Adevărul umblă cu capul spart

Apropierea de evenimente din istoria noastră contemporană ne creează adevărate traume sufleteşti, declanşează patimi nebune, discursuri partizane şi încrâncenări savante, trecute prin budoarul conspiraţiilor din care serviciile secrete nu au niciodată cum să lipsească, în spectacolul grimaselor atotştiutorilor ubicui.
Revoluţia din Decembrie 1989 (eveniment fondator de democraţie, aşa cum este ea, la noi, cu „originalitatea”-i nedezminţită, inaugural umbrit de numeroase victime, ucise de nu-se-ştie-cine) are parte de adulatorii şi denigratorii ei, de contestatarii şi „reformatorii” ei, plecând de la însăşi denumirea sa şi până la detaliile unui geam al vreunei clădiri care, prin chiar poziţia sa, fără să ştie, va fi făcut Istorie.
Nu mă aştept prea curând la o limpezire a apelor şi cu atât mai puţin la clarificări conceptuale. Oricine a urmărit o dezbatere pe această temă va fi constatat cât de diferite sunt unghiurile sub care privesc acelaşi eveniment cei implicaţi, cu abordări în care putinţa unui limbaj comun este cu totul iluzorie. Este imaginea unei incapacităţi, pentru care sunt de căutat explicaţii adânc în istoria noastră, de a coagula opinii convergente despre ceea ce trăim noi înşine, la un moment dat, atât de intens.
Cotidianul „Adevărul” a început, de ceva vreme, o amplă campanie de „limpezire” a apelor. Un fel de istorie a evenimentelor petrecute în decembrie 1989, abordată jurnalistic şi – îi suspectez pe autori – mult prea preocupată să afle senzaţionalul acolo unde nu este, poate, decât o banală întâmplare, o dramă sau, cine ştie?, doar o cruntă prostie.
În decembrie 1989 m-am aflat în Sibiu, fiind elev al Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Am urmărit episoadele dedicate de cotidianul amintit evenimentelor din Sibiu şi am fost uimit de inexactităţile oferite publicului ca fiind fapte de netăgăduit. Cristian Delcea şi Mihai Voinea întocmesc o cronologie în care arată, pentru ziua de 22 decembrie 1989, la ora 10, că Aurel Dragomir, comandantul şcolii militare, ar fi spus manifestanţilor, cocoţat pe un TAB, să nu se atingă de cazarmă, avertizându-i: „Aţi intrat peste noi – v-am ras!” Ca martor ocular al acelei scene, pot spune că niciodată colonelul Aurel Dragomir nu a utilizat o asemenea formulă, ba chiar, spre meritul lui, a calmat spiritele. Mulţimea, iritată, ar fi reacţionat cu totul altfel dacă s-ar fi rostit acele cuvinte şi nu prin aclamarea vorbitorului suit pe tribuna blindată, improvizată. Presupun însă că autorii cronologiei nu au nevoie nici de cursuri de psihologie a mulţimilor şi nici de mărturiile participanţilor. Ei doar scriu.
Însă un editorial al lui Grigore Cartianu, redactorul-şef al publicaţiei, intitulat „Măcelul de la Sibiu”, mi se pare elocvent pentru a ilustra cine (ne) scrie istoria recentă şi ne oferă lecţii despre cum să înţelegem Revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să vă spun că Grigore Cartianu crede că unii angajaţi ai Ministerului de Interne au murit, la Sibiu, în sediul instituţiei în care lucrau, pentru că Aurel Dragomir ar fi bombardat „cu sălbăticie” clădirea în care se aflau aceştia, deşi, în calitate de comandant al garnizoanei, el „avea în subordine şi Miliţia, şi Securitatea”.
Într-adevăr, o „nepreţuită” lecţie de istorie...


Articol publicat în "Observatorul militar". Pentru că un anume personaj a fost cuprins de o teamă subită la citirea numelui Grigore Cartianu, acesta a fost eliminat din text. Redau aici articolul aşa cum a fost scris.