Umbra umorului de altădată

Discuţiile mele cu unii amici în uniformă – foşti colegi sau cunoştinţe cu totul întâmplătoare din perioadele de documentare – încep să aibă tot mai mult aspectul unor litanii nesfârşite. Bucuria revederii este de scurtă durată, are ceva aproape ritualic şi îngheţat în formulele prestabilite de politeţe, cu efuziuni care ţâşnesc ca un gheizer fără vlagă pentru a se stinge de îndată ce intrăm în detaliile rememorării evenimentelor sau întâmplărilor care au trecut peste noi de la ultima întâlnire.
Am putea discuta ce am mai făcut. Şi asta şi facem. Dar conversaţiile alunecă, inevitabil, spre ceea ce nu funcţionează, spre anomalii sau excepţii care ne par strigătoare la cer. Altădată sancţionate cu umor şi transformate în prilej de amuzament general. Acum, umorul s-a ofilit, privim totul cu încrâncenare, vitriolant şi pătimaş, pentru că ni se pare că suntem din ce în ce mai afectaţi şi că mediul în care ne desfăşurăm existenţa profesională s-a viciat din cauza acelor situaţii pe care cândva doar le ironizam cu detaşare.
Reglementări nepotrivite au mai existat. Indivizi lipsiţi de caracter, obtuzi plini de sine şi aiuritoare incompatibilităţi, birocraţi dăruiţi sacerdotal încremenirii ca mărturie a exigenţei împinse la extrem, incapabili de a privi mai sus de litera sfântă a vreunei prevederi interpretabile, stupizi cu ştaif şi aură de martiri crucificaţi la locul de muncă, toate acestea s-au mai văzut şi, fără nicio îndoială, se vor mai vedea. Nimic nu-i nou sub soare. Dar vremea în care ironia şfichiuitoare, băşcălia sau hazul general le acoperea, târându-le în derizoriu, pare să fi apus. Semn că nici umorul, altminteri un bun panaceu în vreme de criză, nu-şi mai îndeplineşte rolul sanitar.
Tristeţea care însoţeşte relatările unora dintre amicii mei pare să-şi tragă tot mai mult seva amară din neputinţă şi aşteptarea continuă într-un provizorat care i-a obosit şi i-a uzat psihic. Dintr-un efort de înţelegere raţională a logicii obscure a unor evenimente pe care nu le pot controla. Şi care le influenţează viaţa, deciziile şi, uneori, până şi prieteniile. Sperând mereu într-un mâine mai bun decât se va fi dovedit a fi ieri. În camaraderia implicită a unui corp profesional care şi-a făcut o mândrie din a o prezerva, în ciuda modelor şi vremurilor.
Şi mă recunosc, uneori, în poveştile lor. În neputinţa lor. La fel de lipsit de umor şi contrariat de întâmplări pe care nu le pot digera cu uşurinţă. Dar îmi găsesc o consolare în faptul că, slavă Domnului, râsul e încă îngăduit. Şi că, orice s-ar întâmpla, nu e nimeni atât de nebun, întocmai ca sumbrul personaj Jorge din Burgos, din Numele trandafirului al lui Umberto Eco, capabil să dea foc tuturor manuscriselor şi cărţilor vechi din biblioteca unei abaţii benedictine numai pentru ca nu cumva să se afle vreodată că o autoritate precum Aristotel ar fi privit râsul cu îngăduinţă.