"Marea conspiraţie" împotriva armatei şi a generalului Chiriţă

Citesc, pe forumuri, după trecerea în rezervă şi arestarea celor doi generali de la M.Ap.N. - Chiriţă şi Marian - tot soiul de intervenţii care justifică, într-un fel sau altul, "marea conspiraţie" împotriva armatei, a imaginii ei, un fel anume de a pune cu botul pe labe o instituţie atât de credibilă - vezi sondajele alea mereu invocate - încât, în cele din urmă, am convingerea că până şi viitoarea mea descindere pentru nevoi specifice la toaletă nu este altceva decât o perfidă manipulare şi o conspiraţie: dacă anume am fost împins să mănânc, la patiseria din colţ, prin tehnica flăcării violete, vreo merdenea cu rol purgativ, astfel încât să fiu indisponibil atunci când m-a sunat un nevinovat pe care conspiraţioniştii vroiau să-l îndepărteze de mine?

Adevărul este că, dincolo de onorabilitatea indiscutabilă a stelelor de general, care există până la proba contrară, pentru mine, unul, contează faptele. Conspiraţie sau nu, un general care îşi freacă buzunarele cu bani daţi pe sub mână în schimbul unor subiecte care asigură intrarea într-o instituţie militară de învăţământ şi care este şi bine amplasat în mijlocul unei adevărate reţele create şi unse întru impostură nu este altceva decât un borfaş oarecare. Stelele de general sunt o garanţie a onorabilităţii, dar obţinerea lor ar trebui să fie condiţionată de o minima moralia. Este de întrebat cum a ajuns Chiriţă să capete două stele pe umăr - ca şi în cazul celuilalt -, dar este o întrebare la care nu o să încerc să caut răspunsul aici. O las pentru mai târziu, pentru cărţile de analiză istorică a epocii trăite. Dar întrebarea în sine ar trebui să ne bântuie pe toţi, fiindcă Mihai Chiriţă nu a fost ales în poziţia ocupată printr-un scrutin, ci a fost numit. Ceea ce implică o anume responsabilitate extinsă.

Dar aduc aici propria mărturie. În conflict administrativ fiind cu un fost şef, subordonatul lui Chiriţă, a cărui incompetenţă profesională evidentă am denunţat-o într-o publicaţie de specialitate, generalul Chiriţă mi-a zâmbit şmechereşte, în biroul lui, când mi se aducea la cunoştinţă raportul comisiei de el numită (care, de fapt, spre ruşinea ei, nu făcuse nicio investigaţie reală pentru a lămuri motivele disputei mele cu acel şef, acoperindu-se astfel de ridicol, în condiţiile în care soţia lui Chiriţă era angajata şi subordonata celui cu care mă aflam în litigiu!!), spunându-mi că "mai bine ne dădeam un cap în gură", eu şi acel şef, rezolvându-ne conflictul, decât să-l "umplem" pe el de rapoarte (după ce îmi explicase, cu subînţeles, că ar fi trebuit să trec pe la el înainte de a "tulbura apele" cu rapoartele mele!). Chiriţă era, atunci, şeful Doctrinei şi Instrucţiei! Penibil este doar un eufemism care ar putea descrie, deocamdată, comportamentul acestui personaj aflat într-o asemenea poziţie importantă.
Nu pot spune că am fost bucuros la aflarea veştii arestării lui Chiriţă. Pentru mine, era, într-un fel, o confirmare a ceea ce eu intuisem în vremea nefericitelor mele raporturi directe cu el. M-a mâhnit însă nespus felul în care o culpă individuală - ruşinoasă - era aruncată acum asupra unei întregi instituţii care nu merita această palmă. Opinia publică discută, din cauza unor astfel de nefaste personaje, oarecum la grămadă. Iar Armata, ca instituţie, nu merită asta. Fiindcă este mai presus de noi, cei care, temporar, slujim în uniformă.

