Cunoaşte-ţi aproapele...

E lumea internetului plină de teste rapide, aşa-zise de personalitate, compuse din 6-10 întrebări, vagi în generalizarea lor nepermisă, care pretind a-ţi spune dintr-o suflare, cu un text-şablon din care orice urmă de personalizare a fost cu desăvârşire alungată, cine eşti cu adevărat, cu cine te asemeni sau, mai interesant, furându-le ghicitoarelor în bobi pâinea de la gură, aspirând la a-ţi construi cu precizie identitatea socială şi de „gen” ori poziţia în regnul animal în lumi demult apuse.
Îmi imaginez că nu e nimeni atât de naiv încât să creadă că a descoperit modalitatea cea mai potrivită de a se cunoaşte pe sine sau pe cei din jur, apelând la astfel de făcături. Sigur că sunt teste de personalitate serioase şi comprehensive, ştiu acest lucru, dar administrarea lor presupune nu numai un personal calificat, ci şi un îndelung exerciţiu de cunoaştere a tipologiilor umane în cele mai mici amănunte. Ceea ce nu se întâlneşte la tot pasul.
Vă mărturisesc că am fost însă de-a dreptul uimit, cu puţine şi nesemnificative excepţii, de calitatea notărilor de serviciu realizate de comandanţii de pe anumite trepte ierarhice în anii interbelici, pe care am avut ocazia în repetate rânduri să le citesc în original în arhivele militare. Acurateţe, concizie, vocabular elevat, un scris elegant care trăda cel puţin o şcoală veche, astăzi complet dispărută, a caligrafiei însuşite cu maximă rigoare. M-am întrebat mereu cum reuşeau acei comandanţi să-şi cunoască subordonaţii atât de bine şi să găsească pentru fiecare cuvintele potrivite în măsură să contureze personalitatea celor astfel notaţi. Psihologia (ca să nu mai vorbesc de psihanaliză, atât de controversată chiar şi astăzi) era atunci o ştiinţă relativ nouă, care îşi contura propriul drum luptându-se cu nevoia creării instrumentelor de lucru într-un climat al suspiciunii generale.
Astăzi, avem instrumente de apreciere precise – aş spune matematic concepute – care ar trebui să elimine într-o proporţie covârşitoare orice urmă de subiectivism de care, de pildă, cei notaţi în perioada interbelică s-ar fi putut plânge cu asupra de măsură. Iar unii o şi făceau, nu vreau să idealizez în niciun fel o perioadă istorică anume. Şi totuşi subectivismul, încrâncenarea, reaua-credinţă, ipocrizia şi minciuna îşi găsesc drumul lor chiar şi la adăpostul acestor modalităţi standardizate, majoritatea copiate, cum îmi spunea cineva informat care se lăuda ostentativ, din trei în trei fraze, cu pregătirea lui juridică, după documente similare ale armatelor occidentale. Ceea ce trădează, din punctul meu de vedere, mai degrabă o neputinţă a concepţiei proprii, dar asta e o altă poveste.
Am fost unul care a avut, anul acesta, din nefericire, posibilitatea de a vedea, prin propria-i notare, cum orice formă de standardizare poate lăsa loc, cu acte în regulă, subiectivismului şi relei-credinţe. Convingându-mă, într-un fel, dacă mai era nevoie, că problema formei fără fond nu are, la noi, o istorie cu un final precis, ci o actualitate care ar trebui să ne dea de gândit.

23 August

La 23 august, anul acesta, s-au împlinit 70 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la Moscova, în 1939) care, mai ales prin protocolul său adiţional secret (negat de sovietici zeci de ani), a creat nenumărate dificultăţi României prin reconfigurările teritoriale ale căror consecinţe le putem vedea încă şi astăzi. Tot la 23 august, dar în 1944, s-a petrecut un eveniment important atât pentru România, cât şi pentru evoluţia celui de Al Doilea Război Mondial, fapt pentru care nu mă miră că nefastele urmări ale celebrului pact sovieto-german au trecut mai degrabă neobservate în dezbaterea publică.
Discuţiile despre semnificaţia istorică a zilei de 23 august 1944 sunt în continuare aprinse, măcar atunci când au loc. Dincolo de succesivele denumiri –de la celebrul pleonasm „insurecţie armată”, care a făcut o lungă carieră, până la formularea amplă, greoaie şi goală de conţinut, „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, obligatorie până în 1989 – actul de la 23 august conţine o importantă componentă de diletantism şi improvizaţie care a afectat în primul rând armata română, cea care s-a dovedit a fi, în capacitatea ei admirabilă de a împlini ordinele regelui Mihai I, „capul oştirii”, potrivit Constituţiei, un erou colectiv şi, deopotrivă, o victimă.
Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.
Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Ţară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice. Noul guvern român vorbea, de asemenea, de acceptarea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În Directiva Operativă a Marelui Stat Major, în seara zilei de 23 august, generalul Gheorghe Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă amintea cu totul pasager (camuflându-le sub denumirea de trupe ale Naţiunilor Unite) faţă de care atitudinea de urmat era una „prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ei. Însă la 23 august 1944, militarii români aflţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia, pierderile armatei române, potrivit cifrelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, ridicându-se la aproape 150.000 de militari. Actul de la 23 august 1944 merită analizat tocmai din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de genul acesta, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.
În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.

