista britanică Nature a propus unor experţi evaluarea a 42 de articole preluate din Wikipedia şi Encyclopedia Britannica, fără ca aceştia să ştie de unde provin textele oferite. Specialiştii au găsit opt greşeli majore – interpretări eronate ale unor concepte importante – în ambele enciclopedii.
Partizanii Wikipediei şi, în general, ai enciclopediilor online susţin că erorile sunt, în cele din urmă, fireşti şi pot fi îndreptate rapid, de alţi contribuitori, fără să se aştepte un an sau mai mulţi chiar până la retipărirea unei noi ediţii. În mediul virtual, aceste erori, dovedite, sunt îndreptate imediat.
Dar înşişi wikipediştii fac distincţie între articolele enciclopediei virtuale la care colaborează. Aşa s-a ajuns la definirea unor articole ca fiind „de calitate”, un fel de clasificare menită să atragă atenţia oricărui utilizator că articolul pe care îl citeşte a atins „excelenţa”. În cazul Wikipediei în limba română, care a depăşit deja 135.000 de „intrări”, suntem avertizaţi, ca o dovadă a exigenţei care guvernează procesul de redactare a articolelor de calitate, că acestea se modifică la fiecare 10 secunde şi că numai 139 de articole din cele peste 135.000 au obţinut acest calificativ, ceea ce înseamnă aproximativ un articol din 970! O selecţie draconică, într-adevăr, am putea spune, numai că un singur exemplu pe care intenţionez să vi-l prezint în continuare arată că lucrurile nu stau chiar aşa.
Înainte de toate, din cele 23 de articole de calitate de la categoria „Istorie şi heraldică”, abia 9 se referă la istoria românilor, ceea ce este foarte puţin, trei dintre acestea fiind dedicate unor pesonalităţi precum Barasab I, Mircea cel Bătrân şi Nicolae Ceauşescu. Nici măcar articolul despre Ştefan cel Mare, recent socotit „cel mai mare român din toate timpurile”, în urma unui show televizat de import, nu este inclus în selectul club al articolelor de calitate, spre deosebire de acela referitor la Nicolae Ceauşescu, personaj mult mai prezent în mentalul colectiv românesc.
„Articolul de calitate” (o să-mi îngădui să pun aici ghilimele, pentru că acesta numai de calitate nu este!), care îl are în atenţie pe fostul secretar general al Partidului Comunist Român (PCR), păcătuieşte prin grave erori cronologice, de interpretare şi chiar de cunoaştere a istoriei României din ultimii 50 de ani. Este evident că autorul/autorii fac o confuzie când vorbesc despre „preşedintele” Nicolae Ceauşescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România (RSR) şi de preşedinte al RSR, ales de Marea Adunare Naţională într-o demnitate creată abia în 1974. Este o distincţie necesară, fiindcă, altminteri, este de neînţeles cum de Nicolae Ceauşescu îi succede lui Chivu Stoica, în 1967, şi apoi e din nou preşedinte, din 1974 până în 1989, când este urmat de Ion Iliescu (între noi fie vorba, Republica Socialistă România, între anii 1965-1989, nu e totuna cu republica de după 1989, pentru ca Ion Iliescu să fie succesorul lui Nicolae Ceauşescu!).
Se mai spune, în „articolul de calitate”, că, în martie 1965, la trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu „preia funcţia de secretar general al PMR”, ceea ce este fals, funcţia de secretar general al PCR (nu PMR!) fiind reintrodusă la Congresului al IX-lea al PCR, lăsând la o parte nefericita formulă a „preluării”. Apoi, Ceauşescu a fost ministru adjunct al agriculturii şi doar unul dintre miniştrii adjuncţi la Ministerul Forţelor Armate (şi nu în întreaga perioadă a „regimului lui Gheorghiu-Dej”, cum lasă să se înţeleagă autorii „articolului de calitate”). De asemenea, Nicolae Ceauşescu nu mai era, la 4 decembrie 1957, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al ministrului Forţelor Armate, când se spune că „a condus unităţile militare care au înăbuşit răscoala ţăranilor din Vadu Roşca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forţate”. Iar acestea sunt numai câteva dintre erori. Aşadar, dacă la o personalitate foarte cunoscută se înregistrează asemenea greşeli, într-un „articol de calitate”, mă tem că în celelalte articole lucrurile ar putea fi şi mai grave. Recent, într-o căutare sugerată de un coleg de breaslă, am constatat că într-o listă de istorici români, lăutarul Cristian Vasile era confundat cu istoricul Cristian Vasile. Atenţie, deci, pe cine căutaţi!
Este Wikipedia o sursă de informaţii utilă şi o enciclopedie pe care să vă puteţi baza în demersurile dumneavoastră de a fi corect informat? Şi da, şi nu. Dincolo de distincţia dintre variantele engleză şi română ale celebrei deja enciclopedii virtuale – care există şi este una semnificativă, nu numai prin numărul de articole, ci şi prin calitatea acestora – remarc faptul că îndoiala metodică şi necesitatea confruntării surselor rămân absolut necesare. Aşa cum nu putem prelua, utilizând un motor de căutare precum Google, orice informaţie de pe internet ca fiind valoroasă şi corectă, tot aşa datele acumulate mai degrabă cantitativ, decât calitativ de wikipedişti trebuie privite cu circumspecţie. Iar dacă aş fi profesor, aş recomanda elevilor sau studenţilor verificarea oricărei informaţii din mai multe surse, ceea ce ar trebui să reprezinte pentru ei o obişnuinţă de zi cu zi, nu doar în cazul accesului la Wikipedia.
Lăudată şi controversată, deopotrivă, autointitulata „enciclopedie liberă la care poate contribui oricine”, nu-i ajută pe tineri, din punctul meu de vedere, să facă o distincţie necesară între sursele primare şi cele secundare, nu-i încurajează întru rigoare ştiinţifică şi nu le dezvoltă capacitatea de a confrunta şi analiza critic informaţii, documente şi interpretări diferite. Parafrazând o zicală românească, utilă în acest caz, enciclopedia virtuală Wikipedia, oricât de necesară s-ar dovedi – şi este! – îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!

Articolul a apărut în revista "Istorie şi civilizaţie" la care colaborez constant.