Mărturia mea este o formă de eliberare şi, într-un fel, de (re)asigurare. Nu, nu suntem la fel, chiar dacă facem parte din aceeaşi instituţie şi purtăm aceeaşi haină kaki. Nu m-am simţit deloc reprezentat de oameni precum Chiriţă, nici când era în activitate şi nici acum. Însă, prin natura meseriei, am cunoscut mulţi oameni în uniformă şi acesta este motivul pentru care sunt încrezător în ziua de mâine şi în destinul acestei instituţii.

Fracturi

Am văzut „Medalia de onoare”, filmul lui Călin Peter Netzer, mai degrabă împins de aprecierile multora dintre cei care au trecut pragul cinematografelor reuşind să se entuziasmeze mulţumitor încât să mă convingă să fac, la rândul meu, acelaşi pas.
Scenariul inteligent, al lui Tudor Voican, are însă „fracturi” care au reuşit să mă convingă, în cele din urmă, că ideea, deşi interesantă şi bine conturată în aparenţă – un veteran de război primeşte o medalie de onoare pe care, apoi, trebuie să o restituie – sfârşeşte în clişee care se vor amuzante şi succesiuni de evenimente neverosimile.
Este salvator jocul magistral al lui Victor Rebengiuc, al lui Ion Lucian şi chiar al lui Radu Beligan (cu o scenă de forţă, deşi modestă în economia scenariului), dar mi-a fost cu neputinţă să înţeleg cum poate o femeie, care nu vorbeşte vreme de şase ani cu soţul ei, să înceapă, dintr-o dată, să-şi reconsidere atitudinea (fără un incident declanşator puternic, întocmai ca acela care, probabil, i-a produs refuzul de a mai dialoga cu partenerul conjugal), după cum tot atât de greu de acceptat sunt scenele caricaturale care construiesc interacţiunea veteranului Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) cu o isterică (gravidă) de la registratura Ministerului Apărării Naţionale, dar şi relaţiile „amestecate” dintre liderul Asociaţiei Veteranilor şi secretara sa, tuşe mult prea groase, anume făcute să forţeze cu tot dinadinsul râsul spectatorilor.
Scena din final este una memorabilă şi merită cu prisosinţă elogiată. Felul în care se privesc tatăl şi fiul (veteranul Ion I. Ion – Victor Rebengiuc – şi Cornel, interpretat de Mimi Brănescu), în gălăgia mesei de familie, animată de subiecte banale, subliniază cu ingeniozitate drama eroului principal şi un conflict între generaţii care se pliază perfect pe istoria României recente.
Sunt şi greşeli sau erori de plasare în timp, care, în SUA mai ales, sunt vânate cu pasiune de împătimiţii celei de a şaptea arte. Semnalez şi eu aici câteva, pentru amatorii de astfel de descoperiri: deşi scenariul ne trimite în decembrie 1995, ni se înfăţişează Monumentul Infanteriei din Bulevardul Kiseleff (inaugurat însă în anul 2000), veteranul Ion I. Ion trece, la un moment dat, prin faţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (cum se citeşte în dreapta intrării principale), deşi, în 1995, aceeaşi instituţie se numea Academia de Înalte Studii Militare, după cum liderul veteranilor de război, interpretat de Ion Lucian, propune o intervenţie la Televiziunea Română pentru un mesaj în cadrul emisiunii militare de televiziune pe care o numeşte „Pro memoria”, în loc de „Pro patria”.
„Medalia de onoare” mi se pare un film făcut din cristale autentice şi resturi de geamuri sparte.

Bravo, dom' Stoenescu! Felicitări!

