Nemescu „loveşte” din nou!

Am mai scris, pe blog, despre felul aiuritor-encomiastic în care ne raportăm la filmele româneşti de îndată ce ele au fost încununate de premii la festivaluri internaţionale importante. În discuţie era, atunci, filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfârşit), care a obţinut, anul trecut, la Festivalul de la Cannes, unul dintre cele mai importante trofee, convingerea mea fiind că această peliculă, denaturând până la caricatură un eveniment petrecut în realitate, aduce mai degrabă deservicii de imagine României şi armatei sale.
Unii, puţini, au socotit că este firesc să existe opinii diferite asupra acestui film (îngăduindu-mi cu generozitate, altfel spus, să-mi „dau cu părerea”), în timp ce alţii s-au grăbit să mă includă în categoria indezirabililor naţionalişti „patriotarzi”, dificil de recuperat pentru traiectoria noastră europeană actuală. Le mulţumesc tuturor!
Nu a trecut mult timp de la publicarea acelui text şi iată că filmul lui Cristian Nemescu stârneşte alte polemici, ca urmare a faptului că a fost inclus, împotriva voinţei reprezentanţilor României (ceea ce mi se pare un abuz!), pe lista peliculelor care vor rula în cadrul unui festival dedicat dialogului intercultural găzduit de Parlamentul European.
Spre cinstea lui, fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Paşcu, în calitate de europarlamentar, s-a opus, printr-o intervenţie în plenul instituţiei europene, unei decizii aparţinând unor funcţionari oarecare, după ce filmul propus iniţial de România a fost respins ca nefiind adecvat tematicii festivalului, în timp ce California Dreamin’ (nesfârşit) a fost găsit potrivit, fireşte, de cinefilii amploiaţi europeni!
Însă intervenţia europarlamentarului român a pornit sarabanda ironiilor ieftine în ţară. A reieşit limpede, din textele unor jurnalişti (unul, cel puţin, apărând filmul din motive strict comercial-partizane, pentru că filmul lui Nemescu a fost produs de Trustul din care face parte publicaţia la care scrie, şi a fost vândut, pe DVD, împreună cu aceasta!), că dacă nu eşti Irina Margareta Nistor sau Alex. Leo Şerban (ca să nu mă refer decât la doi dintre cei mai cunoscuţi critici de film de la noi) este o gravă impietate să te pronunţi asupra calităţilor sau nereuşitelor unui film sau altul, dar se dovedeşte a fi şi o nepermisă eroare dacă nu laşi pe alţii să decidă în locul tău.
Socotit „cazon” şi „Moş Teacă redivivus” de un comentator autohton, Ioan Mircea Paşcu a acţionat, din punctul meu de vedere, onorabil şi corect, reprezentând interesul României, aşa cum a fost mandatat la alegerile precedente.
Ţinând seama de „logica” criticilor săi, dar şi de caracterul festivalului organizat de Parlamentul European, fostul ministru al Apărării se întreabă, pe bună dreptate de altminteri, prin analogie, de ce nu le-am îngădui celor de la Eurovision să ne aleagă melodia care să ne reprezinte dintre multele manele, cu texte inepte şi agramate, dar vânzări „beton”, ale căror ritmuri fac furori printre lascivii dansatori din buric?
Cine stie? Poate ca nu e chiar atat de departe vremea aceea...

Tanti Miţa şi pistolul

Tanti Miţa, de la 3, a devenit, dintr-o dată, rece şi distantă când mă întâlneşte. De felul ei politicoasă şi amabilă, capabilă să-mi ocupe – „ca din întâmplare” – mai bine de 30 de minute din viaţă, zilnic, cu istorisiri de tot felul, cu ultimele ei impresii despre orice (din care să nu vă imaginaţi că lipsesc presante şi fierbinţi probleme ale lumii!), acum pare de nerecunoscut. Strategiile mele abile de a evita orice întâlnire cu dumneaei şi de a scăpa de corvoada unor discuţii zilnice inutile nu mai sunt necesare. Acum, mă evită ea.
Zilele trecute nu mai rabdă „embargoul” autoimpus şi mă abordează cu infinite precauţii. „Ce ne facem, de-acum?”, mă întreabă de parcă sfârşitul lumii a avut loc ieri, ea i-a supravieţuit, iar eu încă nu am aflat că s-a petrecut. Privirile mele nedumerite cer, evident, lămuriri şi, înainte să apuc să deschid gura, continuă: „Păi să-mi spui ce armă ai acasă, că nu mai am încredere în dumneata!”
Carevasăzică, tanti Miţa a citit presa românească (cum de mi-am imaginat că va rata ştirea asta!) şi s-a convins, astfel, că de buna noastră vecinătate şi respectul reciproc s-a ales praful. De la un pistol pe care, prin lege, l-aş putea lua acasă. Că mă gândesc că nu-şi imagina că vin cu vreun tanc în parcarea din faţa blocului să-l pripăşesc lângă Loganul vecinului ei, tot de la 3, a cărui stare fizică o inspectează de zor la diferite răstimpuri, şi nici cu vreo mitralieră sau A.G., cu cifrele lui cu tot, deşi ea oricum nu face diferenţe între „drăciile” astea... Ar trebui să spun şi eu, precum cinicul Diogene, care constatase – dezamăgit de refuzul unui prieten, dornic să-i caute tovărăşia, de a purta cu sine o scrumbie, aşa cum i se ceruse, ca semn al amiciţiei lor astfel pecetluite – cât de uşor se poate împiedica o posibilă prietenie de o simplă scrumbie, că prietenia mea cu tanti Miţa a stricat-o... un pistol. Pe care nu-l am şi pe care nici nu ştiu dacă îl voi aduce vreodată acasă.
Tanti Miţa mă ştie om de încredere. „Ţie îţi spun, că am încredere în dumneata! Eşti militar!”, îmi zicea, uneori, potopindu-mă cu tot soiul de amănunte despre lucruri care nu mă interesau cu niciun chip. Zadarnică orice încercare de a o opri. Acum însă, nu mai are încredere, fiindcă, printr-o lege, îmi pot lua pistolul acasă.
De un individ care i-a furat într-o lună toată pensia din geantă nu i-a fost teamă, că habar nu a avut când i-a tăiat poşeta profesionist, cu un cuţit „marfă”, de presupus purtat „legal” şi... în afara programului! De hoţul care i-a intrat în casă acum două luni nu prea s-a sinchisit, amuzându-se de zor că ea e în pas cu lumea şi „lucrează cu băncile”. De-un zărghit de puştan, care alerga câinii vagabonzi prin curtea blocului, cu un pistol cu aer comprimat, şterpelit de la taică-su, mi s-a plâns mie, dar l-a iertat, „că n-are minte”... De măcelarul care, furios că ea nu se mai hotărăşte odată ce bucată de carne să cumpere, plimbându-l fără rost printre galantare, i-a arătat, ameninţător, în exerciţiul funcţiunii fiind, cuţitul, s-a „spovedit” la soborul de babe din curtea blocului şi, cu simţ civic recent dobândit, au decis, toate, să boicoteze măcelăria de peste drum. Le-a ţinut două zile fronda...
Însă ipoteticul meu pistol i-a furat liniştea.
Pe tanti Miţa am văzut-o ieri din nou. Iradia de bucurie. „Să ştii că ştiu! E doar un proiect de lege, hai că te-am bănuit de pomană!” Şi a apăsat într-un fel anume pe cuvântul „proiect”, dar ce mai contează când tanti Miţa e atât de fericită!