Să aterizeze pe spate, nu pe burtă!

Cine este familiarizat cu documentele de arhivă ştie cât de dificilă este, uneori, reconstituirea trecutului istoric prin apelul excusiv la informaţiile, adesea seci şi lipsite de orice urmă de viaţă, conţinute de acestea. Iar când îţi propui să recompui viaţa unei instituţii din documentele oficiale emise de-a lungul timpului (adrese, rapoarte de serviciu, tabele, statistici) trebuie să te înarmezi cu infinită răbdare şi o aprigă dorinţă de a descoperi, întocmai ca un arheolog ascuţindu-şi mirările în faţa unui ciob înnegrit de vreme sau hamletizând profund în faţa vreunui os brăzdat de scurgerea timpului, omul de odinioară, cu spaimele, gândurile şi trăirile lui. Grea misiune!
Scriind o carte despre procesul de sovietizare a armatei române, după Al Doilea Război Mondial, m-am lovit de neputinţa documentelor oficiale de a „vorbi” despre oamenii care părăseau armata în care se formaseră şi aceia care intrau, cu voie de la partid, într-o armată nouă, creată după chipul şi asemănarea celei sovietice. Mi-au lipsit mărturiile lor, unii neputând să le aştearnă pe hârtie, din frică şi lehamite, alţii nefiind în stare să le scrie, pentru că mânuirea condeiului le dădea mari dureri de cap. Ne lipsesc, din nefericire, jurnalele sau memoriile militarilor din anii regimului comunist – aproape că sunt tot mai sceptic că acestea vor apărea vreodată! – după cum puţini sunt aceia care, după decembrie 1989, au socotit că trebuie să facă dovada mărturisirii complete pentru posteritate.
Sorin Turturică, un tânăr pasionat de istoria aviaţiei, angajat cu ceva vreme în urmă la Muzeul Aviaţiei, unde a beneficiat de îndrumarea unui distins istoric şi profesor universitar – l-am numit aici pe domnul Valeriu Avram –, a reuşit să iniţieze o colecţie de mărturii ale unor personalităţi ale aeronauticii române, pe care le-a antrenat, provocator, la discuţii revelatoare despre un anume trecut, al lor şi al altora, cu ale căror destine au interferat, spre salvarea istoricului de mâine al aviaţiei militare, beneficiarul muncii lui Sorin Turturică.
Această colecţie, intitulată „Aeronautica română. Dialoguri”, tipărită la Editura Anima, într-o prezentare grafică inspirată, a fost inaugurată de generalul av. (r) Aurel Niculescu, fost comandant al Aviaţiei Militare în anii 1970-1977. Vă mărturisesc că am citit viul dialog al distinsului general cu istoricul Sorin Tuturică alergând literalmente pe pagini cu dorinţa de a afla o clipă mai devreme destinul unui pilot crescut şi format în primii ani ai regimului comunist, o istorie particulară care se suprapune cu istoria postbelică a României.
Şi am râs cu poftă când am aflat că generalul Mihail Burcă, „plantat” de regimul comunist în fruntea aviaţiei militare, l-a întrebat, deloc candid, pe căpitanul – la acea vreme – Aurel Niculescu, venit să raporteze un incident aviatic în care un aparat IL-10 fusese nevoit să aterizeze pe burtă: „Băi, dar de ce a aterizat pe burtă, nu putea să aterizeze pe spate?”
Mihail Burcă dixit!