O ştire m-a umplut de uimire. Alex Mihai Stoenescu, specializat în tot soiul de lovituri de stat şi detalii conspiraţioniste numai de el ştiute despre Revoluţia din Decembrie 1989, este dovedit acum a fi fost informator plătit al Securităţii (vezi aici), cu peste 70 de note informative, pentru unele fiind stipendiat cumsecade de Securitate.
M-a amuzat "vigilenţa revoluţionară" a lui Stoenescu, la 12 aprilie 1984, când, aflat prin Piaţa Amzei, a identificat "cu mândrie patriotică" un individ "periculos" pentru stabilitatea regimului comunist în încercarea lui de a fotografia o coadă cinstită la nişte produse alimentare devenite tot mai exotice prin galantarele goale, fotografiile urmând să fie oferite postului de radio "Europa liberă". Aşa credeau domnul Stoenescu şi cei de la Securitate care îl vor fi anchetat pe bietul nefericit. Iată cum distinsul domn Stoenescu făcea "relaţii publice" pentru regimul comunist, încă înainte ca ele să fie "inventate" în regimul democratic pe care avea să-l slujească tot cu osârdie şi după 1989, fiind, o vreme, chiar purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale şi şeful Direcţiei Relaţii Publice (DRP) în aceeaşi instituţie (aşa se ajunge şef la DRP, domnule Stoenescu?). Atunci poza în locotenent-colonelul exigent, dar acoperit de ridicol în încercările sale de a scoate basma curată "vrăjelile" de culise ale Operaţiei de tristă amintire "Ţigareta".

Vă propun să vedem în continuare cum vigilentul Stoenescu urmărea "pericolele" grave la adresa regimului comunist, în Piaţa Amzei, în anul de graţie 1984, aşa cum reiese din raportul unui ofiţer de Securitate: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat. În continuare, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] s-a deplasat la IGM unde a dat relaţiile necesare şi unde a aflat că individul a cerut să părăsească ţara şi că ar fi recidivist".
În urma reclamaţiei, se arată în articolul din "Cotidianul", cazul a ajuns la Securitatea Municipiului Bucureşti, la locotenentul major Cioclan. Acesta a trecut la anchetarea persoanei care a fotografiat oamenii care stăteau la rând şi a ajuns la concluzia că pozele erau făcute cu intenţia de a fi trimise peste graniţe, la postul Radio Europa Liberă. Pentru informaţia furnizată, Alex Mihai Stoenescu a fost recompensat cu suma de 500 de lei. „Pentru modul cum a acţionat în vederea prinderii unui infractor care făcea fotografii în Piaţa Amzei în scopul trimiterii lor postului de radio Europa Liberă, precum şi pentru informaţiile furnizate, propun stimularea informatorului «Gavrilescu Adrian» cu suma de 500 de lei", se arată în nota ofiţerului. Primirea banilor este certificată de chitanţa din 4 mai 1984, semnată cu numele olograf Gavrilescu Adrian: „Am primit suma de 500 de lei din partea M.I. pentru sprijinul acordat".

Bravo, dom' Stoenescu, felicitări! Curat vigilent istoricul şi marele specialist în comunicare Stoenescu!

P.S. Domnul Alex Mihai Stoenescu este, printre altele, membru în Consiliul Ştiinţific al revistei "Vitralii", care reuneşte "crema rezervistă" a serviciilor de informaţii de pe la noi. Să înţeleg, aşadar, că a fost o bună şi necesară reunire (acum la vedere, deh!) sau, mai degrabă, un exemplu de linşaj al celor care şi-au oferit atât de "dezinteresat" serviciile Securităţii?

Un fals ordinar

Recent, am fost martorii unei făcături - un pretins "document" care ar atesta intenţia lui Ion Iliescu, transpusă într-un text scris de mână şi semnat, de a-i graţia pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în decembrie 1989 -, un fals ordinar care are cu totul alte scopuri decât acela de a contribui la elucidarea aspectelor necunoscute ale Revoluţiei din decembrie 1989.

