30 August 2010

Umor, haz de necaz, băşcălie

Enumerarea din titlu îşi are rostul ei. Se spune că suntem un popor plin de umor, capabil, în situaţii critice, să facă haz de necaz. Este, psihologic vorbind, o posibilitate de a trece peste greutăţi de tot felul, peste obstacole inimaginabile. Îţi trebuie, chiar ca individ, un foarte bun echilibru psihic pentru a putea ieşi din împrejurări care provoacă întreaga ta fiinţă.
Românii adoră să spună despre ei înşişi că sunt ospitalieri şi că au umor, ceea ce, până la un punct, este adevărat. Bulă este un personaj care, în sondaje, în ceea ce priveşte popularitatea de care se bucură, ar depăşi, detaşat, fără nicio îndoială, orice alt contracandidat.
Cred, ca mulţi alţii, că umorul, în situaţii critice, este necesar. Este, se ştie, o dovadă de inteligenţă capacitatea de a te amuza la o glumă bună, chiar şi atunci când subiectul unei povestiri cu haz eşti tu însuţi. Pentru că umorul de bună calitate implică inteligenţa construirii unei situaţii hazlii. Inventivitatea în materie de bancuri ar putea fi sport naţional cu campionate în toată regula şi cred că Bulă însuşi ar trebui înregistrat ca brand naţional, înainte să o facă alţii.
Băşcălia este însă altceva. Este o subspecie a umorului. O coborâre în derizoriu. Un mod penibil de a apela la sordid, care nu-ţi lasă, în final, nicio bucurie a spiritului. Este o modalitate de a te bucura cu rânjete sinistre de vreo meteahnă a cuiva sau de o neputinţă a altcuiva. Este un fel de umor de mahala în care totul e permis, numai că poanta lipseşte. Nici nu are cum să fie. Băşcălia se face fără poante. Fără perdea. Este grobiană şi incultă. Cam "râde ciob de oală spartă", în hăhăieli groteşti. Are "autori" şi "consumatori". Pentru că toţi râd, la grămadă sau pe "neamuri", nu înseamnă că avem de-a face cu umorul. Nu ar trebui să ne înşele acest lucru.

Am citit, când încă nu mă pregătisem să îmbrăţişez cariera de istoric, cărţi care vorbeau de luptele dintre hughenoţi şi catolici în Franţa Vechiului Regim. Un film care refăcea admirabil celebra Noapte a Sfântului Bartolomeu ("Regina Margot") m-a impresionat profund. Am înţeles mai bine, atunci, grozăviile pe care ura (mai ales cea motivată religios) le poate naşte. Şi am fost trist că ziua mea de naştere coincidea cu debutul acestui masacru. Poate şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit în minte evenimentul.
Reflectând apoi la ceea ce au însemnat războaiele religioase în Occidentul creştin european, am observat că oamenii erau capabili să moară şi să ucidă pentru o idee. Este tot un construct mental occidental care presupune respectul faţă de o seamă de principii pe care ţi le-ai asumat. Nu (mai) contează faptul că aceste războaie s-au purtat în numele lui Hristos (bietul Hristos!), ci faptul, istoric demonstrat, că, în Occidentul european, unii sunt capabili de gesturi supreme (martiri sau criminali) în numele ideilor în care cred.
Poate că nu întâmplător ortodoxia, la noi, nu a generat înfruntări categorice între adepţii unor idei contrarii în interiorul aceleiaşi credinţe religioase, continuate cu masacre şi conflicte. Unii văd în asta o virtute. Eu văd mai degrabă tranzacţionismul nostru perpetuu, de care vorbeşte Răzvan Theodorescu, un fel particular de a te raporta la ideile celuilalt într-un mod dual (una zici şi alta faci/crezi!), totul încheindu-se cu un "dă-l în mă-sa" salvator. Aşadar, în Occident, unii îşi ucid adversarii sau mor pentru o idee, în timp ce, la noi, hazul de necaz şi ruda sa mai nefericită - băşcălia - încheie orice dispută cu un "dă-l în mă-sa", tandru şi complice, un "pupat toţi piaţa endependenţi", vorba marelui Caragiale.
Eu cred că toate eşuările noastre în băşcălie - nu un refugiu în umor, ceea ce eu cred că este altceva - sunt o modalitate prin care ne eliberăm de revoltă. Ne împrăştiem furiile şi ne lăsăm călcaţi în picioare până la următorul conflict de mucava, încheiat, inevitabil, la fel, cu "pupat toţi piaţa endependenţi"...
Băşcălia e nocivă, umorul este salvator. Dar, pe termen lung, ne costă. Fiindcă orice refugiere din faţa realităţilor care cer o soluţie precisă, corectă şi durabilă, ne costă: o viaţă irosită în lamentări inutile, în cazul nostru, şi compromiterea viitorului copiilor noştri, cărora le dăm viaţă - aş spune inutil şi chiar periculos. La ce bun să-i naştem aici dacă nu facem nimic pentru ei decât efortul de a-i creşte în cuşca din care mai apoi vor dori să scape numai prin evadare?
De distrugerea cuştii şi construcţia unui spaţiu decent şi respirabil nu le vorbim. Nu-i învăţăm cum să o facă. De frică, din prostie, din neputinţă, dar cu băşcălie ieftină zi de zi, ca un "dar" compensatoriu, otrăvit însă.
Mi se face dor, uneori, de o noapte a Sfântului Bartolomeu. Doar o noapte. O noapte fără umor, fără haz de necaz, fără băşcălie. O noapte gravă şi roşie, roşie, roşie...