Ion Petrescu despre blogurile militarilor

Fostul şef al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Ion Petrescu, publică în "Jurnalul naţional", unde a devenit editorialist, un comentariu dedicat blogurilor militarilor în care îmi face onoarea de a mă nominaliza, vorbind cu căldură şi preţuire despre blogul meu:

"Electrizant este şi blogul istoricului Florin Şperlea, ofiţer care, după ce a simţit praful de puşcă în Afganistan, a studiat peste Ocean, la Universitatea Stanford din Palo Alto, California. Redau din articolul "Pacepa - mai curat, mai uscat": "Este de tot hazul, de pildă, că angajaţii Direcţiei Informaţii Externe - despre care vă mărturisesc că aveam o părere ceva mai bună! - făceau eforturi să «codifice» capitala Austriei - Viena - prin «Viişoara», în schimb îşi informau şefii despre ecourile fugii lui Pacepa prin descrierea celor mai importante ziare austriece! Curată disimulare!". Iată doar vârful icebergului etichetat http://florinsperlea.blogspot.com/. "

Îi mulţumesc pentru cuvintele frumoase, mă onorează. Aici puteţi citi tot articolul.

Presa românească, astăzi

Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere.
O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie!
Îndrăznesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară iluzie!
Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea.
Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Despre respect

Intră mai degrabă sfios în încăpere şi pare că aşteaptă să-l recunosc. A ocupat, într-o vreme, o funcţie importantă şi îşi imaginează că ar trebui să mă comport faţă de el în aceeaşi manieră în care apropiaţii şi cei mai mulţi subordonaţi o făceau, cu adânci temenele, cu infinite precauţii şi spaime cuibărite în suflete stinghere că un singur cuvânt al şefului ar putea întuneca orizonturile cu nori negri, plumburii. Când unii erau siliţi să uite cu desăvârşire de misiuni şi de problemele cu care se confruntau în unităţi, verificând, înainte de toate, pentru a fi siguri că nu vor fi prinşi în neregulă de „Inchizitorul-şef”, dacă prizele şi întrerupătoarele au etichete, dacă şireturile de la bocancii militarilor sunt legate regulamentar şi dacă alinierea paturilor sau a păturilor dintr-un dormitor comun este perfectă. E chiar uşor contrariat, simt asta în privirile lui, fără să îndrăznească să o spună explicit, atunci când folosesc o formulă politicoasă, dar „civilă” de a-l saluta.
Acum este un... oarecare. Un personaj care începe să redescopere obişnuinţa de a ruga, de a aştepta, de a solicita o favoare, un sprijin, vânând gesturi de amabilitate şi aproape gudurându-se atunci când sunt abia schiţate de cei din faţa sa. Care redescoperă „anticamera”, refuzurile deferente ale unora dintre noii şefi (la promovarea cărora va fi contribuit chiar el) de a-i răspunde la telefon, „ingratitudinea” celor pe care crede că i-a ajutat în vreun fel vreodată, obidele încă nemărturisite ale celor faţă de care a fost profund nedrept şi chiar necinstit. Mirându-se şi el, poate, de cât respect pot dovedi încă unii dintre aceştia din urmă. Respect faţă de grad, foarte probabil, dar nicio urmă de consideraţie pentru personaj. În condiţiile în care respectul, la noi, pare tot mai greu de conturat într-o definiţie general acceptată.
Involuntar, mintea face o conexiune. Cu ceva vreme în urmă, intrasem cu totul întâmplător într-o unitate din ţară, alături de fostul comandant al acesteia, acum un pensionar oarecare. Un personaj respectabil, care ocupase mai toate funcţiile cu putinţă, ajungând, în cele din urmă, comandantul unităţii. Ne ştiam de multă vreme şi dialogul nostru se întemeia pe preocupările comune în cercetarea istorică. Mi-a fost însă cu neputinţă să pot discuta cu fostul comandant. Peste tot era salutat cu respect de toţi foştii săi subordonaţi şi colegi, dialogul nostru fiind „minat” de bucuria revederii şi împărtăşirea unor amintiri comune, iar unii nu au ezitat să-l strângă cu căldură în braţe. Mărturisesc că toate aceste efuziuni sentimentale autentice m-au impresionat şi mi-am spus că perioada în care acest ofiţer a fost comandantul unităţii trebuie să fie socotită de subordonaţii de altădată ca fiind una fastă, de care îşi amintesc cu plăcere.
Respectul celor din jurul nostru nu se câştigă uşor şi nici nu s-au inventat reţete universal valabile pentru aşa ceva. Nu le căutaţi pe Internet şi nici în manualele stupide de genul „Cum să...” Dar mă gândesc că nici nu ar fi bine să aşteptăm să ieşim la pensie pentru a şti dacă le-am câştigat ori nu celor din jur respectul, fiindcă s-ar putea să fie cam târziu.
Am putea însă încerca de mâine.