Liber la arhivele regimului comunist

Noua lege a arhivelor, propusă spre dezbatere publică de Arhivele Naţionale (cei interesaţi pot consulta textul legii pe site-ul www.arhivelenationale.ro), va înlocui, dacă va fi aprobată, Legea 16 din 1996, care a iscat numeroase controverse, în special prin termenele de păstrare impuse unor documente elaborate în anii regimului comunist. În 1996, s-au purtat aprinse discuţii cu privire la aceste termene pentru documentele create în anii 1945-1989, unii susţinând necesitatea liberului acces până în decembrie 1989, alţii socotind că trebuie impuse termene de păstrare similare cu acelea din alte ţări europene, între 30 şi 50 de ani de la elaborarea acestora. A învins, atunci, convingerea că România trebuie să se alinieze la mult invocatele standarde occidentale, uitându-se că investigarea regimului comunist, în ansamblul său, ar fi trebuit să fie o prioritate pentru întreaga societate românească, ţările luate drept model nefiind nevoite să suporte un regim dictatorial zeci de ani pentru a reveni la democraţie printr-o revoluţie.
Acesta este unul dintre aspectele pe care noua lege vine să-l clarifice. Astfel, potrivit proiectului de lege, este explicit prevăzut accesul liber la „arhivele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989, respectiv de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, după prelucrarea arhivistică. Este de tot hazul că în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic este nevoie, la 19 ani de la acel eveniment, de o lege specială pentru a permite accesul la aceste documente! Dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată...
Din acest punct de vedere, noua lege va aduce şi unele schimbări pentru Arhivele militare. Ministerul Apărării este în continuare abilitat să-şi păstreze propria arhivă, care, însă, ca parte integrantă a „Patrimoniului Arhivistic Naţional” (noul concept ce îl va înlocui pe acela de „Fond Arhivistic Naţional”), va fi în grija specialiştilor Arhivelor Naţionale privind administrarea, utilizarea şi protejarea sa. De aceea, regulamentul propriu al Arhivelor militare, care va trebui întocmit după apariţia legii, se va supune spre avizare Arhivelor Naţionale.
Accesul la documentele create de „organele statului comunist în perioada 1945-1989” ridică o problemă asupra căreia istoricii militari nu s-au pronunţat cu claritate, cu câteva notabile excepţii. Este armata „populară”, creată după 1948, printr-un proces de transformare radicală a vechii armate „regale”, după modelul armatei sovietice, o „realizare” şi, mai apoi, un „organ” al statului comunist, aşa cum au susţinut întotdeauna liderii comunişti? Răspunsul pozitiv la această întrebare aduce cu sine, implicit, concluzia că toate documentele cu caracter militar elaborate în anii 1945-1989 vor trebui puse la dispoziţia cercetătorilor. Astfel, nu numai documentele care au fost create de vechiul aparat politic al armatei, sub diferitele sale denumiri (pe care arhiviştii militari sunt şi acum nevoiţi să le... „declasifice”, prin proceduri complicate şi stupide, ceea ce este nu numai hilar, dar cu totul neverosimil în anul 2008!), ci toate documentele militare create de Ministerul Apărării în anii regimului comunist. De asemenea, accesul la memoriile originale (dosarul personal) ale unor comandanţi cu funcţii de decizie, indiferent de perioadă, va fi simplificat, întrucât, potrivit noii legi, „documentele create în legătură cu exercitarea unei funcţii sau demnităţi publice nu pot fi considerate ca făcând parte din categoria celor care privesc viaţa privată”.
Noua lege este necesară. Din punctul meu de vedere, aceasta ne va obliga, în sfârşit, la o reevaluare a unui mai vechi proiect al arhiviştilor militari, pentru care s-au consumat nervi, discuţii inutile şi zeci de rapoarte, privind separarea radicală a arhivei istorice de arhiva creată după 1989.
Este timpul ca şi Arhiva militară să devină o instituţie de specialitate, conform normelor promovate de Arhivele Naţionale, şi nu doar o unitate militară oarecare într-un nomenclator general.

