02 August 2010

Cu nepreţuitul dumneavoastră sprijin...

O actriţă, directoare a unei instituţii de cultură, undeva într-o reşedinţă de judeţ, este încântată că a fost primită de un ministru. Avea o problemă profesională şi i s-a părut că singura rezolvare este o audienţă. Pe care, în cele din urmă, a obţinut-o. Nu ştiu ce a rezolvat, dar artista părea profund recunoscătoare doar pentru faptul că onorabilul ministru şi-a rupt din preţiosu-i timp şi i-a ascultat jelaniile. Dacă o minimă fărâmă din latina studiată în şcoală i-ar fi rămas în minte, ar fi ştiut că termenul ministru a intrat în limba română din latină şi înseamnă, de fapt, slujitor, servitor.
Undeva, într-o unitate militară, s-a realizat – cu eforturi financiare minine, dar cu multă voinţă şi dăruire din partea personalului care a conştientizat importanţa acestui mijloc de pregătire – o pistă cu obstacole. Într-o frază, cineva vorbeşte de sprijinul oferit de nu ştiu care comandant, fără să pot afla în ce a constat acel sprijin. Trebuie să înţeleg că „efortul” militarilor din unitate este diferit de „sprijinul” oferit, primul are caracter colectiv şi are ceva din forţa maselor, celălalt solicită o individualizare cu oarecare parfum nominal şi are nimb elitist, prin conştientizarea raţiunii unui anume demers. În altă parte, s-a decis achiziţionarea unui microbuz pentru transport persoane, în condiţiile în care acesta era o necesitate, vizibilă pentru oricine în acele locuri. Nici asta nu s-a putut face fără sprijinul cuiva. Şi urmau, fireşte, alese cuvinte de laudă. Menţionarea sprijinului şefilor ierarhici pare să devină cutuma obligatorie în împrejurări similare.
Toate acestea trădează, din punctul meu de vedere, o raportare viciată, oportunistă, plină de supuşenie la rosturile şi, mai ales, la obligaţiile unor funcţionari. Pentru că, în cele din urmă, indiferent de treapta ierarhică, toţi suntem funcţionari în slujba unei entităţi numite stat şi ne datorăm poziţia exclusiv unei necesităţi stabilite anterior. În baza acesteia şi ca urmare a competenţelor noastre certificate, ocupăm o anumită funcţie. Sarcinile şi obligaţiile noastre sunt stipulate în tot soiul de acte normative şi proceduri şi este firesc ca tot ceea ce facem să reprezinte modul natural şi legal de împlinire a acestor cerinţe. Nu este un capriciu să te asiguri că ceea ce trebuie făcut se şi face, fiindcă aşa te obligă fişa postului, ţinând o dreaptă balanţă în privinţa celor pe care, temporar, îi ai în subordine. Şi nici să verifici modul în care se cheltuiesc banii, aşa puţini câţi sunt, mai ales dacă semnezi fiecare document în parte, prioritizând, dacă e cazul, şi asumându-ţi deschis modul în care au fost stabilite acele priorităţi.
În consecinţă, nu pentru nepreţuitul sprijin al unor şefi trebuie să fim recunoscători. Ci să recunoaştem, deschis, că şi-au făcut sau nu datoria. Că şi-au îndeplinit sau nu mandatul pe care l-au avut. Pentru care, la încheierea acestuia, fiecare funcţionar, indiferent de treapta ierarhică, trebuie să dea socoteală.

5 comments:

Costi said...

Citind articolul, mi-am amintit de modul clasic de relatare din presa militara. Nu se scoate in evidenta semnificatia evenimentului, ci nivelul invitatilor, cu functiile si numele lor complete, eventual si cu virgula (daca e voie de la partid). In tehnica piramidei, sefii stau cocotati, in timp ce evenimentul cu cele cinci intrebari ale sale se inghesuie pe la baza.

Florin ŞPERLEA said...

@Costi
Perfect de acord. Cu "voia" de la partid stam mai prost. Pentru ca... sunt mai multe!

Anonymous said...

Citesc cu mare atentie articolele dumneavoastra, imi place ca spuneti lucrurilor pe nume!Sper sa va lase sefii sa continuati tot asa. Am citit cu interes si articolul referitor la super secretizarea institutiei militare, aveti mare dreptate dar nu ati atins punctul vulnerabil (sensibil.De ce avem nevoie de aceste suprastructuri? Stiti raspunsul? Ati fost in Afganistan si ati vazut modul de lucru al americanilor in TOC si nu numai in TOC, noi dam o atentie deosebita acestor chestiuni fara sa intelegem de fapt sensul lor.Ne este mai frica de noi decat de talibani. In fine domnule colonel, va doresc multa inspiratie si sper sa schimbati cate ceva!
Cu respect

Florin ŞPERLEA said...

@Anonymous
Multumesc pentru aprecieri. Articolul cu pricina, destinat exclusiv "Observatorului militar", atingea o problema pe care vad ca o stiti prea bine: mai avem de lucrat mult cu noi insine. Reglementarile sunt facute de oameni, pot fi perfectibile, dar ce facem cu oamenii?
Avem nevoie de un nou mod de gandire. Sunt optimist!

Anonymous said...

Articolul l-am citit in Observator insa am preferat sa -mi spun parerea aici. In principiu sunt de acord cu dumneavoastra.In primul rand schimbarea trebuie sa vina de la noi, nu trebuie sa asteptam ca totul sa ne vina de undeva de sus, mereu sa ne spuna cineva ce avem de facut ca sa ne facem treaba. Din pacate insa, asa cum prea bine stiti, avem printre oamenii care nu urmaresc decat propriul lor castig, o cariera fulminanta fara sa faca nimic, daca se poate, multe cursuri si avansari la exceptional ca sa ne poate da lectii de viata noua. Fraierilor care urmam reglementarile si ordinele. Urmaresc cu atentie articolele dumneavoastra si sper ca si in continuare sa spuneti lucrurilor pe nume. Sa ma scuzati daca am fost prea inversunat.
Va doresc mult succes in activitate si sa ne auzim sanatosi.