Lujerului, fostă Armata Poporului

„Urmează staţia Armata Poporului, peronul pe partea stângă”. Anunţul pe care milioane de călători îl vor fi auzit până acum pe tronsonul de metrou care străbate cartierul Militari a devenit istorie, odată cu denumirea staţiei. Armata nu mai este a poporului, par să ne spună cei de la Metrorex, iar denumirea în sine este suficient de perimată încât să nu mai corespundă noilor vremuri.
Au fost suficiente voci care au spus că nu denumirile staţiilor de metrou erau o problemă, ci mai degrabă curăţenia din acestea, condiţiile precare asigurate călătorilor care se îmbulzesc la ore de vârf în garniturile de tren suprasolicitate – încât, în curând, va fi nevoie de serviciile unor indivizi, special angajaţi, ca prin alte părţi ale lumii, pentru a-i împinge pe năpăstuiţii călători întocmai ca sardelele într-o cutie de conserve – după cum, parafrazând o zicere celebră a lui Nicu Ceauşescu (O tempora!...), abia s-a putut vărui şi întreţine ceea ce s-a realizat în anii regimului comunist, construcţia şi darea în folosinţă a unor noi tronsoane şi staţii întârziind deja nepermis de mult.
Nu cred însă că numele staţiei de metrou Armata Poporului, devenită acum Lujerului, prin decizia Metrorex, era cel mai potrivit. Înainte de toate pentru că sintagma „armata poporului” s-a înstăpânit în România odată cu instalarea regimului comunist, care dorea să facă distincţia între fosta armată regală, care era, în termenii propagandei comuniste, un „instrument de asuprire în mâna burghezo-moşierimii”, şi noua armată, sovietizată, compusă din elemente noi, muncitoresc-ţărăneşti („poporul”), devotate pe deplin noului regim instituit după 1948, şi aflate, cel puţin teoretic, în slujba poporului, deşi am putut vedea, în decembrie 1989, cât de valabilă mai era teoria în sine.
Comuna Militari – şi cartierul cu acelaşi nume al Capitalei de mai târziu – a fost, de la Palatul Cotroceni încolo, un câmp de instrucţie „asezonat” cu cazărmi la tot pasul. Noul chip al Bucureştilor, pornit în grabă spre urbanizare, i-a modificat fundamental structura şi vechile cazărmi au făcut loc unui cartier în care blocurile, cele mai multe inestetice şi rânduite aiurea, au răsărit ca din pământ mai ales după cutremurul devastator din martie 1977. Istoria comunei şi a cartierului cred că este abia cunoscută de cei care locuiesc acum acolo.
Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este că armata – a cărei contribuţie la realizarea metrolui nu este deloc de neglijat – a dispărut acum, prin decizia Metrorex, din mentalul locuitorilor cartierului. Când s-a înfiinţat, în 1975, Întreprinderea Metroul-Bucureşti, care răspundea de concepţia generală, de construirea şi punerea în funcţiune a liniilor de metrou, Nicolae Ceauşescu i-a cerut lui Ion Ioniţă, ministrul apărării naţionale din acel timp, să-i propună pentru conducerea întreprinderii un general, ceea ce corespundea viziunii dictatorului asupra lucrului militarizat în economia naţională. A fost ales generalul Petre Constantinescu, veteran de război şi ofiţer de artilerie, care îndeplinea atunci funcţia de prim locţiitor al Comandamentului Serviciilor Armatei.
Din punctul meu de vedere, Lujerului sau Păpădiei este totuna. Vechea staţie Armata Poporului putea fi denumită, simplu, Armata sau Armata României. Dar trebuie să recunoaştem că am ratat ocazia de a ne păstra un drept acolo unde alţii îl ignoră sau îl contestă. Poate altădată...

