08 September 2009

Cunoaşte-ţi aproapele...

E lumea internetului plină de teste rapide, aşa-zise de personalitate, compuse din 6-10 întrebări, vagi în generalizarea lor nepermisă, care pretind a-ţi spune dintr-o suflare, cu un text-şablon din care orice urmă de personalizare a fost cu desăvârşire alungată, cine eşti cu adevărat, cu cine te asemeni sau, mai interesant, furându-le ghicitoarelor în bobi pâinea de la gură, aspirând la a-ţi construi cu precizie identitatea socială şi de „gen” ori poziţia în regnul animal în lumi demult apuse.
Îmi imaginez că nu e nimeni atât de naiv încât să creadă că a descoperit modalitatea cea mai potrivită de a se cunoaşte pe sine sau pe cei din jur, apelând la astfel de făcături. Sigur că sunt teste de personalitate serioase şi comprehensive, ştiu acest lucru, dar administrarea lor presupune nu numai un personal calificat, ci şi un îndelung exerciţiu de cunoaştere a tipologiilor umane în cele mai mici amănunte. Ceea ce nu se întâlneşte la tot pasul.
Vă mărturisesc că am fost însă de-a dreptul uimit, cu puţine şi nesemnificative excepţii, de calitatea notărilor de serviciu realizate de comandanţii de pe anumite trepte ierarhice în anii interbelici, pe care am avut ocazia în repetate rânduri să le citesc în original în arhivele militare. Acurateţe, concizie, vocabular elevat, un scris elegant care trăda cel puţin o şcoală veche, astăzi complet dispărută, a caligrafiei însuşite cu maximă rigoare. M-am întrebat mereu cum reuşeau acei comandanţi să-şi cunoască subordonaţii atât de bine şi să găsească pentru fiecare cuvintele potrivite în măsură să contureze personalitatea celor astfel notaţi. Psihologia (ca să nu mai vorbesc de psihanaliză, atât de controversată chiar şi astăzi) era atunci o ştiinţă relativ nouă, care îşi contura propriul drum luptându-se cu nevoia creării instrumentelor de lucru într-un climat al suspiciunii generale.
Astăzi, avem instrumente de apreciere precise – aş spune matematic concepute – care ar trebui să elimine într-o proporţie covârşitoare orice urmă de subiectivism de care, de pildă, cei notaţi în perioada interbelică s-ar fi putut plânge cu asupra de măsură. Iar unii o şi făceau, nu vreau să idealizez în niciun fel o perioadă istorică anume. Şi totuşi subectivismul, încrâncenarea, reaua-credinţă, ipocrizia şi minciuna îşi găsesc drumul lor chiar şi la adăpostul acestor modalităţi standardizate, majoritatea copiate, cum îmi spunea cineva informat care se lăuda ostentativ, din trei în trei fraze, cu pregătirea lui juridică, după documente similare ale armatelor occidentale. Ceea ce trădează, din punctul meu de vedere, mai degrabă o neputinţă a concepţiei proprii, dar asta e o altă poveste.
Am fost unul care a avut, anul acesta, din nefericire, posibilitatea de a vedea, prin propria-i notare, cum orice formă de standardizare poate lăsa loc, cu acte în regulă, subiectivismului şi relei-credinţe. Convingându-mă, într-un fel, dacă mai era nevoie, că problema formei fără fond nu are, la noi, o istorie cu un final precis, ci o actualitate care ar trebui să ne dea de gândit.

2 comments:

Nicolae CIOBANU (jr.) said...

He, he! Mai sunt cazuri, unele mai aproape decat ti le-ai dori. Din pacate, oricat am vrea ultimul si cel mai greu lucru de schimbat, este mentalitatea. Retrograda chiar la generatiile mai tinere...

Florin ŞPERLEA said...

Ei, da... Asta cu generatiile tinere e o problema. De multa vreme nu mai cred la modul absolut in tinerete ca motor al noului, moralitatii si revoltei. Am intalnit tineri batrani si batrani tineri si nu mai cred nici in senectute ca model de virtute si intelepciune, caci am intalnit si batrani imbecili care au albit degeaba.
Daca ma uit deja la nuante, e semn de batranete?... (Ha, ha, ha)