Despre a fi în cărţi

Deşi consilier al preşedintelui nigerian, istoricul Neagu Djuvara ambiţiona încă, spre sfârşitul anilor ’60, să-şi încheie teza de doctorat şi îl rugase pe un prieten – potrivit propriilor mărturisiri, într-o scrisoare pe care i-o adresează lui George I. Duca, în iulie 1969 – să-i găsescă un tânăr, de preferat un student, în SUA, care ar fi putut să-l ajute, contra cost, la realizarea unor „cercetări biografice”, întrucât în America, spunea Djuvara, acesta este „un sector foarte bine «acoperit»”.
Mă interesează mai puţin, aici, latura financiară şi felul în care dorea să-şi încheie teza de doctorat istoricul Neagu Djuvara, cât mai degrabă recunoaşterea pe care o aveau, chiar şi la vremea aceea, instrumentele de lucru aflate în bibliotecile publice sau private americane.
Dacă istoricul ar fi trăit în România, nu în Nigeria sau chiar la Paris, ar fi fost nevoit, probabil, să apeleze la o metodă similară, ştiut fiind faptul că, la noi, rareori un proiect editorial de amploare, odată început, este dus la bun sfârşit. Orice asemenea întreprindere, pare să conţină, în matricea sa, adânc imprimat, ca un blestem, eşecul sau neputinţa împlinirii. Iar lipsa instrumentelor de lucru adecvate spune multe, adesea, despre starea în care se află cercetarea ştiinţifică într-un domeniu sau altul.
Am descoperit, la rândul meu, în impresionanta bibliotecă a Universităţii Stanford, la început de secol XXI, că observaţiile lui Neagu Djuvara din anii ’60 rămân perfect valabile. Tomuri de enciclopedii, dicţionare, atlase şi anuare – într-un cuvânt, instrumente de lucru – umplu numeroase rafturi în săli generoase. M-au interesat, cum era şi firesc, mai ales cele de istorie generală sau dedicate unor subiecte, evenimente sau perioade anume.
Am constatat, din nefericire, că multe dintre enciclopediile recent publicate în SUA sunt foarte zgârcite cu informaţiile sau articolele dedicate unor subiecte de istorie românească. Pe de o parte, vina ne aparţine prin incapacitatea de a ne crea noi înşine propriile instrumente de lucru şi de a le face accesibile, în limbi de circulaţie internaţională, unui public specializat cât mai vast, iar pe de altă parte, aveam să-mi dau seama, de la New York, Los Angeles, Stanford sau Harvard, istoria românilor este aproape inexistentă.
O excelentă, de altfel, enciclopedie de istorie militară, coordonată de James C. Bradford, apărută în 2006, în două volume, la care au colaborat istorici militari recunoscuţi, nu reţine, între articolele sale, niciun eveniment de istorie militară românească şi nicio personalitate militară a noastră. Ar trebui, din acest punct de vedere, să ne întrebăm, de ce, de pildă, nici până astăzi nu avem o enciclopedie a participării armatei române la Primul Război Mondial, deşi de la încheierea conflagraţiei se vor împlini, în toamna acestui an, 90 de ani.
Există însă şi o altă latură, pe care nu mă sfiesc să o definesc ca fiind îngustimea perspectivei specialiştilor americani. O lucrare importantă, în două volume – cum nu cred că la noi se va putea realiza vreodată – dedicată istoriografiei mondiale, din cele mai vechi timpuri până astăzi, şi istoricilor care au marcat, prin prestaţia lor, evoluţia acestei ştiinţe, aminteşte, de pildă, de Eugen Weber, istoric român stabilit în SUA şi profesor, în ultima parte a vieţii, la Universitatea Berkeley (lângă San Francisco), dar nu conţine nicio referire la opera sau personalitatea lui Nicolae Iorga!
Am tot respectul pentru Eugen Weber şi contribuţiile sale istoriografice, dar când Nicolae Iorga lipseşte dintr-o asemenea enciclopedie, mă tem că trebuie să mergem... la pomul lăudat fără sac şi cu multe precauţii.

Articol apărut în "Observatorul militar", nr. 5/2008.

Istorie contemporană în România...

Sunt tot mai mulţi cei care consideră că ştiu cum s-au petrecut anumite evenimente doar fiindcă le-au fost contemporani. Adică, stând frumuşel în fotoliu, acasă, la Bucureşti, să zicem, au ştiinţă despre ceea ce se întâmpla în acelaşi oraş, la o dată oarecare, doar fiindcă aveau informaţii, credibile şi complete, socoteau ei, prin diverse mijloace, de la faţa locului. Par la fel de convinşi de acest lucru inclusiv cei care erau prin apropiere ori chiar în locul în care se petrecea un anumit eveniment. Concluzia, de aceea, pare foarte simplă... Istorie contemporană ştie toată lumea şi, nu-i aşa, lucrurile sunt atât de clare încât nu mai este nevoie de prea multe interogaţii şi documente. Şi, eventual, pe cale de consecinţă, nici de istorici care să aibă ca domeniu principal de interes istoria contemporană! Oarecum firesc, aş putea spune, într-o ţară în care datul cu părerea despre orice, fie că te pricepi, fie că nu, este o trăsătură definitorie a comportamentului general.
Se ştie, un istoric onest este şi trebuie să fie preocupat mereu de sursele primare de informare. Sau – aşa cum ne explica un distins dascăl din Facultatea de Istorie din Bucureşti, simplificând, într-o oarecare măsură, ad usum Delphini – istoricul are obligaţia de a se întreba mereu cine a spus primul un anume lucru şi de unde ştia.
O să fiţi surprinşi dacă vă voi spune că, într-un anume sens, e mai comod şi mai spornic să te ocupi de... preistorie sau arheologie, decât de istorie contemporană, mai ales în România de astăzi! Fără să-i jignesc pe arheologi, pentru a căror dăruire profesională admiraţia mea este deplină, distinşii confraţi într-ale muzei Clio nu par să aibă problemele pe care le au specialiştii în istorie contemporană. În timp ce primii sunt tributari puţinelor mijloace documentare pe care le au la îndemână, descoperite mai degrabă întâmplător, istoricii care îndrăznesc să abordeze subiecte de strictă contemporaneitate sunt tot mai „îngropaţi” în mărturii de tot felul pe care trebuie să le ia în seamă, să le ierarhizeze, să le compare, eliminând pe acelea care introduc informaţii false sau puţin verosimile. După cum este posibil, întocmai ca în cazul arheologilor, ca documente esenţiale pentru înţelegerea unui anumit eveniment contemporan să lipsească din diferite motive.
Arheologii găsesc câteva cioburi, obiecte de podoabă sau nişte oase şi, dincolo de testele moderne (cu C14, de pildă), pot emite diferite opinii. Contestaţii, cum vă imaginaţi, sunt prea puţine, de obicei ele provin din aceeaşi breaslă, dar nu din partea „contemporanilor”! Pentru doar câteva ore, în 22 decembrie 1989, de pildă, un specialist în istorie contemporană este însă nevoit sa citească sau să asculte numeroase opinii scrise sau înregistrate – care, unele, se contrazic în mod flagrant între ele, deşi cei care le susţin spun că s-ar fi aflat, la un moment dat, în aceeaşi încăpere ! – apoi trebuie să caute mărturii documentare suplimentare, pentru ca, în final, cei care nu sunt de acord cu interpretarea propusă în urma confruntării mărturiilor disponibile (deh, contemporanii noştri care par să ştie totul!) să fie gata să-l ostracizeze pe bietul istoric în lumea mediocrilor scribi de duzină, aplicându-i etichete de tot soiul, înainte de a se întreba dacă demersul acestuia se întemeiază sau nu pe minime principii profesionale, căci până la evaluarea onestităţii e cale tare lungă...
Am fost, în 22 decembrie 1989, în Sibiu, ca şi alţi colegi de şcoală militară pe care hazardul ne-a rânduit în mijlocul unor evenimente controversate, chiar în faţa sediului Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, aflat peste drum de Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, al cărei elev eram atunci. Însă nu am îndrăznit niciodată, cu toate acestea, să spun că ştiu ce s-a întâmplat în Sibiu.
Iar pentru o asemenea atitudine am impresia că e nevoie mai degrabă de bun simţ decât de cunoaşterea meseriei de istoric...