Pacepa – mai curat, mai uscat

Bântuie, cu o tenacitate uluitoare, câteva clişee însuşite întocmai, precum litera de Evanghelie, ori de câte ori vine vorba de generalul Ion Mihai Pacepa, spionul român care a defectat în SUA, în 1978, spre surpriza totală a Securităţii şi a lui Nicolae Ceauşescu. Ni se spune, acum şi prin vocea Luciei Hossu-Longin – care, după ce a epuizat subiectele referitoare la victimele regimului comunist şi eroii rezistenţei anticomuniste, atâţia câţi vor fi fost, pare lovită brusc de inspiraţia de a afla, la faţa locului, în SUA, cum mai arată şi cu ce se mai ocupă generalul defector –, despre importanta contribuţie a lui Pacepa la prăbuşirea regimului comunist din România – acel regim, să ne reamintim, la propăşirea căruia generalul pusese cu nădejde umărul din interiorul celei mai nocive instituţii transplantate de sovietici în România, nu mai puţin de... 27 de ani! – deşi vă mărturisesc că îmi este foarte greu să înţeleg de ce între fuga acestuia în SUA, în 1978, şi dispariţia regimului comunist, în decembrie 1989, vor fi trecut 11 ani! Fie că „lucrarea” generalului nu a fost suficient de consecventă, fie va fi fost complet ineficientă, mai ales dacă luăm în seamă că regimul comunist, la noi, se cam duce la vale după ce altele, similare, în ţările din jur, o cotiseră convingător şi cu ceva vreme înaintea românilor spre pluralism, democraţie şi economie de piaţă. În plus, Lucia Hossu-Longin i-a mai descoperit un merit lui Pacepa: acesta ar fi „un pionier al integrării noastre în Alianţa Atlantică”, ceea ce m-a umplut de o nedisimulată admiraţie, căci corul (întotdeauna numeros post factum) al celor care îşi arogă merite în domeniu suferea acut de pe urma lipsei unei voci mai puternice.
În al doilea rând, spirite influente în spaţiul public ne spun că Pacepa a trădat doar Securitatea şi pe Ceauşescu, pentru că nu s-ar putea pune semnul egalităţii între Ceauşescu şi România, ţara fiind, în timp, chipurile, chiar beneficiara gestului său. În consecinţă, Ceauşescu şi Securitatea apar ca nişte suprastructuri perfect independente în raport cu România (ceea ce este aberant!), iar eforturile disidenţilor rămaşi în ţară ar trebui înţelese, în aceeaşi logică, în sensul unui protest exclusiv împotriva lui Ceauşescu, privit ca un fel de dictator particular.
Mărturii interesante pentru furtuna creată în România şi în interiorul Securităţii după fuga lui Pacepa oferă un tânăr cercetător de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Liviu Ţăranu (foto), care a publicat recent, la Editura Enciclopedică, volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii”. Este de tot hazul, de pildă, că angajaţii Direcţiei Informaţii Externe – despre care vă mărturisesc că aveam o părere ceva mai bună! – făceau eforturi să „codifice” capitala Austriei – Viena – prin „Viişoara”, în schimb îşi informau şefii despre ecourile fugii lui Pacepa prin descrierea celor mai importante ziare austriece! Curată disimulare!

Foto: Adevărul

Ce ne (mai) enervează în România...?

Câteva răspunsuri interesante ale lui Devis Grebu, provocate de Cristian Teodorescu pe blogul său.
Pentru că multe dintre cele semnalate de Devis Grebu mă irită şi mă sufocă zi de zi în Bucureşti, le transcriu mai jos.

C. Teodorescu: Ce nu-ţi place în România?
Devis Grebu: Americanii obisnuiesc sa raspunda – ironic - la intrebarile care trateaza subiecte sensibile sau/si dureroase: „You don’t want to know the answer”. Asa ca…Cristi, do you?… Nu-mi place lipsa totala de „civism” a imensei majoritati a populatiei. Adaugata la incultura „lumpen-proletariatului”- elita de astazi a capitalei – sau la spoiala culturala a tineretului cu studii (presupuse) superioare, provoaca marlania generalizata care ma sufoca. Aroganta celor care s-au trezit peste noapte la volanul unui Mercedes( furat sau obtinut prin speculatii frauduloase), dupa ce in ajun adormisera pe scandurile carutei trase de o martoaga. Limba romana stalcita si butucanoasa, vorbita- mai ales de tineri, dar si „afacereza” sau „calculatoreza”. Interesul generalizat pentru „fapt divers”,”barfa”, „scabros”, „manele”, „vedete”( valoroase prin impactul notorietatii mediatice, dar nule din punct de vedere cultural, stiintific sau artistic). Lipsa de pregatire profesionala, mai in toate domeniile, combinata cu descurcareala „savanta” a mai tuturor solicitarilor. Lipsa de „fair play”, ignorarea „aproapelui”, lipsa minimei politeti, dispretul provincial fata de realizarile (chiar exceptionale) de peste hotare ale celor repatriati (benevol). Ai cerut-o, draga Cristi, si as mai putea continua indelung dar voi trage concluzia tragica: tara este unica, superba, trecutul bogat, folclorul minunat, elita cu nimic inferioara celor din centrele luminoase ale occidentului, dar poporul este profund si IREMEDIABIL contaminat, fapt ce ne indeparteaza de Europa -pe zi ce trece- in loc sa ne contopeasca. Sunt dezgustat si disperat.


