Simboluri

Îmi imaginez cum s-a urcat în autobuz. Cu mâna tremurândă s-a prins anevoie de una din barele uşilor de la mijlocul vehiculului. Primul picior l-a pus cu greutate pe platformă, târând aproape sacoşa pe care o ţine strâns în cealaltă mână. A privit spre cei din jur, aşteptând un ipotetic sprijin în care încă mai crede, dar care nu are cum să mai vină. Indiferenţa este generală, lehamitea, proasta dispoziţie, plictiseala sunt prea evidente pe chipurile absente, împietrite. Maşina nu este aglomerată la această oră a zilei şi fiecare pare cufundat în sine, într-o tăcere mormântală, spartă din când în când de claxoanele unor şoferi disperaţi.
Îl văd abia când se aşază încet pe unul din scaunele rezervate. La unul din reverele hainei ponosite, bătrânul poartă insigna care atestă că este veteran de război şi cocarda tricoloră. Priveşte în jur şi ochii îi cad pe un anunţ scris cu litere mici pe care în zadar se străduieşte să-l descifreze. Un tânăr, în apropiere, sprijină o bară de susţinere din autobuz, legănându-se molatic într-un fel de dans improvizat din care se opreşte uneori, proptindu-se mai bine într-o altă bară, când maşina cercetează adâncurile vreunei gropi din caldarâm sau şoferul are tentative de pilot de încercări, din aceleaşi motive.
Bătrânul dă semne că ar vrea să închege un dialog. Priveşte spre tânăr. Fără succes. Între două convorbiri la telefonul mobil, tânărul este transportat într-o altă lume. Apoi îl „atacă” frontal: „Ce scrie acolo?” Şi indică, ridicând un deget descărnat şi strâmb, afişul lipit pe „cuşca” de plexiglas a şoferului autobuzului.
Mă aştept ca tânărul să-l repeadă pe neaşteptatul interlocutor. Sau, poate, să-l privească dispreţuitor, tăindu-i orice poftă de conversaţie. Tăcând. Până la urmă, nu aşa se începe o conversaţie cu un necunoscut, în pofida vârstei. Sau tocmai de aceea. Dar tânărul revine din lumea sa şi, respectuos, gândindu-se o clipă, îi face o scurtă prezentare a afişului. Sintetic. În câteva cuvinte. Privirea i s-a schimbat. Este caldă şi binevoitoare. Înţelegătoare. Ar fi dispus să-i răspundă şi la alte întrebări dacă bătrânul ar insista. Sau dacă tânărul nu ar fi din nou preocupat de vreun mesaj tocmai sosit pe telefonul mobil sau de o nouă conversaţie, inevitabil legată de sms-ul anterior.
Schimbarea atât de vizibilă în atitudinea tânărului este datorată, fără îndoială, atât de vârsta înaintată a celui care l-a abordat, dar şi de semnele distinctive ale veteranului de război. Sunt un simplu observator al gesturilor şi al dialogului lor, fără ca vreunul să bage de seamă. Aş fi curios să aflu ce anume ştie tânărul despre veteranii de război, despre acţiunile armatei române în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Aş putea întreba, lămurindu-mă îndată şi, poate, rumegându-mi apoi, în tihnă, dezamăgirea. Probabil că nu ştie mai nimic.
În schimb, simbolurile sunt încă puternice. Insigna şi cocarda tricoloră spun încă, unei generaţii debusolate de tineri căutându-şi un drum propriu, mai mult, poate, instinctiv, decât pot face cei mai talentaţi profesori de istorie. Nu e suficient. Ştiu. Dar dacă şi simbolurile mor, atunci suntem pierduţi. Fiindcă fără ele, orbecăim în beznă.