„Imaginaţi-vă fericirea… Nu am nevoie. Eu sunt fericită!”

Trebuie să vă spun, din capul locului, că nu sunt monarhist. Nu din cine ştie ce prejudecăţi sau ca urmare a educaţiei căpătate în şcoală în anii regimului comunist, aşa cum s-ar putea crede, ci pentru că, istoric fiind, consider că monarhia în sine, ca instituţie, trebuie şi poate fi judecată şi valorizată numai în funcţie de reprezentanţii ei, oricât de „unşi” ai Domnului ar fi aceştia.
În al doilea rând, trebuie să vă mărturisesc că nu sunt un mare fan al Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii”, fiindcă nu i-am înţeles niciodată criteriile pe baza cărora face invitaţiile în emisiune – mult prea subiective şi, uneori, discutabile – dar şi pentru că sunt de multe ori iritat de vorbăria ei inutilă care retează ideile şi gândurile ce abia se înfiripă în mintea interlocutorului pentru a nu mai fi rostite vreodată. Mă mulţumesc, de cele mai multe ori, să savurez spectacolul fascinant al inteligenţelor provocate la dialog în studioul Televiziunii Române.
Am admirat-o însă pentru reuşita profesională de a o transforma pe soţia fostului rege Mihai I, Ana de Bourbon-Parma, pentru prima oară în viaţa sa, într-un interlocutor cu totul special în emisiunea pe care o realizează. Nu am putut, din nefericire, să văd emisiunea, dar am citit transcrierea integrală a dialogului purtat, disponibil deja pe site-ul hotnews.ro, şi am rămas surprins de nobleţea, naturaleţea şi firescul pe care regina Ana le degajă, chiar dincolo de cuvintele tipărite, ceea ce reprezintă o performanţă pentru un asemenea rarisim interlocutor.
Sunt numeroase amănuntele pe care nu le ştiam. Deşi alteţă regală, prin naştere, la numai 20 de ani era o simplă vânzătoare de panglici şi flori într-un magazin din New York, fără prea multe fandoseli la care, poate, ar fi îndreptăţit-o „sângele albastru” care îi curgea prin vine (intuiesc grimasa jucăuşă ce se pierde într-un zâmbet adolescentin atunci când, aparent naiv, se întreabă ce este acela „sânge albastru”!). Nu a ezitat o clipă, împreună cu fraţii săi, să se înroleze în armata franceză, în Al Doilea Război Mondial, fiind trimisă în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania şi decorată cu „Crucea de război” franceză. Toate acestea povestite cu simplitate şi eleganţă, fiindcă a fost tot timpul convinsă că o persoană de calitate se cunoaşte, în primul rând, prin modestie.
M-am amuzat să aflu cum l-a ajutat pe regele Mihai I – alungat de sovietici, prin instrumentele lor obediente instalate la Bucureşti, comuniştii – să înveţe revenirea la normalitatea unei vieţi pentru care nu avusese cine şi cum să-l pregătească, sprijinindu-l, cu aceeaşi admirabilă dăruire, să înfrunte drama dezrădăcinării pe care o vor fi trăit mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să ia calea exilului după 1945.
Rugată de realizatoarea emisiunii să-şi imagineze fericirea, regina Ana, fără să stea prea mult pe gânduri, a răspuns: „Nu am nevoie să-mi imaginez. Sunt fericită!”
Îmi spun, în sinea mea, că, într-adevăr, aşa trebuie să arate o femeie fericită.

Un filmuleţ de văzut!

Chipurile Americii...