Pentru cei interesaţi să citească tot interviul, va recomand blogul lui C. Teodorescu.

Comunicare modernă

M-aţi chemat, şefu’? Da, bă, pe unde umbli? Păi nu m-aţi trimis dumneavoastră...? Lasă, bă, că te-am trimis, până acum trebuia să fie gata. Păi, şefu’, traficu'... Iote, bă, acu’ eşti şi agent de circulaţie! Nu sunt, şefu’, dar e o nebunie să circuli în Bucureşti şi dumneavoastră... Ce e cu mine, bă? Am vrut să spun... Lasă, bă, nu mai spune, că mă uit eu singur în oglindă. Hârtiile alea le-ai făcut? Care hârtii, şefu’? De ţi le-am dat acum o oră să le trimiţi ştampilate la direcţie. Păi, am încercat să le termin şi m-aţi trimis... Băi, eu aveam de nevoie de ele acum, că mă strigă ăia înnebuniţi să le trimit odată şi tu mângâi bordurile prin Bucureşti? Le termin acum. Nu mai termini nimic, bă, că e târziu, nu am nicio bază în tine. Bă, sunt 1 000 la poartă care aşteaptă să vină să lucreze aici gratis, iar eu mă rog de tine să faci ce-ţi zic. Lasă, mă, că vine notarea aia de serviciu şi mai vedem noi... Şefu’, dar am încercat să fac exact... Băi, să-ţi scoţi din minte exactitatea asta. Trebuie să fii maleabil, să te îndoi ca trestia aia gânditoare şi să simţi pulsul evenimentelor. Trebuie să ai intuiţie, domnule, să te adaptezi, altfel te duci dracului, auzi? Înainte să mă duc, nu credeţi că ar fi bine... Bă, te văd cam dezinvolt, ce cred eu că e bine, e bine, auzi? Nu-mi spui tu ce e bine şi ce nu e bine, că am ani de armată cât nu apuci tu să numeri de acum până la pensie. Învârţi şi tu cinci hârtii în fiecare zi şi vii să-mi spui mie ce şi cum? Şefu’, eu doar încercam să văd dacă... Bă, vezi, asta e problema ta, tu doar încerci, nu eşti. Asta e diferenţa. Tu încerci, eu sunt. Tre’ să mă descurc de fiecare dată singur, mama ei de viaţă, că mai bine plec şi vă las dracului baltă... Zi-mi de aplicaţia aia, eşti gata cu documentele? S-au făcut, mai trebuie... Bă, vouă mereu vă mai trebuie ceva. Ba aia, ba ailaltă, vă trebuie cineva să vă gâdile, să vă scarpine... Nu, şefu’, e vorba despre... Lasă, bă, că vă ştiu eu, nu sunteţi în stare de nimic. Dacă nu fac eu, nu iese nimic bun. Să-mi aduci hârtiile alea să le văd. Păi le aveţi aici... A, astea, nu sunt bune de nimic. Pot să mă şterg la cur cu ele. Dar nu pot folosi hârtie d-asta... Ia-le şi refă-le până la sfârşitul programului. Dar nu ziceaţi că trebuie să mă duc...? Nu trebuie nimic. Du-te şi refă-le şi mai vorbim. Şi pune şi tu trei becuri pe holul ăla, nu vezi că ne băgăm degetele în ochi? Păi, nu sunt... Ce nu sunt? Pune, mă, de la tine, că de aia te plăteşte armata, nu vezi că e criză? Ce, vrei să pun eu? Că de la mine pun tot timpul. Trei becuri oi fi şi tu în stare să cumperi...
După o oră
Şefu’, hârtiile... Care hârtii? Aplicaţia... Lasă, bă, aplicaţia, te-ai dus acolo? Unde, şefu’? Unde te-am trimis. Păi nu aţi zis să termin... Bă, nu se poate face nimic cu tine. Eşti pierdut pentru orice formă inteligentă de comunicare. Bă, tu de comunicare modernă ai auzit?

P.S. Orice asemănare cu dialoguri de ieri, de azi şi de mâine este, fireşte, cu totul întâmplătoare.