13 comments:

Anonymous said...

Startul unei astfel de nopti sta numai in puterea institutiei careia ii apartineti, domnule maior. Daca aceasta institutie are forta morala pentru a face asa ceva... aceasta este adevarata intrebare! :D

Anonymous said...

Alin Samusan (alinbs95@yahoo.com)

uitasem sa ma semnez :))

Florin ŞPERLEA said...

Stimate Domnule Samusan,
Noaptea aceea, invocata de mine, era mai degraba o figura de stil. Dar cred cu putere ca nu acesta este rostul armatei, asa cum v-ati gandit dumnevoastra.
Daca acceptam ca, in Romania, este democratie, sta in puterea CETATENILOR sa faca ordine, prin asumarea statutului pe care il are orice cetatean intr-o democratie autentica.
A astepta de la armata o solutie de forta in vederea solutionarii raporturilor dintre cetatean si puterea aleasa, va asigur ca nu este deloc o idee potrivita. Nici macar in cazul Romaniei. Sau... mai ales!
P.S. Sunt locotenent-colonel. Va multumesc, oricum, pentru gandurile dumneavoastra.

Anonymous said...

Întradevăr o noapte roșie, roșie, roșie... nu ar fi răspunsul problemei noastre. Pe de altă parte, însă, democrația este o iluzie; cel puțin în forma sa actuală.

Cu toate astea, sunt încrezător. Trebuie să existe o linie dincolo de care echilibrul fin al spiritului românesc nu mai poate subzista. Trebuie să existe o linie dincolo de care totul este posibil... până și schimbarea în bine.

Numai bine.

Anonymous said...

Stimate Domnule Sperlea,

In primul rand permiteti-mi sa va multumesc pentru raspuns. Nici eu nu m-am gandit in mod special la o solutie de forta ci la o asumare mai ampla de catre armata a unei opini fata de problemele şi traiectele societatii, fata de deciziile sferei politice. In vartejul unei societati civile atrofiate axiologic şi a unei clase politice fara persepctiva, bagajul identitar al armatei romane poate constitui un adevarat reper si un tribunal moral pentru prezentului romanesc. Prea greu atarna valoarea a ceea ce sta in spatele armatei noastre pentru ca aceasta sa nu fie obligata sa isi asume un rol activ in societate; stiind mai ales ca un motiv capital al compromiterii capactitatii de aparare a unui stat este esecul moral si axiologic al societatii respective.

Alin Samusan
(alinbs95@yahoo.com)
P.S. Imi cer scuze pentru confuzia legata de gradul dvs.