Cine nu s-a gândit la America întocmai ca la un Pământ al Făgăduinţei, înseamnă că nu şi-a dorit niciodată cu adevărat să-l descopere. Eu, recunosc, am jinduit întotdeauna să văd America. Aveam să găsesc, în jurnalul lui George I. Duca (fiul premierului liberal I.G. Duca, stabilit la Universitatea Stanford) relatări amuzante despre tevatura iscată la Palatul regal de la Cotroceni în ajunul plecării reginei Maria, în 1926, într-un turneu în SUA (care, între altele, a avut beneficiul de a impune americanilor, graţie frumoasei regine, întâmpinată cu un entuziasm extraordinar, o imagine excelentă despre români şi România!), dar mai ales printre prinţesele cuplului regal care au însoţit-o. Aceeaşi fascinaţie, acelaşi interes pentru Lumea Nouă, deşi America aceea, în primele decenii ale secolului al XX-lea, abia dădea semnele a ceea ce avea să devină.
Îmbibat cu lecturi despre minunata Americă (de la Romulus Rusan, cu a sa celebră carte „America ogarului cenuşiu”, la jurnalele de călătorie ale lui Dan Grigorescu, dar având în minte şi criticile acerbe ale lui Edward Behr din „O Americă înfricoşătoare”, despre consecinţele incredibile ale excesului de corectitudine politică!) am ajuns în SUA, printr-o şansă nesperată[1], la o vârstă la care este foarte posibil ca spiritul critic să fie mult mai dezvoltat. Aşadar, exista riscul ca ingenuitatea „descoperitorului” să se transforme, subit, în...cinismul „cârcotaşului”. În plus, eram convins că acea Americă universitară, exemplificată magistral prin Universitatea Stanford, este numai unul din miile de chipuri ale Americii la care visasem.
Aveam să fiu însă bulversat, în primele zile, de realităţi pe care mă aşteptam să le văd cu ochi critic, dar, raportându-le la ceea ce lăsasem acasă, nu am putut să nu fiu cuprins de admiraţie. De la imensitatea spaţiilor (să te plimbi prin campus cu patru linii gratuite de autobuz pare aproape ireal!) la comportamentul corect şi politicos al funcţionarului oarecare şi al omului de lângă tine, totul îndeamnă la comparaţii. Şi, unele, după cum sunt convins că bănuiţi, desigur, din păcate în defavoarea noastră.
Cu ce ingrediente trebuie să fi fost construită această lume, atât de pestriţă şi totuşi atât de omogenă în gesturi şi atitudini, este încă o poveste de succes interesantă şi departe de a fi elucidată pentru mine. Am încercat să deştept ochiul critic si să-l pun la treabă. Sigur, este vorba de tradiţie, de vechime, dar nu ne lăudăm noi că avem universităţi la Iaşi şi Bucureşti încă din vremea lui Cuza? Şi ce am făcut cu ele? Pe de altă parte, nu e ciudat că nu suntem cu nimic mai prejos decât ei (ba, aş spune că, uneori, cu mult deasupra!), dar atât de ineficienţi în organizare şi în obţinerea de rezultate şi performanţă ca regulă, şi nu ca excepţie?
Prudenţa însă mă îndeamnă la judecăţi mai puţin aspre, căci nimic nu e mai riscant decât să fii sclavul convingerii că, odată ajuns în Paradis, lumea aceea, pentru o clipă părăsită, este Iadul însuşi. La ce bun să compari SUA cu România şi la ce bun, după comparaţie, să crezi că tu stai în Iad şi americanii ţinându-l de mână pe Dumnezeu, precum poporul ales, bând nectarul destinat exclusiv zeilor? Dar dacă ar fi să fac numai o singură comparaţie, strict reprezentativă însă pentru spaţiul universitar, m-aş gândi la cum este să citeşti o trimitere la o carte, într-o obscură notă de subsol, pentru ca apoi, căutând volumul în baza de date electronică a Bibliotecii Universităţii, aflată la dispoziţia oricui, pe Internet, să-l găseşti la raft, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat cuminte, acolo, să ţi se dezvăluie... E puţin, e mult? Nu ştiu...
Am trecut de celebra Thanskgiving Day mai degrabă studiindu-i pe americani decât încercând eu însumi bucuria lor (căci nu mă încerca vreun sentiment al recunoştinţei, ci doar o poftă nebună de a gusta din curcanul gătit cum numai ei ştiu mai bine!),observându-i în felul în care se pregătesc de o vacanţă mult aşteptată (să nu mai zică cineva că numai românii îşi iau înaintea unor zile libere alte câteva, ca să mai sporească „vacanţele”, că americanii nu sunt cu nimic mai prejos – cel puţin cei din spaţiul universitar, căci în comerţ şi servicii lucrurile stau cu totul altfel! – cu tot pragmatismul şi spiritul lor mercantil-capitalist împins la extreme!), fugind care încotro, pe la părinţi, mai ales, fiindcă aceasta este, prin excelenţă, o sărbătoare de familie.
Am descoperit o lume pestriţă în jur, cu studenţi şi specialişti excelent pregătiţi, dar şi... „aerieni”, chiar dacă sunt aici (e suficient să spun, de pildă, că o masterandă, la un seminar, deşi pretinde că se specializează în problemele Asiei Centrale şi Turcia, nu auzise de Orhan Pamuk, deşi scriitorul împărţise de zor autografe, cu ceva vreme în urmă, chiar în Aula mare a Universităţii Stanford cu prilejul unei conferinţe publice şi lansării unui nou roman!), care mi-au atenuat simţitor şi salvator complexele de inferioritate...
Sfârşitul anului a adus şi „îngheţarea” campusului, cu, inevitabil, petrecerile de Crăciun şi Anul Nou. Casele sunt atent împodobite, peste tot simţi spiritul Crăciunului, chiar dacă în însorita Californie copiii tânjesc îndelung după zăpadă. (Este un fenomen extraordinar de observat, cum unii copaci se desfrunzesc a toamnă, ştiindu-şi rostul în curgerea vremii, în timp ce iarba din faţa caselor rămâne perpetuu verde şi proaspătă, iar alţi arbori ignoră, semeţ, anotimpul care îi bântuie, rămânând la fel de verzi ca în tot timpul anului, căci aici e o continuă primăvară capricioasă!) Majoritatea caselor... superbe prin modul ingenios de amenajare a spaţiilor verzi din faţă şi din spate, prin locul destinat bicicletelor familiei, prin spaţiul alocat cu grijă fiecărei persoane, fiecărui lucru, prin funcţionalitate şi firesc...
Dar chipurile Americii îţi rămân inaccesibile dacă nu-ţi propui să ieşi din spaţiul aseptic al „laboratorului academic” în care poţi uşor deveni victima unor impresii superficiale. Ce mijloc mai bun de a cunoaşte America reală şi profundă (atât cât ţi se poate dezvălui, dincolo de curiozitatea permanent neostoită) decât acela de a o porni la drum, printre oamenii obişnuiţi?
Am călătorit de-a lungul Oceanului Pacific, pe Coasta de Vest, am descoperit Los Angeles – o metropolă aiuritor de eclectică, în care, la câţiva paşi de lumea selectă a băncilor instalate în celebrii zgârie-nori care se avântă spre cer, zac pe trotuare, într-o mizerie de nedescris, americanii hispanici care speră să vândă câte ceva din mărfurile cu care te îmbie ca în cel mai autentic bazar balcanic –, „fabrica de vise” a Hollywood-ului, cu al său Walk of Fame (nu am ştiut că şi un român are steaua lui acolo, este vorba de înotătorul american, bănăţean prin naştere, Johnny Weissmuller, cel care i-a dat chip lui „Tarzan” pe marele ecran!), dar şi Disneyland şi, mai cu seamă, Oraşul Pierzaniei – Las Vegas.