Încerc, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii cu privire la acest document care a inflamat mass-media zilele acestea.
1. Teodor Mărieş nu a fost capabil să declare tranşant, până în prezent, că acest document este autentic. Tot timpul a oferit celor interesaţi doar o copie, ceea ce face imposibilă, deocamdată, analiza documentului original (dacă acesta există!). Teodor Mărieş pretinde (fiind invitat la telefon în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV de astăzi, 11 decembrie, că şi acest document exprimă controlul pe care Moscova l-ar fi exercitat asupra lui Ion Iliescu. Reamintesc aici celor care nu ştiu, declaraţia lui Valerii Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991), care mărturisea că Gorbaciov a fost uimit de vestea execuţiei lui Ceauşescu. Gorbaciov a confirmat, cu prilejul recentei sale vizite în România, că nu a ştiut nimic de această decizie, luată la Bucureşti, cum, de altfel, susţine în continuare Ion Iliescu.
2. E de neînţeles, apoi, cum a putut rămâne acest document necunoscut mai bine de 20 de ani de la întocmirea lui. Este imposibil ca autorul/autorii lui să fi păstrat tăcerea în această privinţă. Cine l-a scris? Cine l-a păstrat şi de ce? De ce este prezentat publicului abia acum? Rămân întrebări fără răspuns.
3. Timp de mai bine de 20 de ani, Ion Iliescu a fost acuzat că are mâinile pătate de sânge prin actul săvârşit la 25 decembrie 1989, când cei doi soţi - Nicolae şi Elena - au fost executaţi într-o cazarmă din Târgovişte. Fostul preşedinte ar fi putut, în repetate rânduri, să invoce în apărarea sa acest document, tocmai pentru a arăta că a fost avută în vedere şi o soluţie de comutare a pedepesei capitale pronunţate atunci. Iliescu nu a făcut-o însă niciodată, asumându-şi această decizie. Şi este consecvent: afirmă că documentul prezentat de Mărieş este o "făcătură mizerabilă".
4. Ion Iliescu nu s-a văzut pe sine ca fiind un interimar pentru funcţia de preşedinte al României, ci, în cel mai bun caz, preşedinte al FSN, al CFSN, "emanaţie a revoluţiei". Este dificil de înţeles de ce, în acest document, este întărită titulatura sa de preşedinte al CFSN prin aceea că "asigură interimatul funcţiei de preşedinte al României". Pentru proununţarea unei pedepse capitale şi pentru comutarea ei nu era nevoie, în condiţiile prăbuşirii tuturor structurilor de putere ale regimului comunist, de apelul la această "sursă de autoritate", în fapt inexistentă. Până la urmă, Ion Iliescu devine "preşedinte al României" abia în mai 1990, după alegeri, în vreme ce Nicolae Ceauşescu fusese "Preşedinte al Republicii Socialiste România".
5. Argumentul invocat pentru comutare este ridicol: "Condamnatul Nicolae Ceauşescu a luat parte activă la încetarea luptelor din partea tuturor trupelor de securitate, printr-un ordin ferm dat în acest sens", pentru a "stopa vărsarea de sânge". Să revedem însă capetele de acuzare din sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, din 25 decembrie 1989:
" - Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal."
E greu de spus că la asemenea capete de acuzare se putea invoca "stoparea vărsării de sânge" printr-o cooperare "activă" a "condamnatului" Ceauşescu care ar fi dat un ordin... inexistent!
6. Dacă motivarea în vederea comutării pedepsei capitale îl are în vedere doar pe Nicolae Ceauşescu, ce caută, în acelaşi document, Elena Ceauşescu? De ce nu sunt invocate aceleaşi argumente şi pentru ea, deşi sentinţa de condamnare îi viza pe amândoi?
7. Graba cu care au fost executaţi cei doi, la Târgovişte, îndată după proces, arată că nu exista posibilitatea unei eventuale opţiuni mai blânde - "detenţia pe viaţă".
8. Ştim că grupul de decizie care a fost transportat la Târgovişte pentru proces avea deja sentinţa "în buzunar", Ceauşescu trebuia condamnat la moarte, mascarada de proces nu trebuia decât să asigure "spectacolul juridic" necesar, astfel încât să ofere linşajului final o oarecare pretenţie de legalitate (chiar dacă nu tocmai legalitatea a fost punctul forte al celor care au participat la farsa de proces din 25 decembrie 1989). Să ne amintim de ridicolul de care s-au acoperit Dan Voinea şi avocaţii Lucescu şi Teodorescu în timpul procesului, ca să înţelegem mai bine contextul în care s-au desfăşurat evenimentele.