P.P.S. Totodata vreau sa va spun ca am citit acum cateva luni cartea dumneavoastra despre comunizarea armatei romane, carte care m-a ajutat foarte mult in elaborarea lucrarii de licenta (am terminat Istoria la Universitatea din Bucuresti cu o teza despre "Doctrina militara in Romania comunista. Reflectii in organul central de presa al armatei 1948-1968"). Acum am aplicat la programul de master de la aceiasi facultate pentru ca vreau sa continui cercetarea pe aceasta directie, mai precis pe ideea unei lucrari despre receptarea devenirilor doctrinare sovietice in armata RPR. V-am spus acestea in ideea ca mi-ar face placere daca m-ati putea sfatui sau am putea colabora in legatura cu acest demers.

Florin CONSTANTINIU said...

Stimate Domnule Andrei Samusan,
Am luat cunostinta, cu intarziere, de schimbul de opinii dintre dvs. si dl.Florin Sperlea.
Una din anomaliile democratiei este ca, dupa ce ai constatat ca ai fost tras pe sfoara la vot, esti obligat sa astepti 4-5 ani pentru a indrepta greseala sau a fi din nou inselat.
In aceste conditii, vrand-nevrand, mintea iti zboara la ceva groaznic, de care imi e frica sa vorbesc.
Florin Constantiniu

Anonymous said...

Am onoarea sa va salut! Am o intrebare si sper sa ma scuzati ca nu are legatura cu articolul. Va marturiseam intr-un comentariu mai vechi faptul ca citesc ziarul Armatei dinainte de Revolutie, de cand eram copil.
Nu-mi amintesc propaganda mai mare decat cea de-acum si ma refer la interviurile, parerile, articolele care il au in centru pe Domnul Ministru. Astept cu mare interes opiniile Domniei Sale referitoare la rolul albinelor in cadrul polenizarii, pentru ca in rest a acoperit toate zonele.
Recent, un ofiter al Armatei, cazut in Afghanistan a fost decorat cu Bronze Star Medal. Fireste, nu in fiecare zi se intampla asa ceva.
Nici macar in fiecare luna.
Si ca sa fim sineri, nici macar in fiecare an.
De fapt, din cate cunosc eu, e prima oara cand s-a intamplat.
Si este o mare onoare pentru Armata Romana.
Intrebarea mea este urmatoarea: Domnule Colonel, mi se pare mie sau Observatorul Militar nu a pomenit nimic despre acest lucru?

Anonymous said...

*ma refer la decorarea pentru eroism in lupta (stiu ca a mai primit un ofiter Bronze Star Medal).

Florin ŞPERLEA said...

@Alin Samusan
Va multumesc pentru comentarii si pentru gandurile bune. Adresa mea o cunoasteti. Pentru orice discutii legate de cercetarile pe care le intreprindeti in domeniul amintit vastau la dispozitie.

Florin ŞPERLEA said...

@Florin Constantiniu
Ma onoreaza postarea pe blogul meu. Va multumesc pentru stradania de a va opri asupra celor scrise de mine si comentatori.

Florin ŞPERLEA said...

@Anonymous, 7 oct.
Nu s-a scris, intr-adevar, in publicatia la care va referiti despre ofiterul decorat cu Bronze Star Medal - Tiberius Petre - din motive independente de vointa mea. Dar eu insumi voi scrie cat de curand, mai ales ca sotia acestuia, pe care am cunoscut-o personal, in urma cu putin timp, si care m-a impresionat, a primit personal aceasta distinctie.

Anonymous said...

Nu a fost nici pe departe un repros la adresa Dumneavoastra, va citesc articolele de multi ani si cred ca sunteti un profesionist pur sange, din punctul meu de vedere aveti ceva din colonelul Crampita.
In rest, oameniii (mai ales ministrii) se cred eterni, dar sunt trecatori. Cand nu sesizeaza ei insisi asta, stelele le-o reamintesc.
Aceleasi stele care i-au hotarat deja destinul Domnului Ministru (care incepe sa creada ca este un arbitru).
Nu, nu stelele de pe umeri.
Twice the pride, double the fall.

Anonymous said...

Stimate domnule academician Florin Constantiniu,

Sunt onorat de faptul ca v-ati aplecat asupra celor scrise pe aceasta pagina si de catre mine. Totusi as vrea sa va atrag atentia asupra faptului ca nu ma numesc Andrei Samusan, ci Alin Samusan.
Comentatorul "Andrei S" este o alta persoana.

Cu consideratie,
Alin Samusan (alinbs95@yahoo.com)