Recunosc, m-a tulburat îndestul Disneyland, poate şi pentru că l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea, dar, într-un fel, şi pentru că părea să fie o întâlnire târzie cu propria-mi copilărie, în care nu am avut parte de o astfel de lume mirifică a basmelor, care te cuprinde şi te închide în ea, conţinându-te. Tulburat, poate, şi de întrebarea unei fetiţe blonde adorabile, adresată mamei ei, după ce fusese nevoită să arate micuţa ei poşetă roz unui munte de femeie-bodyguard, la filtrul de verificare a bagajelor dinaintea intrării în parc: „Mami, dar de ce ne controlează?” Iar mama: „Ca să fim în siguranţă, Mary!” Nici copilăria americanilor sau a copiilor de azi, îmi zic în sinea mea, nu mai este ce va fi fost odată, dacă părinţii sunt nevoiţi să le explice copiilor că nu pot fi în siguranţă în Disneyland decât dacă îşi deschid spre cercetare ochilor vigilenţi gentuţele, poşetuţele, săculeţii de umăr... Se întâlnesc cu spectrul nesiguranţei lor fizice acolo unde ar trebui să fie numai... „o lume minunată”, special creată pentru ei şi inocenţa lor, violată acum brutal, căci se văd nevoiţi să înveţe cuvântul „check-point” mai repede decât le-ar îngădui propria lor maturizare.
Peste tot însă ideea de consum este omniprezentă. Învaţă aici, la vârste timpurii, că distracţia înseamnă mâncare, iarăşi mâncare, suveniruri şi iar suveniruri, într-un cuvânt, consum! Cred că în parc se mănâncă, zilnic, tone de „fast food”! Motiv de îngrijorare pentru cei care observă, alarmaţi, cum câştigă teren, în chiar fibra plăpândă a naţiei, „flagelul” obezităţii.
La intrare, un alt parc numai de restaurante şi magazine de suveniruri, inteligent realizate, căci sunt ele însele nişte lumi de basm. Aglomeraţia a făcut să fii dirijat mai întâi spre un parc de distracţii colateral, integrat însă Disneyland-ului, pentru ca abia apoi să pătrunzi cu adevărat în lumea basmelor. Este fabulos, de la construcţii la spectacol, căci totul, de la un capăt la altul, este spectacol. Spectacol şi consum! Nu ai cum să nu admiri inteligenţa lui Walt Disney, care a înţeles perfect ce poate şi trebuie să ofere unui public vast, de la 2-3 anişori până la... 99 şi chiar peste!
Aveam să regăsesc aceeaşi patimă pentru consum şi distracţie la Las Vegas. Au învăţat repede patronii jocurilor de noroc că omul, inevitabil, se mai şi plictiseşte. Şi au adus sub acelaşi acoperiş mâncarea (iarăşi!), spectacolul şi pariurile. Nicio şansă de scăpare! Sunt toate acolo. Îţi mişti trupul anchilozat şi încordat de frebra câştigului, într-un soi de pseudorelaxare, de la casino la bufetul din aceeaşi incintă (un cuvânt care desemnează însă un restaurant-autoservire, în care, cu numai 20-25 de dolari, poţi mânca pe săturate, atât cât poţi duce, din produse apetisante, proaspete, aflate în spaţii amenajate ca la marile restaurante de lux!), în timp ce soţia/prietena îşi poate astâmpăra „febra” shopping-ului în magazinele de bijuterii şi haine scumpe, iar copiii au spaţiile lor de joacă, dar, inevitabil, tot cu zaruri şi jetoane (căci, bieţii de ei, trebuie să fie consumatorii de mai târziu!). Acvariul cu rechini fioroşi e tot acolo, iar spectacolul cu muzică, dansuri, totul în decor natural (piraţii, căci tot face furori Johnny Depp, cu ai săi piraţi din Caraibe, trag cu tunul de pe corabii autentice, care se scufundă, pe lacuri artificiale, iau apă cât mai veridic cu putinţă şi se ridică iar, apoi, prin mecanisme speciale, pentru noul spectacol, căci lumea e în continuă mişcare), sunt toate acolo, în hotel sau în faţa lui, iar artificiile şi fântânile „dansatoare”, feeric luminate, marchează finalul apoteotic al unei seri în care ţi-ai pierdut toţi banii sau cea mai mare parte a lor, dar nu ai cum să fii trist, dimpotrivă, eşti în culmea fericirii şi îţi promiţi ţie însuţi să vii mâine cu şi mai mulţi bani, cu toţi prietenii, dacă se poate, cărora o să le povesteşti minunile Las Vegasului.... Şi, după ce familia doarme dusă, noaptea târziu, dacă mai sunt încă bani la teşcherea, te poţi lăsa pradă plăcerilor carnale, multe, oferite peste tot, după toate poftele, sub cerul liber sau în spaţii la fel de sofisticate, autentice şi ingenioase mecanisme de stors ultimul şfanţ, păstrându-ţi acelaşi zâmbet şi aceeaşi promisiune că mâine seară o să fii tot acolo, tu şi ai tăi... Cum naiba să nu-i admiri pe cei care au pus la punct strategii atât de simple, în fapt, dar atât de acaparatoare? Cum să nu-i admiri pe organizatori care se lovesc în fiecare zi de Idiotul patentat, perpetuu cu zâmbetul pe buze, venit în celebrul Sin City ca în Oraşul Pierzaniei, dar mândru de sine că şi-a pierdut toţi banii sau cea mai mare parte a lor pentru un dram de fericire iute trecătoare? Vorbim de drogaţi şi de drama lor, dar îi uităm pe fericiţii „drogaţi” ai Las Vegasului... Nu văd diferenţe majore!
Şoselele sunt o binecuvântare. E bine să vii în America pentru a îţi putea imagina cum va arăta România peste nişte... zeci de ani (poate!). Este o călătorie în viitorul rutier al ţării mele, dar în (deja) trecutul alteia. Ei se plâng de propriile lor autostrăzi, pentru că de când au plecat pe alte planete şi ambiţionează să populeze galaxii, nu le mai ajunge... Credeţi-mă, sunt însă o binecuvântare! Indicatoare peste tot, şosele largi care dau una în alta sau se suprapun în etaje ce depăşesc, pe alocuri, blocuri cu peste 10 niveluri, în timp ce pe autostradă, noaptea, poţi merge cu 130 km/h doar pentru că e un trafic perfect fluidizat şi totul este o explozie de lumină, de la stâlpi de iluminat şi indicatoare rutiere la „ochii de pisică” încastraţi în pavaj, încât este imposibil să nu îţi păstrezi propria bandă si să nu te orientezi spre direcţiile vizate...
Au trecut aproape două luni şi jumătate de la venirea mea aici şi mă simt oarecum de-al locului... De fapt, e intrarea într-o normalitate şi un firesc ce nouă ne lipsesc. Noi avem patimi, încrâncenări, sudalma gata pregătită să împroaşte pe primul întâlnit în cale, mai multe adjective de împărţit, avem nervi şi viaţa ni se iroseşte în lucruri de care nici nu ne dăm seama că nu contează... Din punctul acesta de vedere, regret sincer că nu m-am născut american! Dar e ciudat... Ce miracol ne aduce pe lume în spaţii în care nu ne simţim confortabil cu noi înşine când suntem acolo, dar ne cheamă spre ele, cu o adâncă stăruinţă şi de necontrolat putere, de îndată ce păşim în alte spaţii, oricât de bine ne-ar fi în noua alcătuire, plină de miracole şi de normalitatea fiinţei noastre?
Aşa, cred, se poate înţelege mai bine drama dezrădăcinării... Ce gemete şi suspine în lumea exilului românesc (aşa cum reiese din documentele păstrate la Hoover Archives pe care am avut prilejul să le citesc) dupa fascinanta, mirobolanta Românie lăsată în urmă, acaparată de sovietici, deşi România aceea a lor, vădit imperfectă (ca să nu spun bolnavă!) nu mai exista, era doar o temniţă comunistă, ideologic asupritoare... cu o gândire standardizată şi atent controlată....
Este ca o matrice, eşti încă de la naştere însemnat cu un fier roşu pe suflet şi conştiinţă, oricât de mult te-ai strădui să pretinzi despre tine însuţi ca eşti altceva sau că vrei să devii altceva...