Cred că sunt destule argumente pentru ca acest petic de hârtie să fie socotit ceea ce este: un fals ordinar.
În ceea ce mă priveşte, prefer stenogramele regimului Băsescu. Sunt mai interesante!

Gânduri de Ziua Naţională a României

Nu departe de casa mea, cineva a arborat în curtea casei sale drapelul tricolor. Mi-a părut rău ca nu am un drapel similar, l-aş fi pus în curtea casei. Promit să fac rost măcar pentru la anul.
Ce nu am reuşit eu, a făcut Google, celebrul motor de cautare online. Mulţumesc, Google România!
Totuşi, îmi e greu să spun celor pe care îi întâlnesc astăzi "La mulţi ani!" Aş putea spune, firesc, "La mulţi ani, România!", dar mă abţin să o fac faţă de cei pe care îi întâlnesc sau îmi trimit sms-uri cu acelaşi text. Mă leagă de ţară fire nevăzute şi nebănuite, mai ales ca istoric. Ştiu vârfurile, miracolele şi zbaterile istoriei noastre, după cum ştiu eşecurile, mizeriile şi trădările noastre ipocrite. Asta nu mă face mai puţin patriot şi nici mai puţin român. Ne prezentăm altora prin noi înşine, prin profesia şi competenţele noastre, abia apoi prin naţionalitate. Ceea ce e trist. Avem cu ce ne mândri, avem ce schimba. Multe, de o parte şi de alta.
Mă regăsesc în pasiunea şi încăpăţânarea celor care vor să schimbe ceva, aici, în ţară, şi mă oripilează imbecilitatea celor care pot scrie, pe soclul statuii ecvestre a lui Carol I, gata de a fi inaugurată de Ziua Naţională, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare - acolo unde îi e locul şi de unde comunistii au alungat-o, în 1948 - că ar fi trebuit să fie gata mai întâi stadionul naţional - un reproş adresat actualului primar al Capitalei, Sorin Oprescu. În 1948, în alte circumstanţe decât cele impuse de URSS, românii ar fi protestat pentru dărâmarea statuii, în 2010, la refacerea statuii, unii imbecili pun în balanţă actul în sine cu un stadion, fie el şi naţional. Doar în Roma decăzută, imună la propriul ei trecut, probabil că prăbuşirea Colosseumului ar fi fost o mult mai mare tragedie decât distrugerea statuii Lupoaicei cu cei doi copii, Remus şi Romulus.
Într-un fel, de aceea e tristă România, fiindcă nu mai are repere. Iar şcoala e prima vinovată, ca şi toţi cei care au condus sau au făcut parte din acest sistem, după 1990 mai cu seamă.
Decontul va fi însă al tuturor. Mai ales dacă nu vor mai exista tabloide, emisiuni de doi lei şi stadioane. Doamne fereşte!


P.S. E semn de orgoliu nemăsurat (sau nesimţit, ca să fiu pe înţelesul tuturor!) să crezi că nu ai de ce să te simţi mândru că eşti român, doar fiindcă maică-ta s-a "eliberat" într-o maternitate de pe aici. Că ai o problemă cu ţara şi trecutul ei, e o chestiune de educaţie sau percepţie, de acord, dar măcar familia ta, aia care a trudit şi te-a crescut aici ar trebui să o respecţi. Şi asta deja trimite la trecut şi istorie, chiar dacă individuale. Însă unii cred cu putere că istoria începe şi sfârşeşte cu ei. Îi contrazic perpetuu cimitirele...