Sunt în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Stanford, în calitate de visiting scholar pentru un an academic (2007-2008), graţie unei burse oferite, prin concurs, de Fundaţia „Generaţia Europeană XXI”, condusă de fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Haida „gratis” la zăpadă!

Antoaneta Etves, jurnalistă la „Cotidianul”, a făcut, cu prilejul recentei înzăpeziri a Capitalei, o descoperire senzaţională, încurajată fiind de declaraţiile Andreei Dumitru, purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării. Cea din urmă a declarat că orice primărie poate „cere ajutorul, în caz de inundaţii sau în caz de deszăpezire”, armatei, legea invocată fiind Ordonanţa de urgenţă nr. 21/2004, devenită, cu unele modificări, Legea 15/2005 („Cotidianul”, 9 ianuarie 2008).
Conştiincioasa jurnalistă, fără să citească măcar un singur articol din reglementările pomenite (căci, altminteri, şi-ar fi pus mai întâi sieşi unele întrebări!), începe, aşezată comod, pesemne, în fotoliul călduţ din redacţie, să sune primarii sectoarelor Capitalei pentru a-i întreba dacă ştiau marea veste că „armata dă zapada gratis”. Cu excepţia unuia (care făcuse însă o solicitare personală, nu în temeiul vreunei presupuse legi!), toţi au răspuns că nu, dar că se vor informa cu privire la acest aspect. Este de presupus, aşadar, că, iernile viitoare, cel puţin în Capitală – unde ploile şi zăpezile, mai mult sau mai puţin semnificative, capătă, de fiecare dată, graţie jurnaliştilor, proporţii de coşmar! – primarii, oricare vor fi aceştia, vor şti ce au de făcut. Comandanţii vor trebui să-şi pregătească pe îndelete eşaloane de intervenţie grabnică la curăţat străzile metropolei la solicitările telefonice ale primăriilor.
Adevărul este că armata română a acţionat, în mod tradiţional, nu numai în anii regimului comunist – aşa cum mulţi s-au grăbit să facă o seamă de comparaţii – în situaţii foarte grave, generate de vremea capricioasă, de fenomene naturale cărora este aproape imposibil să li te opui, poate cea mai notabilă intervenţie, de care sunt convins că mulţi îşi amintesc, fiind aceea ulterioară cutremurului de pământ din 4 martie 1977.
Nu reiau aici o formulă care a făcut o frumoasă carieră în perioada post-decembristă şi o să mă iertaţi, sper, pentru truismul afirmaţiei următoare: ei, bine, iarna... ninge! Adevărat, mai mult sau mai puţin, dar ninge! Este lăudabil efortul militarilor implicaţi în dezăpezirea arterelor Capitalei, dar acesta, în opinia mea, creează un precedent care, în loc să aducă beneficii instituţiei militare, îi va crea, pe termen lung, prejudicii.
În primul rând, va fi foarte greu de acum încolo, la nivelul autorităţilor locale, să se mai facă o bună distincţie între o situaţie de criză sau de urgenţă (deşi acestea sunt definite în legislaţia actuală şi, mai ales, cine are dreptul să le declare ca atare!) şi o alta, spuneţi-i cum vreţi, determinată de capriciile vremii.
În al doilea rând, autorităţilor locale şi, mai ales, locuitorilor Capitalei, unde lipsa de simţ civic a atins cote alarmante (faptul în sine este explicabil, dar nu schimbă datele problemei!), li s-a inculcat convingerea că armata este soluţia facilă – „gratis”, cum proclamă, vioaie, jurnalista mai sus amintită! – la care, probabil, se vor înghesui primăriile să apeleze ori de câte ori vor considera ele că este necesar.
Pe de o parte, comandanţii solicitaţi vor trebui să ia decizii numai în baza reglementărilor în vigoare (citite şi respectate!), iar pe de altă parte lipsa de responsabilitate a cetăţenilor, care plătesc taxe şi impozite pentru salubrizarea zonelor în care locuiesc şi, deci, implicit, pentru dezăpezirea arterelor principale, dar care sunt incapabili să ceară socoteală pentru modul în care este cheltuit banul public, se va accentua.În plus, mă tem că, de la ferestrele propriilor imobile, cei mai mulţi vor privi cu satisfacţie ostaşii în uniforme mozaic, angajaţi temeinic în dezăpezirea străzilor şi trotuarelor, trăind cu convingerea că aceasta este cea mai bună soluţie pentru incapacitatea lor funciară de a-şi îndeplini obligaţiile cetăţeneşti.

Fragmente de viaţă...

Arteră rutieră. România. Aglomeraţie teribilă, claxoane stridente, şoferi grăbiţi, nervi întinşi la maxim... Nu sunt chiar cel mai timid cu putinţă la volan, dar cum habar nu am pe unde trebuie să o iau, în lipsa oricăror indicatoare rutiere sau alte repere vizuale, mă văd nevoit să trag pe dreapta şi să întreb pe cineva. „Pe dreapta” e un fel de a spune... căci „pe dreapta” nu prea există! Maşini, una lângă alta, pe două rânduri, unele suite pe trotuar, parcate cum l-a tăiat capul pe fiecare, fără nicio noimă, în toate poziţiile posibile. Aşa încât recurg la ultima soluţie cu putinţă, semnalul de avarie. Claxoanele, înapoia mea, se înteţesc apăsate parcă la comandă. Strigăte, înjurături, unul se apropie furios de maşină şi se răsteşte: „Ce faci, bă, nene, de ce o laşi aici?” „Nu o las aici, încerc să mă orientez, trebuie să ajung pe strada Călugăreni...”, apuc să zic, marcând, într-un fel, măcar prin limbaj, că dialogul nostru ar trebui să aibă alte coordonate. „Ce, bă, eşti jmecher – vine, prompt, răspunsul matahalei unsuroase care-şi mutase fizicul întru admonestarea mea – unde dreacu’ să te orientezi, trage-o mai în faţă şi ia-ţi bicicletă, bă, nene, nu mai încurca lumea că are treabă...” Da, de presupus, toţi avem treabă...
Arteră rutieră. Undeva in SUA, California. Am închiriat o maşină pentru câteva zile, m-am înarmat cu hărţile potrivite, dar, inevitabil, în ciuda numeroaselor indicatoare rutiere, mă aflu în apropierea unei intersecţii de unde pare să fie tot mai greu să mă orientez. „Pe dreapta” sunt parcate maşini, este aglomeraţie, recurg la salvatorul semnal de avarie. Niciun claxon. Cobor, în speranţa că pot întreba pe cineva. Un biciclist, echipat după toate normele profesionale, care pare să se antreneze pentru vreun concurs, se opreşte, îşi întrerupe tacticos cronometrul şi, zâmbind, mă întreabă cu ce îmi poate fi de folos. Şoferul maşinii dinapoia mea coboară şi el, nedumerit de semnalul de avarie, iar după ce află unde doresc să ajung începe să-mi explice calea cea mai potrivită. Un al doilea şofer apare ca din senin şi se străduieşte să-mi explice o altă rută. După un scurt dialog între ei, primul şofer cedează, politicos: „Cred că aveţi dreptate! Pe acolo este cel mai bine să meargă!”
Le mulţumesc tuturor, ne pregătim să ne vedem fiecare de drum, când tocmai îşi face apariţia un poliţist. Vrea să ştie ce s-a întâmplat şi de ce staţionăm acolo. Nu apuc să deschid gura că unul dintre şoferi îi şi explică.
„Vă rog să mă urmaţi”, îmi spune scurt, milităreşte. Sunt puţin încurcat. Probabil că o să-mi dea amendă acum, îmi zic în sinea mea, trebuie să mai merg şi la cine ştie ce secţie de poliţie pentru staţionarea aiurea în apropierea unei intersecţii, naiba m-a pus să închiriez maşina... Se urcă pe motocicletă şi îmi face semn să-l urmez. Mă învârte pe nişte străzi, mă uit în jur după secţia de poliţie la care mă aştept să ajungem dintr-o clipă în alta.
La capătul unei alte străzi se opreşte, coboară sprinten de pe motocicletă şi se apropie de maşina mea, trasă deja pe marginea drumului. „Mergeţi drept înainte, îmi spune, şi apoi intraţi pe autostradă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos. Vă doresc o zi minunată!” Se urcă pe motocicletă şi face cale întoarsă spre oraş.
În urma lui, rămân pentru câteva clipe ţintuit locului. Ca să-mi revin...